Biserică sau …..

Când  m-am aşezat în faţa unui monitor cu gândul de-mi aşterne gândurile pe paginile blogului, m-am temut de fiecare dată ca nu cumva să scriu sub imperiul impresiei de moment. Am crezut multă vreme că astfel de impresie trebuie decantată, trebuie lăsat praful momentului să se aştearnă pentru ca ce m-a marcat să se arate în lumina adevărată, neîntinat de impresii trecătoare. M-am temut apoi de puterea cuvintelor necernute şi prin sita celor care te citesc. Nimeni nu ar trebui să işi permită, fie şi numai prin câteva cuvinte aruncate de la departare, să dărâme unii din micuţii pentru care muri Cristos.

Astăzi însă, aleg să scriu chiar dacă o fac  în umbra impresiilor recente. Aleg să scriu chiar dacă nu am avut timp suficient pentru a cerne cuvintele.  Şi scrisul mi-l apropii ca pe un medicament.  Scriu pentru că mă simt singur şi nu este durere mai mare pentru un om decât să rămână  singur cu certitudinile dărâmate.

Am crezut pentru multa vreme că Biserica  este a Domnului ei şi nu a pământului ce i-a cerut prea de multe ori chirie. Am crezut că Biserica priveşte dincolo de timp,  dincolo de sfera imediatului,  la cununia cu Mirele-i iubit. Aşa am crezut! Şi am mai crezut că ea trebuie să fie lumină în noaptea vremurilor şi că îşi îndeplineşte mandatul acesta prin însăşi existenţa ei.  Spune nu activismului dar este activa, crede în har dar îşi suflecă mânicile, se roagă pentru vindecare în timp ce bandajează rănile şi mângâie sufletele. Mi-e însă din ce în ce mai greu să cred că am crezut bine!

Am participat de atâtea ori la întâlniri ale Bisericii, unde era chemat numele Domnului dar sărutată mâna politicianului încât am trecut de la surpindere la dezgust şi dezgustul mă părăsi în final lăsând loc cumplitului relativism. Dar dacă eu nu am dreptate şi Biserica trebuie să poarte coloratura partidului la putere? Dar dacă mandatul ei de Biserică se realizează prin harul Domnului şi banii statului? Dar dacă este o dovadă de eleganţă şi bună creştere să îi primim de policienii noştri şi să îi salutam cu reverenţa ce niciodată nu ne-a însoţit când ne-am salutat fraţii?  Dar dacă este un gest de înaltă spiritualitate şi înţelegere a condiţiei umane atunci când ne este gura plină de binecuvântări pentru oameni cu reputaţia păstrată în dosare la DNA şi mâinile reţinute în a binecuvânta fraţii întru credinţă (ei poate au păcate ascunse, poate au risipit harul şi de aceea nu ne întindem mâinile cu grabă)? Dar dacă tot ce am crezut eu despre Mireasa lui Cristos a fost greşit, ea între timp fiind….

Ştiu, subiectul acesta al politicii în biserică şi al implicării Bisericii în viaţa cetăţii este atât de discutat şi de controversat iar argumente se pot găsi  şi de o parte şi de alta (până la urmă aici am ajuns şi eu, în marea tulburată a relativismului în care fiecare este purtat de valul argumentelor sale).

Şi cu cu toate acestea, de ce mă  simt, în sânul bisericii ca pe holurile unei case….?… sau poate Cristos şi-a răpit deja Biserica şi noi facem ce vrem cu ce avem!

Citate #2 – poem

În 1831, zugravul Marin Todosie a refăcut pictura bisericii Sf. Mina din Craiova. Pentru a-şi justifica cheltuielile şi plata cuvenită, el a prezentat lista lucrărilor executate:

1. am pus coadă nouă cocoşului lui Sf. Petru şi i-am îndreptat coada.

2. am legat pe cruce pe tâlharul din dreapta şi i-am pus un deget nou.

3. am pus o aripă Arhanghelului Gavriil.

4. am spălat pe servitoarea lui Caiafa şi i-am pus roşu pe obraz.

5. am reînnoit cerul, am adăugat două stele şi am curăţat luna.

