Citate #2 – poem

În 1831, zugravul Marin Todosie a refăcut pictura bisericii Sf. Mina din Craiova. Pentru a-şi justifica cheltuielile şi plata cuvenită, el a prezentat lista lucrărilor executate:

1. am pus coadă nouă cocoşului lui Sf. Petru şi i-am îndreptat coada.

2. am legat pe cruce pe tâlharul din dreapta şi i-am pus un deget nou.

3. am pus o aripă Arhanghelului Gavriil.

4. am spălat pe servitoarea lui Caiafa şi i-am pus roşu pe obraz.

5. am reînnoit cerul, am adăugat două stele şi am curăţat luna.

6. am înnroşit focul din iad, am pus o coadă lui Lucifer şi i-am ascuţit unghiile.

7. am reparat haina lui Sf. Anton şi i-am pus doi nasturi la antireu.

8. fiului lui Tobias, care călătoreşte cu îngerul Gavriil, i-am pus curea nouă la traistă.

9. am spălat urechile măgarului lui Avesalom şi l-am potcovit.

10. am smolit corabia lui Noe şi i-am pus un petic la fund.

11. am albit barba lui Sf. Nicolae.

12. am ascuţit suliţa Sf. Gheorghe şi am înverzit coada balaurului.

13. am spălat rochia Sfintei Maria.

14. Am pus coada diavolului de l a Sfântul Marina şi am cârpit toaca.

Extraordinar poem mistic-suprarealist, unul din cele mai puternice din literatura română.”

Citat din cartea Singurătatea păsării migratoare de Cristian Bădiliţă.

… cand mastile coboara!

(24 martie, dimineata – Iosua 16-18)

Săbiile au fost şterse de sânge, mormintele astupate şi peste poporul sclavilor deveniţi stăpâni se aşternu liniştea. Deşi nu reuşiră să alunge din ţară orice urmă de popor străin ci au păstrat, incoştienţii!, suficiente focare din  care mai târziu va ieşi la plimbare ispita şi la jaf nenorocirea, acum erau liniştiţi. În sfârşit acasă, în acea ţară promisă din vremuri străbune de Marele Yahwe bătrânului Avraam, reînnoită ştersului Isaac şi păstrată vagabondului pocăit Israel. Erau casă, pe un pământ gata să se deschidă pentru ei şi să le ofere din plin roadele lui, un pământ gata să îi găzduiască necontenit pe cei cu care Însuşi Creatorul semnase legământ.

Acasă dar fiecare stătea la uşa, neîndrăznind să intre. Se găsiră câţiva viteji precum Caleb care să meargă şi să primească din mâna lui Iosua actul de proprietate dar restul stăteau la uşă şi priveau în zare prefăcându-se că nu pricep prea bine despre ce este vorba dar având tot timpul urechea ciulită ca nu cumva să fie nedreptăţiţi. Războiale se terminară, durerea pricinuită de victimele lui se aşternu greoaie şi fu acoperită de colbul uitării şi de acum urma partea cea mai dificilă: împărţirea ţării între învingători. “Până când vă veţi lenevi să mergeţi să luaţi în stăpânire ţara pe care v-a dat-o Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri?” strigă bătrânul Iosua încruntat. Ştia însă că nu este vorba doar de lene ci mai ales de o pândă fină ca nu cumva unul să primească mai mult sau mai bine decât celălalt. Teama de a nu fi nedreptăţiţi pur şi simplu îi paraliza iar Ai-ul împărţirii ţări moştenite părea o cetate de necucerit.

Atunci şi acolo starea tensionată s-a rezolvat uşor printr-un sorţ necontestat, o împărţire dreaptă şi mai ales prin mâna de fier dar blândă, prin caracterul neînduplecat dar cinstit al lui Iosua. Zecile de lecţii din pustie, multitudinea de experienţe care îi îmbătrâniră făcură din evrei un popor în stare de a nu-şi pierde definitiv cumpătul în faţa unei prăzi ce se cerea împărţită.

Mi-ar fi cumplit de teamă să văd un experiment asemănător aplicat fraţilor mei. Ce strigăte şi acuzaţii, ce mişmaşuri făcute la ceas de seară, după perdele groase! Zarurile au fost măsluite! Terenul meu este mai mic şi pe el soarele nu răsare ca pe celălalt! Eu am luptat mai dârz, merit ceva mai bun! Eu am copii mai mulţi, îmi trebuie spaţiu mai generos! Primeşti acel ţinut dar mă votezi pe mine! Eşti stăpân de drept când îmi umpli casa visteriei cu atâţia talanţi!

