Luther si reforma protestanta – 5

În timpul iernii anului 1510 Luther a fost trimis la Roma cu probleme ale ordinului călugăresc. A petrecut mult timp vizitând biserici şi numeroase relicve din Roma. Entuziasmat de prilejul  de-a vizita Vaticanul el va  urca aşa-zisele „trepte ale lui Pilat” din Roma, va vizita relicvele aflate în cetatea Sfântului Scaun căutând să nu-i scape nimic din tot ce l-ar fi putut ajuta în mântuirea sa şi în eliberarea de sentimentul de vinovăţie. Ajuns însă la capăt, a fost cuprins de un sentiment de absurditate faţă de tot ce făcuse. Îşi înăbuşi imediat acest sentiment, dar nu cu totul, ceva îi mai rămase în suflet şi ca veninul cu acţiune lentă ce otrăveşte tot sângele omului, aceasta îndoială trecătoare otrăvi în sufletul fratelui Martin toată bucuria nevinovată a acelor zile.

Luther a fost izbit dureros de spectacolul practicilor păgâne, a superstiţiilor care se arătau în toată urâţenia lor, fără a mai ţine seama de alte dezordini ale acestui oraş. Ce a luat el din călătoria de la Roma este convingerea că o reformă completă a bisericii era de neapărată trebuinţă.

Întors la mănăstire, de îndată ce trecu peste pragul chiliei, i se păru că nici nu ar fi părăsit-o vreodată. Acelaşi călău îşi reîncepu tortura: „sunt osândit, blestemat de Dumnezeu!”

Gândul îl ardea cu acelaşi foc de nestins şi acelaşi iad i se căsca sub paşi. „Chinurile groazei erau atât de mari, că dacă ar fi ţinut puţin mai mult, sufletul mi-ar fi fost spulberat şi oasele mi-ar fi fost prefăcute în cenuşă. Am petrecut sute de nopţi lac de sudoare rece” îşi aminteşte Luther.

În anii care au urmat, Luther a ţinut prelegeri despre: Psalmi, Romani, Galateni şi Evrei. Camera în care el studia, se afla în turnul mănăstirii din Wittenberg. El numeşte locul acela „Turnul Renaşterii” căci în acea cameră a avut loc renaşterea definitivă a lui Martin Luther. Studiind epistola către Romani, expresia „neprihănirea lui Dumnezeu” i-a umplut sufletul de groază. Toate încercările lui de a-l mulţumi pe Dumnezeu îl lăsaseră cu o conştiinţă deznădăjduită „nu-l iubeam, ci, de fapt îl uram pe Acel Dumnezeu care îi pedepsea pe păcătoşi…clocoteam de mânie împotriva lui Dumnezeu”.

Într-o vară Luther nu ieşi mai multe zile din chilia sa aflată in Turnul Negru al Mănăstiri din Wittenberg. Îngenunchiat pe podeaua din cărămidă, în faţa patului îngust de călugări, cu ochii închişi, apăsându-şi fruntea de margine tăioasă a scândurii, se gândea şi se tot gândea la înţelesul acestor cuvinte: „dreptatea lui Dumnezeu”.

Dar în cele din urmă Dumnezeu s-a milostivit de mine. Deodată am priceput: că dreptatea lui Dumnezeu înseamnă justificarea omului prin Dumnezeu jutitia qua non justes Deus facit. Mi-au amintit „credinţa îl va învia pe ce cel drept” şi de îndată toate gândurile  mele s-au schimbat. În sfârşit îmi aflasem scăparea. Dintr-odată am simţit că mă trezesc la viaţă şi-am văzut cum înainte-mi se deschid larg Porţile Raiului”.

Acele cuvinte ale lui Pavel referitoare la „neprihănirea lui Dumnezeu”, atât de urâtă lui Luther îi deveniră dintr-odată dulci şi alinătoare. Credinţa lui într-un Dumnezeu îndurător era de-acum toiagul în care se sprijinea ori de câte ori avea de luptat cu îndoiala. Citind Romani 1:17, el a ajuns la convingerea că numai credinţa în Hristos putea justifica pe cineva în faţa lui Dumnezeu. De-atunci înainte sola fide sau justificarea prin credinţă şi sola scriptura au devenit principalele punct în sistemul lui teologic.

(va urma)

Iti recomand si:

Luther si reforma – 1

Luther si reforma – 2

Luther si reforma protestanta – 3

Luther si reforma protestanta – 4

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Distribuie:

Trackbacks