6. am înnroşit focul din iad, am pus o coadă lui Lucifer şi i-am ascuţit unghiile.

7. am reparat haina lui Sf. Anton şi i-am pus doi nasturi la antireu.

8. fiului lui Tobias, care călătoreşte cu îngerul Gavriil, i-am pus curea nouă la traistă.

9. am spălat urechile măgarului lui Avesalom şi l-am potcovit.

10. am smolit corabia lui Noe şi i-am pus un petic la fund.

11. am albit barba lui Sf. Nicolae.

12. am ascuţit suliţa Sf. Gheorghe şi am înverzit coada balaurului.

13. am spălat rochia Sfintei Maria.

14. Am pus coada diavolului de l a Sfântul Marina şi am cârpit toaca.

Extraordinar poem mistic-suprarealist, unul din cele mai puternice din literatura română.”

Citat din cartea Singurătatea păsării migratoare de Cristian Bădiliţă.

…cat priveste pacatul

De saptamani bune ma tot gandesc la necesitatea de a sublinia, o data si inca o data, in bisericile noastre puterea devastatoare a pacatului. Gandurile acestea sunt ca  o povara pe care o car cu mine oriunde m-as duce: la lucru sau acasa, in masina sau in vizita. M-am hotarat sa imi vars povara in forma unor predici si de atunci mi se descopera, incetul cu incetul, tot mai multe directii ale acestui subiect dureros. Pacatul nu doar il intristeaza pe Dumnezeu, nu doar distruge viata noastra…

Iata o directie a discutiei:

Citate #1

“Știu acum că singurul lucru pe care i-L pot oferi lui Dumnezeu sunt eu însumi, o ființă în sine întâmpinată cu bucurie și îngăduință; copilul din mine, însă, a vrut întotdeauna să se dovedească îndeajuns de bun. Mi se pare îngrozitor de dificil să accept că Dumnezeu m-a chemat să îi slujesc fiind pe deplin conștient că, mai devreme sau mai târziu, aveam, inevitabil, să-L dezamăgesc și să-l trădez. Cât de greu îți înfrâng mulți dintre noi mândria astfel încât să se lase cunoscuți la un nivel de profunzime – acolo unde simți că ești despuiat, rând pe rând, de justificări, ocolișuri și ipocrizii pentr ca, până la urmă, să-ți contempli condiția reală, în toată sărăcia ei golașă. Ne deplângem falsa demnitate umană, implorând, în același timp, să ne fie luată.”

Citat din cartea Postasul rade cu jumatate de gura – Adrian Plass, Jeff Lucas

In memoriam

Se implinesc trei ani de cand un inger a plecat. Cuvintele sunt de prisos…

Articol scris de Lavinia Preda

In fiecare dimineata primim un nou dar, plin de culoare, miscare, armonie, caldura. O noua sansa de a vedea soarele si de a lasa lumina sa isi spuna mesajul. De a simti caldura si de a face din ea o sursa la randul nostru. Bunatatea imbraca diferite forme pentru a ne cuceri cu farmacul ei. Cand suntem prea ocupati pentru a o sesiza se opreste pentru a sopti : “da”, “inca nu”, “m’am gandit la ceva mai bun pentru tine.” Exprimarea ei este uneori incifrata  alteori socanta. Uneori pe lungimea noastra de unda, alteori in cantec de sirena al carui ecou strabate si ne convinge sa pasim pe ape pentru a descoperi izvorul.

Astazi existam pentru ca Cineva a decis, iar in timp ce noi visam pregatea o noua zi astfel incat atunci cand deschidem ochii soarele sa fie pe cer, o vrabiuta sa cante cum stie ea mai frumos, un fluturas sa treaca in zbor si sa ne incante cu delicatetea lui, o floare sa astepte cuminte in iarba sa fie admirata si sa spuna povestea Celui care a creat-o. O furnicuta pe care abia daca o vedem are planuri mari pentru ziua care ii sta in fata, si se gandeste sa investeasca pe termen lung.

Un caine vagabond ratacit intr-o padure, o pisicuta schioapa primesc atentie, si nici o omida macar nu este aparuta la intamplare, Cineva stie de fiecare in parte si le da suflare sa ne insoteasca in “marea trecere”.

