Noi, sectanţii

(5 martie, seara – Marcu 9:30-50)

Orice mişcare religioasă este bolnavă, mai mult sau mai puţin, de sectarism. Nu ne place să credem şi nici să acceptăm că alţii, care nu cred exact ca noi, care nu acţionează şi nici măcar nu se poartă ca noi, pot să fie la fel de buni şi îndreptăţiţi în faţa lui Dumnezeu. Oricât de multe, mari şi frumoase ar fi lucrările lor, acestea sunt ştirbite tocmai de faptul că ei nu ni se aseamănă; dacă erau penticostali, baptişti, ortodocși sau catolici, carismatici sau martori atunci ceea ce au făcut era extraordinar dar aşa… avem dubii şi infirmăm imediat posibilitatea ca Dumnezeu să lucreze prin ei.

Un om a venit  la ucenici cu copilul său muncit de un duh mut. A crezut că este suficient, că nu trebuie să meargă mai departe, că şi cei ce trăiau zi de zi cu Domnul, trimişii cărora li s-a dat putere, capacităţi, autorizare vor putea să rezolve problema lui dar s-a înşelat. Mă întreb ce au simţit ucenicii la mustrarea directă a Domnului lor? Eşuaseră în a-L reprezenta şi acest lucru era aşa de evident.

Dar timpul a trecut şi ei s-au prefăcut că au uitat sperând că nici Domnul nu va mai lua în discuţei eşecul lor. Într-o zi însă Ioan se trezeşte vorbind şi îi spune Domnului Isus că au oprit pe unul care făcea miracole, exorcizări chiar, folosindu-se de numele Lui. Oare de ce au lăsat să treacă timpul, de ce nu l-au aratat Domnului pe acel om din start, atunci când l-au remarcat? Au preferat să acţioneze ei, să se ducă ei să îl tragă de mânecă pe impertinent, doar făcea ceva ce lor nu le ieşise şi nu avea nici un drept să acţioneze astfel. Să vină şi el după Cristos, să asculte toate învăţăturile, să îşi asume toate riscurile şi abia apoi mai vedem dacă are sau nu voie să elibereze oamenii de demoni în numele Tâmplarului din Nazaret! Pe ei nu i-a durut atât de tare că se folosea abuziv Numele Domnului ci că acel individ nu era autorizat să folosească acest nume pentru că el nu făcea parte din cercul lor exclusivist.

Domnul se uită la ei şi le vorbeşte blând despre amărâtul din exterior care făptuia acele minuni fără să-L urmeze ,  doar folosindu-se de Numele Lui . Le spune să îl accepte, că şi el contribuie, indiferent de modul în care o face, la măreţia lucrării în care sunt implicaţi şi ei. Nu îi exclude şi nici nu îi ceartă pentru că acela reuşeşte în domeniul în care ei au eşuat lamentabil. Le spune pentru posteritate: “Cine nu este împotriva noastră, este pentru noi” şi acest noi îi include şi pe ei, imperfecţii, cu idei de sectă.

În 2000 de ani de creştinism am trăit de prea multe ori teoria nedreaptă a neacceptării celor din exterior care încercau, diferit de noi, să lucreze în Numele Adevărului. Pentru ei am înălţat ruguri în pieţele oraşelor, am inventat noţiunea de tribunale bisericeşti, i-am anatemizat şi etichetat imediat drept eretici.  Preocupaţi cu cei din afară am uitat adesea să îngrijim de cei din interior, cei care timid şi temători călcau pe calea credinţei. Ar fi trebuit să continuăm lupta pentru ei, să îi învăţăm, să le arătăm aceeaşi deschidere, aceeaşi inimă caldă şi primitoare ca atunci când le prezentam Evanghelia.

