Prezentare carte – Marele Tesator

 

 

 

Marele Ţesător: Cum ne modelează Dumnezeu prin evenimentele vieţii noastre

Sunt oare firele vieţii noastre încâlcite sau sunt ţesute cu măiestrie?

Cât de diferit am trăi dacă am fi convinşi că fiecare eveniment al vieţii noastre – de la cel mai fericit la cel mai tragic sau cel mai obişnuit – este partea unui proiect meticulos în care toate elementele se intretes cu o precizie uluitoare? Această este întrebarea la care răspunde Ravi Zacharias în această carte.

Suntem obişnuiţi să credem că evenimentele majore cum sunt moartea sau naşterea sunt călăuzite de mâna lui Dumnezeu. Cu toate acestea, alunecăm uşor înspre simţământul că viaţa de zi cu zi nu e condusă propriuzis de Dumnezeu, ci e oarecum produsul eforturilor noastre. Această carte abundă de întâmplări care ne arată tocmai contrariul. Dr. Ravi Zacharias ne arată cum fiecare detaliu al vieţii sale a fost atent întreţesut exact la locul lui. Apoi ne încurajează să privim la propriul nostru trecut, la dezamăgirile şi trimfurile noastre, la credinţa noastră, dintr-o nouă perspectivă, pentru a putea înţelege cum acestea sunt toate parte a unui proiect grandios al Marelui Ţesător.

RAVI ZACHARIAS este presedintele Organizatiei Ravi Zacharias International Ministries, cu sediul in Atlanta. El s-a nascut in India si a imigrat in Canada in 1966. A studiat la Trinity Evangelical Divinity School din Deerfield, Illinois, si la Universitatea Cambridge din Anglia. Impreuna cu sotia sa, Margie, au trei copii: Sarah, Naomi si Nathan.

Cuprins:

Introducere

  1. ADN-ul vostru conteaza
  2. Dezamagirile voastre conteaza
  3. Chemarea voastra conteaza
  4. Moralitatea voastra conteaza
  5. Spiritualitatea voastra conteaza
  6. Vointa voastra conteaza
  7. Inchinarea voastra conteaza
  8. Destinul vostru conteaza

Epilog

Note

Anexa: 25 de intrebari esentiale

 

Cartea se gaseste aici

Glasul care strigă

(26 martie, seara Luca 3)

Glasul! Atât! Glasul era tot ce avea! Glasul care trebuia să strige,  să se înalțe, să se facă auzit. Restul, toate celelalte, nu erau decât simboluri ale lucrurilor bune ce tocmai stăteau să vină, sunet de trămbiță pentru Unsul care se arăta la orizont. Din clipa în care și-a părăsit comunitatea mică de prieteni subtili din deșert a știut că el este doar un glas, un glas care strigă în pustie și care cheamă la pocăință.

Nu se întrebase nici o clipă, cu teamă, dacă poporul din mijlocul căruia se ridica, popor pe care abia îl mai cunoștea, va veni să audă glasul, dacă se va pocăi dar mulțimile însetate, pestrițe care  nu încetau să se înmulțească  îl  uimeau. Oare de ce veneau? Era doar un glas, și nici acela mieros, doar un glas care nu îi îmbrățișa cu drag ci le aducea aminte de moștenirea lor spirituală, de datorii (și câte datorii nu aveau ei!) față de Cer, față de semeni. Era un glas care îi certa, care le arăta mizeriile din propriile vieți, un glas care nu știa menanjamentele,  care nu recunoștea fețele și nu folosea subtilitățile. Și totuși ei veneau, mărturiseau nevoia de schimbare prin botez, uneori mai cereau și sfaturi, și plecau. Unii alene, alții țanțoși, unii cu agendele în mâini gata să bifeze un nou ritual, alții cu sufletele îndurerate!

Îi știa! Cei mai mulți se întorceau la nimicul de acasă din care trebuia să plătească dări, la relațiile târâte printr-un veac al neșansei, la un ritual searbăd care nu mai poate să ascundă zâmbetul vândut al preoților, la un călcâi în formă de cizmă ce apăsa grumazul natiunii lor. Ei erau cei mai sinceri, ei erau cei mai goi, ei erau cei mai mulți. Și pentru ei el nu putea să fie decât “glasul care strigă în pustie”.