Daca exista suflare de viata si loc pe pamant pentru cea mai neinsemnata musca, pentru cele mai neglijate animale, pentru oameni care nu fac in asa fel incat viata lor sa conteze, pentru oameni satui de zile  care abia asteapta sfarsitul, pentru un muribund in chinuri pentru un criminal care isi intocmeste planul malefic poate chiar in aceste momente, DE CE nu a putut fi oferita macar o zi in plus, cateva… un an, cuiva care imbogatea pe cei din jur cu simpla prezenta, care detinea un loc unic in inimile apropiatilor ?…

Care este sensul inlocuirii unei existente cu un semn de intrebare? Care este sensul intrebarii fara un raspuns clar? Oare Cel ce ne-a creat a avut in vedere o parte a existentei noastre  numita Durere si nu poate fi evitata? Valea umbrei mortii este trecuta cu sens unic in traseul uman?

Cine l-a initiat se pare ca asa a intentionat.

A promis ca ne va insoti si va vindeca ceea ce a fost ranit. Nu a intentionat sa se ramana in vale.

Dupa ea urmeaza mangaiere, plinatate, fericire si indurare. Prin credinta.

Sa fie din plin oferite familiei Birau, lui Ciprian, Emiliei, Rozaliei…..si noua restul.

Glasul care strigă

(26 martie, seara Luca 3)

Glasul! Atât! Glasul era tot ce avea! Glasul care trebuia să strige,  să se înalțe, să se facă auzit. Restul, toate celelalte, nu erau decât simboluri ale lucrurilor bune ce tocmai stăteau să vină, sunet de trămbiță pentru Unsul care se arăta la orizont. Din clipa în care și-a părăsit comunitatea mică de prieteni subtili din deșert a știut că el este doar un glas, un glas care strigă în pustie și care cheamă la pocăință.

Nu se întrebase nici o clipă, cu teamă, dacă poporul din mijlocul căruia se ridica, popor pe care abia îl mai cunoștea, va veni să audă glasul, dacă se va pocăi dar mulțimile însetate, pestrițe care  nu încetau să se înmulțească  îl  uimeau. Oare de ce veneau? Era doar un glas, și nici acela mieros, doar un glas care nu îi îmbrățișa cu drag ci le aducea aminte de moștenirea lor spirituală, de datorii (și câte datorii nu aveau ei!) față de Cer, față de semeni. Era un glas care îi certa, care le arăta mizeriile din propriile vieți, un glas care nu știa menanjamentele,  care nu recunoștea fețele și nu folosea subtilitățile. Și totuși ei veneau, mărturiseau nevoia de schimbare prin botez, uneori mai cereau și sfaturi, și plecau. Unii alene, alții țanțoși, unii cu agendele în mâini gata să bifeze un nou ritual, alții cu sufletele îndurerate!

Îi știa! Cei mai mulți se întorceau la nimicul de acasă din care trebuia să plătească dări, la relațiile târâte printr-un veac al neșansei, la un ritual searbăd care nu mai poate să ascundă zâmbetul vândut al preoților, la un călcâi în formă de cizmă ce apăsa grumazul natiunii lor. Ei erau cei mai sinceri, ei erau cei mai goi, ei erau cei mai mulți. Și pentru ei el nu putea să fie decât “glasul care strigă în pustie”.

Ne asumăm atâtea roluri în lumea noastră iar noi nu putem să fim decât un glas, un sunet de trâmbiță, un semn indicator. Am vrea să schimbam vieți, să răsturnăm sisteme, să desprindem demoni și să cucerim… dar suntem doar un glas! Câteodată abdicăm și de la el, pentru că povara mesajului este prea greu de dus într-o lume a corectitudinii politice în care îndoiala cu privire la orice și oricine încolțește la fiecare cărămidă, fețele celor care trebuie să aude strigătul sunt însoțite de mâini darnice sau priviri fulgerătoare sau strigătele ies dintr-un piept pipernicit.