În biserică suntem cu toţii purtători demni ai unei măşti spirituale frumos desenate. Unii dintre noi îndrăznesc şi pot să poarte această mască şi în societate, atunci când nu au nimic de împărţit cu nimeni, nimic de câştigat şi nimic de pierdut. Masca începe să coboare însă atunci când la mijloc apare un interes, de o valoare incertă, nemăsurat în balanţa veşniciei. Este incredibil să vezi cum aceste măşti coboară nu doar pentru o casă sau o slujbă bună, pentru o maşină performantă sau o diplomă pătată dar şi fie doar pentru un bob de orez, o pâine albă şi un metru de pământ mocirlos.

Iar când masca este jos ea lasă la iveală chipul adevăratului om, cel ascuns al inimii, al momentelor de singurătate. Atunci valorile reale plutesc la suprafaţă iar principiile de viaţă sunt puternic subliniate. O mască lăsată jos poate scoate la iveală un chip ciopârţit de interese ascunse şi meschine, murdare şi păgâne sau unul luminat de Cristos, radiind de pace şi înţelegere.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Prezentare carte – ANNE DIN AVONLEA

 

În acest al doilea volum al seriei, a regăsim pe Anne, în vârstă de 16 ani, învăţătoare în sătucul ei. Deşi nu mai este copil, şi-a păstrat intacte zburdălnicia, puterea de a-şi imagina poveşti, capacitatea de a face din viaţă, poveste, şi de a o trăi vibrând din toată fiinţa ei, făcându-i şi pe cei de lângă ea să vibreze.

Pe lângă personajele pe care le-aţi îndrăgit deja, Anne vă va prezenta alţi şi alţi oameni minunaţi din Avonlea şi din împrejurimi, cu fermecătoarele lor poveşti de viaţă.

Dialogurile spumoase, încurcăturile amuzante, sensibilitatea descrierilor de peisaj canadian, originalitatea şi farmecul atât de credibil al caracterelor create de pana fără egal a Doamnei Lucy Maud Montgomery, vă vor face să vă simţiţi, de-a lungul orelor de lectură, parte a unui curcubeu rotitor, carusel de emoţii, în care predomină BUCURIA!

 

Cartea se gaseste aici

Preotul, ocnasul si mantuirea

Ce deschide poarta spre mantuire, in viata unui om? Cum poate, un preot sau un credincios, sa isi apropie semenul de acel moment al iluminarii, al descoperirii, al reintregirii, al mantuirii? Ani la randul am crezut ca sfatul apasat, insistent chiar, invatatura repetata la “vreme si la nevreme” cum spuneau unii inaintasi, dojana atenta sa nu ii scape nici o alunecare a subiectului ei, regulile transformate in legi si gardurile, pana la cer, a dogmelor traditionale, acestea si altele asemenea lor pot sa aduca un om in curtile Imparatiei. Si poate ca aveam dreptate, poate ca si asta este o cale.  Simpla putinatate a rezultatelor nu trebuie sa invalideze metoda, nu-i asa?

Am descoperit apoi ca ea, mantuirea, se vede cel mai bine in viata mantuitului si nu in cuvintele sale. Ce rost are sa il crezi, in cele vesnice si importante, pe un om care nu nu vadeste incredere, prin felul de vietuire, in vorbele propovaduite?

Jean Valjean, un tanar sarac si flamand fura o paine pentru a-si astampara foamea. Este prins, judecat si inchis, toate sperantele spulberandu-se in haina de ocnas. Dupa mai multi ani, evadeaza si, dupa ce o multime de oameni si case refuza sa-i dea o bucata de paine, ajunge în cele din urma în casa primitoare a episcopului Bienvenu (sa nu credeti ca este  o poveste ce nu isi poate gasi similitudini in realitatea noastra – si astazi, ocnasii intampina aceeasi reactie din partea noastra, a celor liberi). Episcopul, plin de mila crestineasca, il aseaza pe ocnas la masa sa si ii cere Baptistinei (sora sa)  sa aduca mancaruri bune si sa puna tacamurile cele scumpe folosite la ocazii importante! Aceasta, din priviri isi mustra fratele, insa preotul insista, depasind cu mult standardul bunatatii si a dragostei ce se cuvine aratat.

Dupa felul in care era imbracat si starea lui Jean, preotul stia ca are la masa un evadat cautat de politie. Nu era naivitate si nici neatentie la detaliile din jur. Si asta nu-i atat! Episcolul isi opreste musafirul peste noapte si ii pune acestuia la dispozitie  o camera si un pat bun pentru a se odihni. Neobisnuit cu patul moale se trezeste in plina noapte, buimac, cand – potrivit apucaturilor unui ocnas si a amenintarilor din ziua de maine – pune mana pe argintaria ochita în timpul mesei si se pierde in întunerecul noptii. Curand, insa, este prins de jandarmi, adus în fata domnului Bienvenu, care, la acuzatiile jandarmilor, il declara nevinovat, mustrandu-l pe Jean “– De ce nu ai luat si cele doua sfesnice de argint, doar ti le daruisem si pe ele?”