Ne asumăm atâtea roluri în lumea noastră iar noi nu putem să fim decât un glas, un sunet de trâmbiță, un semn indicator. Am vrea să schimbam vieți, să răsturnăm sisteme, să desprindem demoni și să cucerim… dar suntem doar un glas! Câteodată abdicăm și de la el, pentru că povara mesajului este prea greu de dus într-o lume a corectitudinii politice în care îndoiala cu privire la orice și oricine încolțește la fiecare cărămidă, fețele celor care trebuie să aude strigătul sunt însoțite de mâini darnice sau priviri fulgerătoare sau strigătele ies dintr-un piept pipernicit.

Un glas între miile de șoapte, un glas între puzderia de voci! Atât ni se cere, atât putem dărui celor slujiți de evanghelia scrisă de colțul știrb al vieții postmoderne.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2010

© 2010 ganditorul.net Meditatii de-a lungul cărării!

Bunele maniere pentru copilul crestin – recenzia saptamanii

 

A inceput scoala. E si frumos, este si greu. Este si legata de multe amintiri este si incarcata de multe responsabilitati, atat pentru parinti cat si pentru elevi. Si nu doar responsabilitati, ci si o multime de intrebari. Cu ocazia asta parintii se vor intreba: oare va reusi copilul meu sa se integreze, oare va reusi sa tina pasul cu colegii lui, va reusi sa se fereasca de anturajele gresite? Si intrebarile curg si sunt multe si sunt din multe domenii: au de a face cu noi si meseria noastra de parinte, au de a face cu sistemul de invatamant si cu educatia copilului nostru, pe care o dorim buna, solida, baza unei vieti frumoase, au de a face cu ceilalti oameni, cu colegii de clasa, de scoala, cu prietenii si au de a face cu cele mai mari binecuvantari pe care ni le-a dat Dumnezeu: copiii nostri.

Din multimea aceasta de intrebari, daca privim atent in noi, exista o intrebare care sta timida, acolo, in marginea gandirii poate, dar care, desi nu striga la noi, asa de mult cum striga celelalte, este si ea o intrebare importanta, cu atat mai importanta cu cat are de a face cu elementul cel mai important al vietii noastre: credinta, statutul de credinciosi. Intrebarea este: va da dovada copilul meu ca este crescut intr-o familie de credinciosi? Sau pusa altfel, va face cinste numelui de copil de credincios? In clasa, la joaca, in relatiile cu ceilalti, pe strada, in vizita copiii nostri nu sunt doar atat, copiii nostri ci ei mai poarta o eticheta: copii de credinciosi si cei din afara sunt pregatiti sa ne atace atunci cand ceva nu este in ordine. Ne vor ataca pe noi si nu doar atat: vor ataca credinta la care am subscris, biserica la care mergem, in definitiv Domnul pe care il urmam. Si ca lucrurile stau asa stie fiecare parinte, chiar daca sunt momente in care nu este dispus sa recunoasca!

Apostolul Petru spunea bisericilor: Să aveţi o purtare bună în mijlocul neamurilor, pentru ca, în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune pe care le văd să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării. Despre o purtare buna este vorba si in cartea pe care vreau sa v-o prezint, cartea construita sub titlul: Bunele maniere pentru copilul crestin. Nu este o carte groasa dar este una care se poate explora cu fiecare copil. Ba in plus, copii o vor gasi atractiva fiind o carte cu pagini color si cu multe fotografii inedite.

Redactorul carti, Florin Bica, marturiseste: Se spune ca lucrurile pe care le invatam in copilarie le tinem minte toata viata. De aceea anii copilariei sunt cei mai potriviti pentru invatarea unor reguli de conducata care sa ne faca placuti in ochii celorlalti si sa ne deschida cu usurinta usile pe care le vom intalni in drumul vietii. Iata de ce cartea aceasta este o resursa utila. Ea poate fi punctul de plecare pentru discutii rodnice intre copii si parinti.

Volumul contine 25 de capitole in care sunt prezentate intr-un limbaj accesibil subiecte importante care au legatura cu viata noastra de zi cu zi. Autoarea a structurat fiecare capitol astfel incat sa fie usor de citit. Veti gasi informatiile de baza, esentiale: ce sa faceti si ce sa nu faceti, ce este considerat politicos si ce poate trece drept grosolanie in ochii celorlalti.

Fiecare capitol include, pe langa regulile de buna purtare in diferite circumstante, citate inspiratoare, versete biblie si fragmente literare care ilustreaza modele de comportare manierata sau exemple de comportament necioplit, care trebuiesc, cu siguranta evitate. O parte din capitolele cartii contin teste de verificare a modului in care a fost inteleasa si asumata informatia prezentata.