Un glas între miile de șoapte, un glas între puzderia de voci! Atât ni se cere, atât putem dărui celor slujiți de evanghelia scrisă de colțul știrb al vieții postmoderne.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2010

© 2010 ganditorul.net Meditatii de-a lungul cărării!

Gramma.ro – un vis devenit realitate

În câte feluri am putea măsura înfrângerile? Pentru unii este suficient să primească o privire mai aspră sau un cuvânt ieșit printre dinți, pentru alții e suficient ca o ușă să se închidă cu zgomot înaintea lor și gata, înfrângerea și-a făcut cartier general la ei acasă. Înfrângerile sunt prietene bune cu momentele, vin și pleacă ținându-se de mână, lăsând în urma lor tristeți, dureri dar și maturitate. Uneori înfrângerile, în forma lor cea mai perfidă, se fac partenere cu viața și se ascund sub tot felul de haine: uneori ale succesului temporar, ale binelui gândit doar pe termen scurt, ale egoismului. Iar astfel de înfrângeri rămân, chiar dacă își arată colții târziu în viață. Sunt înfrângerile cele mai dureroase, pentru că se degustă întotdeauna la sfârșit, de fiecare dată până la capăt.

Dar, am învățat că poate cea mai amară înfrângere este renunțarea la vis! Am vrut să facem ceva și am renunțat! Ne-am visat practicând ce ne place și ne-am trezit robi la faraon, am visat că cucerim munții și am devenit vecini cu o baltă. Ele sunt cele mai amare pentru că se servesc zilnic, la pachet cu “ce-ar fi fost dacă”?

Și eu am avut un vis: să fiu înconjurat de cărți, să trăiesc printre ele, să simt mirosul de tipar proaspăt, să le las să mă îmbogățească, să le recomand altora și să-i văd cum cresc sub forța lor veche de milenii. Nu am ajuns încă la capăt dar astăzi fac aici un popas, pun o piatră de temelie: GRAMMA.RO, o parte a visului este deja live.

Ce înseamna acum gramma.ro?

- peste 200 de ore investite în proiectare efectivă, cu foaie și pix, a librăriei;

- peste 300 de ore investite în design de către trei tineri entuziaști;

- peste 400 de ore investite în programare de către  profesioniști;

- un site programat de la 0, fără implicarea nici unui script gratuit sau cumpărat, cu funcționalități unice;

- peste 70 de furnizori de carte, muzica si cadouri;

- peste 900 de carti, 132 de CD-uri disponibile;

- 2 ani de așteptare și maturizare a ideii.

Și dacă cineva se mai întreabă de ce o librărie online și nu orice altceva, vă reamintim mărturisirea de credință a echipei gramma.ro.

Visul capătă primul contur – librăria online gramma.ro

În ce stadiu este visul vostru?

Simple frumuseti

(26 martie, dimineata Iosua 22-24)

Nu putuse dormi toată noaptea. De fapt, de nopţi bune, somnul,  şi aşa sporadic îi fusese deranjat de evenimentele   programate în ziua ce tocmai  se anunţa la orizont. În jur, zgomotul de arme, discuţiile atent şoptite şi planurile din căuşul mâinii prinseră a-l obosi şi mai tare. Da, odată, demult, fiecare zgomot de armă îl făcea să tresalte, fiecare discuţie trebuia să se sfârşească la el, fiecare plan primea încunvinţarea lui.

- S-au adunat mulţi, copile? se îndreptă el spre oşteanul din gardă, cu privirea măsurând valea Sihem. “Foarte mulţi, şi încă vin” fu răspunsul respectuos al soldatului.

Sprijinit de toiagul nelipsit de acum şi uitându-se la forfota mulţimii, Iosua îşi lăsă mintea liberă să colinde pe coclaurile unei istorii prea pline ce l-au avut de multe ori drept protagonist. De la Moise încoace zilele se întreceau în a-l surprinde iar în ele, acum deja bătrân, putea să vadă şi mai clar mâna şi prezenţa Sfântului lui Israel. Au cucerit Ierihonul dar au lăsat morminte multe la Ai, a fost trădat de atâţia dar onorat cu prietenii fără seamăn. A plâns de furie şi de neputinţă dar a şi dansat de bucurie şi, mai presus de orice, Acelaşi Sfânt, acelaşi Mare Conducător de oşti i-a condus până acum, aici, în valea Sihem.

