Erorile ritualurilor

(1 martie, seara – Marcu 7:1-13 )

Cu ochii pironiţi spre Moise şi cu mâna pe cazmaua cu care săpau morminte în pământul vitreg al pustiei pentru o întreagă generaţie de oameni, evreii au învăţat repede importanţa ritualurilor. Nici nu ştim sigur ce i-a ajutat mai mult: frica ce căpăta proporţii îngrijorătoare atunci când vedeau răzvrătirea pedepsită, nevoia unei închinări unitare, importanţa pe care Dumnezeu o dădea cortului întâlnirii şi activităţilor de acolo sau, cine ştie? Cert este că Domnul Isus i-a găsit îndrăgostiţi de ritualuri, adepţi înfocaţi ai practicării lor în mod riguros, dar pentru asta nu au avut parte de aplauzele Lui.

Ritualurile practicate cu consecvenţă crează obiceiuri iar obiceiurile dăltuiesc de zor caracterul. Evreii erau oameni ai ritualurilor, cu cât mai multe cu atât mai bine. Şi iudaismul, în rând cu celelalte religii avea o grămadă de ritualuri la care îşi supunea drept credinciosul, atât de multe încât ritualurile erau iudaismul şi iudaismul era doar ritualuri. Dacă numim creştinismul religie, vedem că şi acesta se confundă cu ritualurile. Dacă însă îl privim drept o relaţie vie cu Dumnezeu, acesta trebuie să facă paşi decisivi către depărtarea de orice formă sufocantă de ritual.

Ritualurile sunt calea unei religii uşoare şi extrem de exterioare. Ritualul îţi pretinde acţiune vizibilă şi limitată în timp sau, de foarte multe ori, un dar dat preoţimii. Pentru a îndeplini un ritual nu trebuie să îţi faci loc prea mare în agendă: sunt suficiente câteva ore, zile, sau, în cele mai rele cazuri, ani, dar niciodată nu ţi se va cere o viaţă dedicată sau schimbare lăuntrică: a mentalităţii, a gândirii şi a vieţii.

Ritualurile sunt calea cea mai scurtă către împlinirea sentimentului religios, adormirea sufletului şi liniştirea conştiinţei. Ţi se cere o vizită în locuri specifice, un dar nu peste putinţă de dat, o mărturisire nu extrem de personală, un sărut peste metalul văzut în treacăt, prezenţă constantă la biserică, dărnicie regulată sau o suită întreagă de acţiuni care te ajută să îţi vezi sufletul împăcat, să te consideri îndreptăţit şi să îţi vezi de viaţă ca până atunci. Împlinirea unei relaţii cere însă dedicare, comunicare, aplecare către studiul Celuilalt, inimă deschisă şi voinţă constantă şi de aceea relaţia cu Dumnezeu a pierdut teren adesea în faţa religiunii înaintea unui dumnezeu.

Ritualurile nu pot mijloci niciodată harul, nu pot zdrobi o persoană şi nu îi pot pregăti inima pentru sădirea Cuvântului vieţii şi apariţia roadelor Duhului. Dar ritualurile pot să înăsprească un om, să îl transforme repede în soldat de fier al religiei respective, soldat care săvârşeşte ritualuri fără număr dar care şi impune ceea ce face el, celorlalţi. Soldatul ritualurilor nu va ceda niciodată în faţa argumentelor raţionale care i-ar putea deschide ochii şi nici nu va privi bine refuzul din partea  cuiva a practicii propovăduite de el.

Ritualurile lasă atât de multe lucruri nerezolvate; ele pot să împace cugete slabe dar nu pot vindeca inimi, pot să ofere “senzaţie de săţietate “spirituală dar nu vor astâmpăra niciodată setea sufletului, ele respectă cu strictețe regulile exterioare dar lasă în paragină aspecte ce nu pot fi prinse în reguli: dragostea, nădejdea, bucuria, pacea…

Creştinismul poate să fie o religie a ritualurilor sau o relaţie vie. Cum este creştinismul tău?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Blestemarea binecuvântaţilor?