Spre deosebire de alte materiale educative despre bunele maniere, volumul acesta trateaza subiectul dintr-o perspectiva inedita. A fi civilizat, educat sau bine crescut este, in primul rand, o datorie fata de Dumnezeu. Un bun crestin este si un om care se poarta frumos. Cartea are un capitol dedicat exclusiv modului in care ar trebui sa ne comportam la biserica.

Cele 25 de capitole pot fi usor 25 de teme de discutie cu copilul nostru. Astfel, in 25 de saptamani sau 25 de zile putem sa discutam si sa implementam in copiii nostri modalitatile cele mai bune prin care pot saluta, folosi formulele de politete, pot fi punctuali sau pot purta o conversatie, cum sa se prezinte la servirea unei mese si care sunt regulile de igiena, de vestimentatie, legat de ordine si curatienie. Cartea mai cuprinde discutii si despre: comportamentul in public la socala sau la biserica, despre relatiile cu prietenii si musafirii, despre modul de comportare cu persoanele cu dizabilitati sau despre daruire, timp, munca, bani, vacanta, carti, televizor sau telefon. Nu este uitata nici socializarea online, animalele de companie sau mediul inconjurator.

Nu vom intra in detalii despre continutul acestor 25 de capitole dar credem ca acest volum poate sa devina o resursa valoroasa pentru fiecare parinte interesat de formarea frumoasa a copilului sau.

Cartea se poate comanda aici

Intre trecut si viitor

(25 martie, Iosua 19-21)

Scribul tocmai îşi ascuţea pana şi privea înciudat papirusul. Fusese greu să înşire atâtea seminţii, fiecare cu partea pe care o primea abia acum, a nu ştiu câta generaţie, din ţara promisă bunilor lor. Era linişte în ţară şi negocierile au păstrat limita de decenţă pe care prezenţa lui Iosua o cerea. Acum însă privea peste literele înşirate cu migală şi nu ştia sigur ce va urma. Până aici fusese istoria, acum începea viitorul.

Bătrânul Iosua privea pierdut în depărtare şi în ochi îi scânteia jucăuşă o lacrimă.  Răsuflă adânc. Se gândea oare la Moise, cel care îl primise cu îngăduinţă şi îi oferise cu răbdare lecţiile de conducere fără de care ar fi fost pierdut? Sau poate la bătrânul prieten Caleb care în sfârşit se aşezase pe teritoriul lui? .. să  numere oare mormintele săpate acolo,  în pustia blestemată sau să retrăiască clipele de bătălie cruntă din faţa cetăţii Ai?

“Scrie băiete!” prinse bătrânul a vorbi “[…] din toate vorbele bune pe care le spusese casei lui Israel Domnul, niciuna nu a rămas neîmplinită: toate s-au împlinit. Au trecut prin văi ale căror adâncime le-a dat fiori, au depăşit momente care i-au îmbătrânit instantaneu, au plătit scump greşelile de moment şi şi-au răscumpărat cu timpul alegerile greşite, dar acum, când viitorul prindea a se naşte, Iosua recunoştea pentru întreg Israelul şi în faţa posterităţii milenare că nimic din ce fusese promis nu a fost uitat, nimic din ce fusese făgăduit nu  a fost trecut cu vederea. Da, ei au îmbătrânit şi haina strânsă nu reuşeşte să acopere deplin cicatricile unor vieţi trăite de prea multe ori pe marginea prăpastiei… dar peste toate Dumnezeul lor a putut să întindă curcubeul promisiunilor împlinite.

Tirania urgentului şi forţa nevoilor imediate devin de prea multe ori pete unsuroase pe ochelarii cu care privim realitatea. Tindem să măsurăm mai degrabă insuccesele, să ne bagatelizăm rugăciunile prin lamentare şi să ne lingem rănile superficiale dintr-o luptă spirituală ce de prea multe ori are teatrul de război  departe de noi.

Ne plângem că partea de moşie este prea mică, pomii ce cresc pe ea prea strâmbi şi burduful lacrimilor de căinţă secat. Ne uităm cu ochii sticloşi la trecut şi în loc să numărăm promisiunile împlinite prindem a trece în revistă toate cioturile care ne-au zdrelit picioarele, toate crengile care n-au purtat mere.

În fiecare zi, cu şi fără voia noastră, viitorul irupe spre noi cu forţa binecuvântărilor ce se înoiesc în fiecare dimineaţă. Dar suntem  prea încruntaţi şi adesea uităm să privim cu nesaţ curcubeul pe care Domnul, Sfântul lui Israel, îl înalţă şi deasupra noastră. Alegerea ne aparţine! Cu pana ştirbă a unei vieţi trăite sub ploaia binecuvântărilor,  putem compune în fiecare zi un imn spre Cel ce nu-şi uită niciodată făgăduinţele.

Simeon, ultima fila

(25 martie, seara Luca 2:25-52)

“La o parte, trece Marele Preot” strigă aprodul mulţimii pestriţe adunate în curtea templului. Tremurând, ca după un efort mai presus de puterile sale, bătrânul prinse cu mâinile peretele instabil al unei dughene apropiate. Se întoarse cu faţa abia când ultimul om din coloana oficială trecea ţanţoş lăsând în urmă dâre de praf amestecate cu parfum ales. Nu îi mai judeca, nu îi mai săgeta cu  priviri aprige, nu mai purta un război ce poate nu fusese niciodată al lui; pur şi simplu nu se mai gândea la ei. De fapt, din cauza lor hotărâse de mult să nu se mai coboare la templu decât dacă este absolută nevoie. Îi era bine acolo, în grădina cu maslini, departe de vuietul oraşului ce gemea sub asuprirea romanilor, a evreilor vânduţi, a… şi a atâtor altora.

Dar astăzi Duhul îl mânase spre templu. Venise ziua! De câte ori în arşiţa zilei dar şi în răcoarea nopţii, culcat la pământ şi strivit de vina poporului său, sau cu fruntea mângăiată de adierea senină, nu ceruse Dumnezeului lui să-i dăruiască viaţa pănă astăzi. Ştiuse, crezuse, nădăjduise în această zi! Iar acum, când  înceta să numere firele de nisip rămase în clepsidra vieţii lui, inima îi bătea cu putere.

Se apropie de cuplul stingher şi ceru să ţină în braţele-i tremurânde pruncul. Nu, nu ştiuse că sufletul său, trecut prin atâtea suferinţe, mai poate îmbrăţişa cu atâta patos, mai poate simţi o bucurie atât de intensă, mai poate vedea lumina pe un tărâm în care soarele nădejdii uitase de mult să mai răsară. “O, nu! Aşteptarea mea nu a fost zadarnică Stăpâne, promisiunea ta nu a fost deşartă! Ochilor mei bătrâni bunătatea ta le arată astăzi lumina, sufletului meu cărunt credincioşia ta îi arată astăzi mântuirea.”

Se întoarse apoi spre femeia aceea obosită de drum şi spre bărbatul îndârjit şi prinse a vorbi iar cuvintele lui zburau ca suveica ţesătorului. Ei nu puteau pricepe acum, vedea bine că nu puteau pricepe! Măreaţa jertfă cerea alte jertfe iar inimile vor fi străpunse, suflete îndurerate. Copilul aducea cu el atât sabia cât şi balsamul, atât viaţa cât şi căderea, atât mântuirea cât şi cântarul viitoarei dreptăţi.  Se uită la ei, le încredinţă copilul şi, precum o umbră ţinută în viaţă doar de zorii dimineţii, plecă spre grădina cu maslini. Pasul îi era parcă mai dârz, privirea mai senină. Cine ştia secretul bătrânului?

Nu ştiu ce ne face pe noi, generaţiile mileniului trei, să fim aşa de bătrâni. Îmbătrânim zi de zi mai mult, chiar dacă pielea ne este încă fermă, părul încă nealbit. Îmbătrânim pentru că nu avem ţel, pentru că ne lipsesc promisiunile în care să credem, pentru că nu nădăjduim decât în cele trebuincioase unei vieţi strict biologice. Îmbătrânim pentru că nu putem aştepta o vreme, o săptămână, un an ci ardem acum pentru a obţine totul instant. Îmbătrânim pentru că uitam să-i vorbim Creatorului în cuvinte de dragoste; uităm să Îl întâlnim şi în grădina de maslini ci Îl căutăm cu disperare doar în piaţa de obşte, acolo unde târgul este rapid, câştigul imediat.

Îmbătrânim şi ne pare rău. Am vrea să fim altfel, am vrea să avem ţel, promisiune, răbdare şi cuvinte din slove de cer. De fiecare dată însă ne pare prea devreme sau prea târziu, prea scump sau, ciudat, prea…”Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne” zise Simeon, bătrânul care ştiuse să creadă, să aştepte, să spere.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!