Ce călătorie! Privind acum urma paşilor săi dar şi ai poporului său în valea timpului, ochii prinseră a se umezi. Cine fuseseră ei? Un popor de sclavi cu prea puţine paie, cu prea mărunte gânduri, cu prea blesemate zile.  Cine era EL? În ce cuvinte să-L poată zugrăvi? El, Dumnezeul drept şi sfânt dar iubitor şi aproape, El, Marele Oştean viteaz în lupte şi Mângăietor  fără seamăn. O călătorie dar mai presus un DOMN, un viitor ce prinsese a zburda spre veacuri şi mai ales un Făuritor de binecuvântări.

De pe scena Israelului, astăzi facea un pas înapoi. Era ultimul discurs, ultima privire ce astăzi devenea o îmbrăţişare a poporului său. Pleca! Iar ei, cu poveştile pe care în parte le ştia, cu aplecările greşite de care şi astăzi îi era frică, cu istoriile însângerate dar mai ales cu un destin, o ţară, un viitor, o nădejde, un Domn, vor merge mai departe. Le vorbi puţin, îi puse să jure că vor şti totdeauna că iscusinţa lor stă în ascultare de Cer, în supunere faţă de Conducător, în închinare aparte faţă de Creator şi apoi plecă. Definitiv!

În trecerea aproape ternă a zilelor noastre suntem tentaţi să credem că viaţa e lineară, că ce a fost ieri va fi şi astăzi iar lui “mâine” îi lipseşte puterea de a schimba ceva. Aceaşi cană de ceai sau de cafea, acelaşi drum, aceiaşi colegi, aceleaşi mici sau mari bârfe, aceleaşi târguieli şi tânguiri. Aşa prindem a crede, că nimic nu se întâmplă şi parcă nici nu am vrea să se întâmple.

Dar viaţa nu e lineară. Ea urcă şi coboară, transformă clipele în evenimente şi peste evenimente suflă colbul istoriei făcându-le amintiri. Unele sunt ca nişte piscuri, orice nesăbuinţă de a le lua în seamă îţi zdreleşte mâna, piciorul… inima. Sunt piscurile durerilor mari, ale pierderilor şi câştigurilor evidente, ale pietrelor de hotar zugrăvite cu prea mult din varul “băgării în seamă”. Deşi ele sunt cele mai celebrate, muntele vieţii nu este doar vârf, doar pisc, doar înalţime.

Cu privirile în urmă Iosua putea vedea acum desluşit. Au fost momente în care drumul lor părea înfundat, clipe în care nimic din cele făcute sau care urmau la facere nu aveau sens dar dincolo de toate, acolo, în valea Sihem, nu avea cum să nu vadă cărarea muntelui: nu ştiuse calea şi poate că nici nu avusese încredere în atingerea piscului (ei, popor liber cu propria ţară?!) dar acum recunoştea mâna unui Dumnezeu care ştie să făurească măreţia din momente obişnuite, diamante istorice din clipe aproape şterse.

Lupta pentru productivitate, eficienţă sau cum o mai numesc efemerii zilelor noastre ne-a determinat să măsurăm doar succesele sau eşecurile, piscurile sau văile. Către fiecare dintre ele există însă un drum, o cale cu peisaje diferite, cu împrejurări apare şi mai ales cu un Domn care veghează asupra lor. Vorbim prea des de binecuvântările pe care le putem măsura, cântări, arăta şi prea puţin privim spre Domnul care îndreaptă paşi, măsoară cărările, călăuzeşte inima, înţelepţeşte mintea. Vorbim de clipele fericite şi ne plângem de cele triste dar uităm că fiecare are în spatele lor un drum şi înaintea lor o cărare. Pe ele suntem noi, cei în devenire şi asupra lor veghează El, Cel ce cunoaşte ţelul final.

Frumuseţea “muntelui” nu stă doar în atingerea piscului ci şi în călătoria de până acolo!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2010

© 2010 ganditorul.net Meditatii de-a lungul cărării!

