Biserică sau …..

Când  m-am aşezat în faţa unui monitor cu gândul de-mi aşterne gândurile pe paginile blogului, m-am temut de fiecare dată ca nu cumva să scriu sub imperiul impresiei de moment. Am crezut multă vreme că astfel de impresie trebuie decantată, trebuie lăsat praful momentului să se aştearnă pentru ca ce m-a marcat să se arate în lumina adevărată, neîntinat de impresii trecătoare. M-am temut apoi de puterea cuvintelor necernute şi prin sita celor care te citesc. Nimeni nu ar trebui să işi permită, fie şi numai prin câteva cuvinte aruncate de la departare, să dărâme unii din micuţii pentru care muri Cristos.

Astăzi însă, aleg să scriu chiar dacă o fac  în umbra impresiilor recente. Aleg să scriu chiar dacă nu am avut timp suficient pentru a cerne cuvintele.  Şi scrisul mi-l apropii ca pe un medicament.  Scriu pentru că mă simt singur şi nu este durere mai mare pentru un om decât să rămână  singur cu certitudinile dărâmate.

Am crezut pentru multa vreme că Biserica  este a Domnului ei şi nu a pământului ce i-a cerut prea de multe ori chirie. Am crezut că Biserica priveşte dincolo de timp,  dincolo de sfera imediatului,  la cununia cu Mirele-i iubit. Aşa am crezut! Şi am mai crezut că ea trebuie să fie lumină în noaptea vremurilor şi că îşi îndeplineşte mandatul acesta prin însăşi existenţa ei.  Spune nu activismului dar este activa, crede în har dar îşi suflecă mânicile, se roagă pentru vindecare în timp ce bandajează rănile şi mângâie sufletele. Mi-e însă din ce în ce mai greu să cred că am crezut bine!

Am participat de atâtea ori la întâlniri ale Bisericii, unde era chemat numele Domnului dar sărutată mâna politicianului încât am trecut de la surpindere la dezgust şi dezgustul mă părăsi în final lăsând loc cumplitului relativism. Dar dacă eu nu am dreptate şi Biserica trebuie să poarte coloratura partidului la putere? Dar dacă mandatul ei de Biserică se realizează prin harul Domnului şi banii statului? Dar dacă este o dovadă de eleganţă şi bună creştere să îi primim de policienii noştri şi să îi salutam cu reverenţa ce niciodată nu ne-a însoţit când ne-am salutat fraţii?  Dar dacă este un gest de înaltă spiritualitate şi înţelegere a condiţiei umane atunci când ne este gura plină de binecuvântări pentru oameni cu reputaţia păstrată în dosare la DNA şi mâinile reţinute în a binecuvânta fraţii întru credinţă (ei poate au păcate ascunse, poate au risipit harul şi de aceea nu ne întindem mâinile cu grabă)? Dar dacă tot ce am crezut eu despre Mireasa lui Cristos a fost greşit, ea între timp fiind….

Ştiu, subiectul acesta al politicii în biserică şi al implicării Bisericii în viaţa cetăţii este atât de discutat şi de controversat iar argumente se pot găsi  şi de o parte şi de alta (până la urmă aici am ajuns şi eu, în marea tulburată a relativismului în care fiecare este purtat de valul argumentelor sale).

Şi cu cu toate acestea, de ce mă  simt, în sânul bisericii ca pe holurile unei case….?… sau poate Cristos şi-a răpit deja Biserica şi noi facem ce vrem cu ce avem!