Ne comportăm de parcă am deţine patent pe intrarea în veşnicie şi numai cum credem noi se poate face; respingem din start orice idee sau abordare care ne poate tăia avântul de depozitari ai Harului şi ne rijăm cu nonşalanţă în păstrători neîntinaţi ai Adevărului Suprem. Dar creştinismul nu este o religie în care cel mai bun câştigă, nici o competiţie în care denigrarea “adversarilor” poate să aducă vreun succes; creştinismul este o relaţie vie cu Cel ce mântuieşte prin har, alină cu nepărtinire, este  o relaţie cu Dumnezeul meu dar şi al aproapelui diferit de mine.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Viaţa ca o călătorie

(5 martie, dimineata – Numeri 32-34 )

Viaţa este o călătorie cu o finalitate certă. Oricât de mult am cerceta şi oricât de departe ar merge ştiinţa călătoria vieţii se termină pentru oricine, mai devreme sau mai târziu. Milenii întregi oamenii simpli alături de cei complicaţi, învăţaţi şi mai puţin învăţaţi au încercat să descopere care este sensul real al acestei călătorii pe care omul o face din obligaţie, pentru că nici unul dintre noi nu ne-am exprimat expres dorinţa de a păşi în praful Terrei. S-au emis teorii care au fost invalidate rapid sau foarte greu, am căzut de acord cu privire la unele şi am respins dezgustaţi altele. Şi cu toate acestea viaţa este o enigmă iar călătoria ei un secret aproape nedescifrat. Unii cred că viaţa trebuie pur şi simplu trăită, fără nici o analiză, alţii consideră că de la viaţă trebuie să smulgi ceea ce este mai bun şi să consumi totul ca pe o cireaşă coaptă iar alţii, din contră, consideră că viaţa este o luptă, un test greu către o lume mai bună, către un paradis pierdut. Pentru unii viaţa este darul lui Dumnezeu, pentru alţii capriciul Creatorului.

Oricum am considera, viaţa este o călătorie iar peisajul se schimbă adesea; uneori acesta ne încântă, alteori ne obligă la suspine grele dar de fiecare dată găsim resurse suficiente să mergem mai departe, să oprim în alte şi alte halte până la gara finală.

Cred că, în anumite sensuri, călătoria vieţii noastre se aseamănă cu  drumul israeliţilor prin pustia neospitalieră. Suntem şi noi ca şi ei pe o cale a devenirii, când omul de ieri nu seamănă cu cel de azi şi cel de mâine ar trebui să fie mai bun decât variantele de până acum. Acumulăm informaţie, învăţăm din greu şi ne maturizăm. Pricepem anevoie că suntem liberi de sclavia Egiptului şi şi mai greu învăţăm să convieţuim armonios cu libertatea. Gustăm cu amar din apa amestecată cu cenuşa propriilor idoli, de adăpăm din stânca Veacurilor şi ne hrănim cu “mana” ce vine din cer. Fiecare zi este aproape asemănătoare cu cea care abia a trecut dar ne entuziasmează gândul ţării pe care o vom moşteni în curând. Dansăm de bucurie pe ruinele Ierihonului propriu şi fugim disperaţi din calea micii buturugi din cetatea Ai-lui personal. Plângem deznădăjduiţi în faţa “strugurilor mari” ai binecuvântârilor care ne stau în faţă pentru că avem impresia că între noi şi ei se cască o prăpastie prea mare şi ne gândim adesea că erau mai buni “castraveţii” robiei decât lupta din pustiul vieţii. Trăim  sub privirile încruntate ale “cananiţilor” dar ne încurajează “stâlpul de foc  şi norul de fum” al prezenţei incontestabile a Marelui Protector.

Călătoria vieţii are o final dar până atunci vom sta cu ochii pe fereastră pentru a nu pierde nici un peisaj. Cu văile ei tenebroase şi cu munţii ei falnici, viaţa merită trăită iar finalul ei poate  fi o încununare.

Harta calatoriilor lui Israel in pustie

harta-calatoriilor


Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie: