(23 martie, seara – Luca 1:57-80)
“… crezi că mai putem reveni la ceea ce ar trebui să fim?” “…că mai găsim calea de ieşire din labirintul acesta al pseudo-creştinismului în care ne zbatem? că vom mai redescoperi calea spre ceea ce suntem chemaţi a merge şi vom mai putea păşi pe ea fără ca vântul îndoielii să ne dea târcoale? Hm, mi-e teamă că nu!”. Tăcerea se aşternu greu peste cuvinte şi nici unul dintre noi nu mai găsi putere să creadă în luminiţa pe care o vedea ieşirea din labirint. Ne-am aşezat spate în spate şi ştiu că fiecare dintre noi a visat la clipa în care harul ne va smulge din labirint şi ne va dărui încrederii, făcându-ne robi luminii şi împingându-ne în sala Tronului.
Nu, nu mai pot să cred într-o redescoperire a creştinismului adevărat de către mase din lumea deja încreştinată. Privesc neîncrezător către toate spasmele pe care le trăim astăzi pe stadioanele învăţate mai curând să huiduie, spre toate mişcările care se fălesc cu noutatea dar sfârşesc în derizoriu, către tot aplombul vârât după amvoane în costume scorţoase. Suntem fugiţi de Acasă şi poate că asta se vede cel bine în vântul rece care dă târcoale închinării noastre.
La împlinirea vremii, limba lui Zaharia s-a dezlegat, gura i s-a deschis şi el a început să cânte ceea ce noi aveam să numim mai târziu “Benedictus”. Putea Zaharia cânta ceea ce simţea cel mai bine, experienţele lui cu îngerul Domnului din Templu, valul greu de încercare ce l-a lovit în perioada de muţenie obligată, putea să se fălească în faţa vecinilor cu o promisiune împlinită şi să îşi strige “dreptatea” în funcţie de care Domnul îl ascultase. Putea să facă din cântecul lui un amalgam de opinii şi credinţe religioase, totul strigat cu putere, nimic crezut în realitate, totul îmbracat în cuvinte ce sună din coadă, nimic esenţial de lăsat posterităţii. Dar Zaharia îşi lasă cântecul să graviteze în jurul Lui Dumnezeu şi promisiunilor Sale, a învăţăturii Vechiului Testament şi a profeţiilor primite în Templu. Zaharia a înţeles că posterităţii nu îi poţi lăsa sentimentele tale efemere şi schimbătoare, trăirile tale de moment şi nici măcar aminitirea succeselor mărunte.
Cântecul şi implicit poezia concurează astăzi cu predicarea Evangheliei şi am sentimentul că sunt momente şi locuri în care a reuşit strania “performanţă” de a primi primul loc în liturghiile noastre, în atenţia şi aprecierea noastră. Mai mult chiar, tind să cred adesea că sunt cântece şi cântăreţi care formează mai tare teologia pentru viaţă a oamenilor din biserică decât o pot face predicile de peste an. În astfel de condiţii căutarea adevăratei poezii devine un imperativ, iar slujba poetului şi a cântăreţului o piatră de temelie dar şi una de încercare. Însă, de câteva sute de ani ne chinuim să pricepem acest lucru şi în loc să învăţăm alfabetul, deloc dificil, al unei închinări care nu ţine cont atât de mult de gen cât de cuvinte, nu de tonalităţi cât de învăţătură, ne afundăm în fiecare an în labirintul pseudo-creştinismului bazat pe opinii şi simţiri.
…cautarea poeziei se dovedeşte a fi mai mult decât o simplă dorinţă, justificabilă în peisajul anost al versurilor compuse la kilogram, ci o călătorie iniţiatică spre izvoarele Inspiraţiei care deschid ochi, sensibilizează inimi şi îndreaptă vieţi, o călătorie a regăsirii de sine în relaţie cu Cel ce dă povara Cuvântului Măiastru. Ar trebui să fie o căutare febrilă a celor care îşi vor auzit glasul purtând notele Divinului, o căutare dureros de profundă a celor ce înşiruie cuvinte fără glas, o căutare cernută de noi, cei care ne lăsăm purtaţi, cu voia sau fără voia noastră, de cântec spre închinare.
Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009
© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!
Comments