(5 martie, seara – Marcu 9:30-50)

Orice mişcare religioasă este bolnavă, mai mult sau mai puţin, de sectarism. Nu ne place să credem şi nici să acceptăm că alţii, care nu cred exact ca noi, care nu acţionează şi nici măcar nu se poartă ca noi, pot să fie la fel de buni şi îndreptăţiţi în faţa lui Dumnezeu. Oricât de multe, mari şi frumoase ar fi lucrările lor, acestea sunt ştirbite tocmai de faptul că ei nu ni se aseamănă; dacă erau penticostali, baptişti, ortodocși sau catolici, carismatici sau martori atunci ceea ce au făcut era extraordinar dar aşa… avem dubii şi infirmăm imediat posibilitatea ca Dumnezeu să lucreze prin ei.

Un om a venit  la ucenici cu copilul său muncit de un duh mut. A crezut că este suficient, că nu trebuie să meargă mai departe, că şi cei ce trăiau zi de zi cu Domnul, trimişii cărora li s-a dat putere, capacităţi, autorizare vor putea să rezolve problema lui dar s-a înşelat. Mă întreb ce au simţit ucenicii la mustrarea directă a Domnului lor? Eşuaseră în a-L reprezenta şi acest lucru era aşa de evident.

Dar timpul a trecut şi ei s-au prefăcut că au uitat sperând că nici Domnul nu va mai lua în discuţei eşecul lor. Într-o zi însă Ioan se trezeşte vorbind şi îi spune Domnului Isus că au oprit pe unul care făcea miracole, exorcizări chiar, folosindu-se de numele Lui. Oare de ce au lăsat să treacă timpul, de ce nu l-au aratat Domnului pe acel om din start, atunci când l-au remarcat? Au preferat să acţioneze ei, să se ducă ei să îl tragă de mânecă pe impertinent, doar făcea ceva ce lor nu le ieşise şi nu avea nici un drept să acţioneze astfel. Să vină şi el după Cristos, să asculte toate învăţăturile, să îşi asume toate riscurile şi abia apoi mai vedem dacă are sau nu voie să elibereze oamenii de demoni în numele Tâmplarului din Nazaret! Pe ei nu i-a durut atât de tare că se folosea abuziv Numele Domnului ci că acel individ nu era autorizat să folosească acest nume pentru că el nu făcea parte din cercul lor exclusivist.

Domnul se uită la ei şi le vorbeşte blând despre amărâtul din exterior care făptuia acele minuni fără să-L urmeze ,  doar folosindu-se de Numele Lui . Le spune să îl accepte, că şi el contribuie, indiferent de modul în care o face, la măreţia lucrării în care sunt implicaţi şi ei. Nu îi exclude şi nici nu îi ceartă pentru că acela reuşeşte în domeniul în care ei au eşuat lamentabil. Le spune pentru posteritate: “Cine nu este împotriva noastră, este pentru noi” şi acest noi îi include şi pe ei, imperfecţii, cu idei de sectă.

În 2000 de ani de creştinism am trăit de prea multe ori teoria nedreaptă a neacceptării celor din exterior care încercau, diferit de noi, să lucreze în Numele Adevărului. Pentru ei am înălţat ruguri în pieţele oraşelor, am inventat noţiunea de tribunale bisericeşti, i-am anatemizat şi etichetat imediat drept eretici.  Preocupaţi cu cei din afară am uitat adesea să îngrijim de cei din interior, cei care timid şi temători călcau pe calea credinţei. Ar fi trebuit să continuăm lupta pentru ei, să îi învăţăm, să le arătăm aceeaşi deschidere, aceeaşi inimă caldă şi primitoare ca atunci când le prezentam Evanghelia.

Ne comportăm de parcă am deţine patent pe intrarea în veşnicie şi numai cum credem noi se poate face; respingem din start orice idee sau abordare care ne poate tăia avântul de depozitari ai Harului şi ne rijăm cu nonşalanţă în păstrători neîntinaţi ai Adevărului Suprem. Dar creştinismul nu este o religie în care cel mai bun câştigă, nici o competiţie în care denigrarea “adversarilor” poate să aducă vreun succes; creştinismul este o relaţie vie cu Cel ce mântuieşte prin har, alină cu nepărtinire, este  o relaţie cu Dumnezeul meu dar şi al aproapelui diferit de mine.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!