Restul e istorie! Un preot cu inima deschisa, care face din bunatate nu numai o arta dar si un instrument ce deschide usa mantuirii in viata lui JeanValjean! Un ocnas prins in capcana obiceiurilor proaste, inchis in colivia ruginita a propriei vieti. Un roman ce trebuie sa se gaseasca in biblioteca: Mizerabilii!

 

Dumnezeul lui Caleb

(23 martie, dimineata – Iosua 13-15)

Cu mers sprinten, spatele drept şi privirea ageră, vaşnicul luptător se îndreptă spre sala în care se afla Iosua. În calea lui oştenii îşi plecau capul în semn de respect şi se retrăgeau cu un pas înapoi. Nu stârnea rumoare prin apariţia lui dar nici nu trecea neobservat de mulţimea care se înghesuia cu diferite jalbe la curtea celui care judeca peste Israel. Mergea fără să şovăie iar îi piept îi ardea bucuria veştii care ajunsese şi la urechile lui: marele Iosua prinse a împărţi ţara deşi aceasta nu era pe deplin cucerită. “Nu, anii grei de luptă, vecinătatea morţii şi situaţiile complicate de peste decenii, nu frânseră în prietenul Iosua puterea credinţei. Să împartă ţara pe care încă nu o stăpânea!… asta numai cel în care clocoteşte încrederea şi sălăşluieşte ascultarea poate să o facă!”

“Caleb, fiul lui Iefune…” fu anunţat luptătorul care era deja în prag. Se ştia prea bine motivul vizitei lui. În urmă cu 45 de ani acest Caleb a avut curajul să privească realitatea prin ochii Cerului şi să nu tacă. Putea să fie unul ca ceilalţi, să privească la uriaşii din cetăţi, la zidurile imense şi la armatele bine pregătite, să se sperie şi să vorbească… iar vorbele lui nu ar fi fost minciuni. Putea să tacă mâlc, să lase ca situaţia să decanteze profitul şi el să meargă în direcţia cea mai bună: să judece sau să încurajeze. A ales însă să vorbească atunci când vorbele păreau naive, să încurajeze atunci când pentru o simplă speranţă putea fi linşat de poporul fricos. A ales să creadă iar credinţa i-a fost răsplătită atunci cu vorbe. Caleb a luat cuvintele, le-a pus la inimă şi a tăcut.

Au urmat mulţi ani de rătăcire prin pustiu, rătăcire la care a participat din plin deşi nu era cu nimic vinovat. Au urmat şi ani grei de luptă, luptă de la care nu s-a dat înapoi.  A tăcut de fiecare dată şi a mers înainte, chiar şi atunci când viaţa îl pălmuia pe ambii obraji, luptele păreau interminabile şi mugurii bătrâneţii se arătau timid. A tăcut dar speranţa ce se furişase adânc în inima lui l-a ţinut în viaţă, în putere, în credinţă. ” Sunt patruzeci şi cinci de ani de când vorbea Domnul astfel lui Moise […] şi acum iată că sunt în vârstă de optzeci şi cinci de ani. Şi astăzi sunt tot aşa de tare ca în ziua când m-a trimis Moise; […]dă-mi dar muntele acesta despre care a vorbit Domnul pe vremea aceea”

Mă simt ruşinat în faţa istoriei lui Caleb. Îmi revăd rugăciunile şi ştiu că acelaşi Dumnezeu care îi promitea atunci lui Caleb un teritoriu bogat dar care îşi uita promisiunea pentru patruzeci şi cinci de ani, acelaşi Dumnezeu ascultă astăzi şi rugăciunea mea de copil răsfăţat şi nerăbdător.  Ruşinat pentru că eu nu sunt gata să aştept împlinirea unei promisiuni atât de mult, pentru că timpul mi se pare că nu mai are răbdare cu credinţa mea sau credinţa mea mică nu rezistă sitei dese a timpului.  Ruşinat pentru că eu, om al societăţii consumeriste, am învăţăt prea repede să negociez cu Cel ce deţine toate lucrurile şi nu sunt gata să merg la luptă şi să traversez pustia fără o motivaţie constantă şi consistentă.

Trăiesc de multe ori sentimentul că noi, creştinii noului secol, ne-am făurit un dumnezeu care să corespundă nevoilor noastre care se schimbă cu viteza luminii şi trec cu cea a sunetului. Un dumnezeu care să primească, fără nazuri, moneda strâmbă de schimb a rugăciunii, cea ruginită a unei zile de post şi, uneori, cea ciuntită a unei fapte bune. Cum am reacţiona însă dacă Dumnezeul căruia ne închinăm s-ar purta cu noi precum s-a purtat cu Caleb, Moise, Pavel, Ilie? Ne-ar ajunge oare resursele de încredere şi untdelemnul credinţei pentru o perioadă lungă de secetă? Am păstra, ferecată în inimi de carne, speranţa în Cel ce pare la mii de ani lumină departe? Am continua să luptăm chiar dacă rezultatele se încăpătânează să apară?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!