(1 martie, dimineata – Numeri 20-22 )

Bătăliile au început şi rând pe rând naţiunile din jurul pustiei în care tăbăra Israelul erau cuprinse de teamă. Am crede că victoriile trebuie să le fi fost asigurate, doar Domnul lupta de partea lor şi veghea la împlinirea promisiunilor Lui dar şi atunci ca şi acum puterea şi providenţa lui Dumnezeu se împleteau armonios cu strategiile militare înţelepte, cu diplomaţia dar mai ales cu dedicarea slujitorilor. Israel decide să ocolească pe fratele său Edom, pierde mulţi oameni în lupta cu împăratul Aradului (victoria lor de mai târziu având la baza o dedicare reală înaintea lui Dumnezeu),  cuceresc o bună parte din ţara împăratului Sihon şi ajung în faţa Moabului.

Până acum toţi împăraţii cu care au avut de a face israeliţii au ştiut că singura cale de apărare împotriva acestora este războiul armelor, al luptelor deschise, directe, însângerate. Balac însă, împăratul Moabului recunoaşte în Israel un popor diferit de celelalte popoare cu care a luptat, are informaţii cu privire la închinarea acestora, a stâlpului de foc şi norului de fum şi înţelege rapid că singura cale de câştig este să poarte întâi o bătălie spirituală cu ei, cu Dumnezeul lor.

În ţinutul acela era un om pe nume Balaam care şi astăzi stârneşte întrebări şi este învăluit în mister.  Suntem înclinaţi să credem că doar cu oameni din tabăra lui Israel Dumnezeu are stabilite legături şi relaţii dar suntem dezarmaţi când aflăm că Sfântul lui Israel comunică şi cu un om departe de poporul sfânt, de ritualuri şi jertfe. Balaam, fiul lui Beor ne surprinde plăcut când aşteaptă răspunsul Domnului înainte de a da curs invitaţiei împăratului Balac.  Oricât de mare este cinstea pe care o primeşte atunci când însuşi împăratul îl cheamă, oricât de bogată este perspectiva visteriei personale de după întâlnirea cu Balac, Balaam rămâne acasă ascultând de Domnul.

Ce-am fi făcut noi în locul lui Balaam, având în faţa invitaţiile împăratului şi în casă oaspeţi de seamă din împărăţie? Nu ştim exact pe cine a trimis a doua oara Balac la Balaam dar textul ne lasă să credem că împăratul a fost atent la fiecare detaliu care îl putea determina pe Balaam să plece: daruri bogate, înalţi funcţionari, promisiuni măreţe. Totul pentru câteva cuvinte pe care acest Balaam trebuia să le arunce împotriva lui Israel, popor din care nu făcea parte şi care nu îi promitea nimic bun. Înaintea lui Dumnezeu Balaam pledează din nou fără să ştie că Moabul era deja pierdut, că zarurile fusese aruncate şi că el împreună cu Balac pierduseră.

Balac a cântărit multe avuţii pentru ispitirea lui Balaam, aşa de multe încât ochii acestuia s-au întunecat şi nu au mai putut să vadă împotrivirea lui Dumnezeu; inima îi era deja suită pe înălţimi, alături de Balac, gata să blesteme şi să intre în posesiunea averilor promise. Pentru desprinderea inimii noastre de poporul ales lumea cântăreşte de multe ori averi impresionante: suntem ispitiţi cu promisiuni fără număr, suntem măguliţi cu atenţia mai marilor lumii şi atraşi cu uşurătatea slujbei pe care trebuie să o facem în contul lui “Balac”. Un bob de tămâie pe altarul blestemului, o secundă de unire cu răul, un strop de plăcere vinovată şi deja suntem pe topogan, alunecând mai departe decât am fi dorit să ajungem vreodată.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!