Ce s-a întâmplat după răstignirea Domnului Isus?

În urmă cu multă vreme (încă eram în vechea locuinţă), am pornit o nouă serie de postări pe blog sub numele “Apel la istorie – parte din moştenire“.  Scriam atunci:

Înţeleg şi accept adevărul  trist conform căruia adeseori noi, evanghelicii, ne-am închis între zidurile propriilor dogme şi am ajuns să credem că doar ce facem noi, ce credem şi ce spunem poate să fie considerat adevărat creştinism şi că nu există, vai!, mântuire în afara grupului nostru restrâns, anemic şi de prea multe ori cu comportament de club exclusivist: intri greu şi ieşi repede.

Vindecare de atare păreri şi concepţii există şi una din pilulele pe care trebuie să le luăm se cheamă “istorie”, apelul la memoria cărţilor care s-au scris despre înaintaşii noştri, despre cei care, deşi gândeau şi acţionau aşa cum noi nu am face-o niciodată, au reuşit să stea în picioare atunci când încercarea credinţei lor se făcea cu foc şi nu au pregetat să îşi dea viaţa atunci când societatea le cerea acest tribut suprem.

Am vorbit despre John Wycliffe, am călătorit prin istoria lui Luther (o călătorie pe care o vom termina în curând) şi ne-am cam oprit. De atunci viaţa a curs, zilele au trecut (mult mai repede decât m-aş fi aşteptat) iar proiectul acesta (ca de fapt întreg blogul) a rămas pe o stradă a gândurilor, tăcut şi liniştit, aşteptând venirea primăverii. Târziu în iarnă, văzându-l pribegit, m-am îngrijorat şi am chemat ajutor. Strigătul, aproape mut, mi-a fost auzit de dragul meu profesor şi prieten dr. Alexandru Nădăban, omul care îmi mai condusese paşii prin istoria creştinismului.

A acceptat cu drag să participe la proiect şi de aceea, începând de acum şi până….. (nu ştiu când), vom păşi ghidaţi de domnul profesor prin diferite etape ale istoriei credinţei noastre, etape încrâncenate sau primăvăratice, însângerate sau senine. Articolele vor fi de forma întrebare-răspuns şi de aceea şi întrebările voastre pot apărea oricând aici.

Apelul la istorie rămâne un apel la viaţă şi mai ales la adevăr. Iar adevărul încă ne face liberi!

Ce s-a întâmplat după răstignirea Domnului Isus? (răspunde dr. Alexandru Nădăban)

Din punctul de vedere al celor care au vrut să îl răstignească pe Isus nu s-a întâmplat mare lucru. Bine că s-au trezit la timp şi nu au mers pe mâna ratatului ce i-a dezamăgit: falsul Mesia, falsul proroc, falsul fiu a lui David. În schimb, au reuşit să-l elibereze pe unul dintre cei mai mari patrioţi ce fusese capturat de romani: Baraba. După execuţie s-au dus acasă mulţumiţi, plini de voie bună. A doua zi, de bucurie că au scăpat de primul şi l-au scăpat pe al doilea, s-au dus la Templu, au adus jertfe de Paşte, au mâncat şi au băut ca tot iudeul temător de Dumnezeu, patriot şi …fericit. Şi ce dacă mai marii Templului au constata că perdeaua din Templu s-a rupt de sus pînă jos? Moliile erau de vină! În prima zi lucrătoare a săptămânii administratorul templului a cumpărat de la Metro Ierusalim câteva spraiuri de Raid să stârpească definitiv, atât moliile, cât şi ouăle lor. Apoi au continuat cu viaţa de zi cu zi.

Călătoriile misionare ale lui Pavel demonstrează că în sinagogi nu se prea auzise de Isus. Când Pavel ajunge la Roma iudeii din sinagoră auziseră de partida sa, dar nu ştiau exact despre ce era vorba. Puţin mai târziu, între 66 şi 73 are loc o răscoală în Galileea. Romanii intervin şi în 70 împăratul Titus asediază şi demolează Templul din Ierusalim, unde se baricadaseră toţi cei ce credeau că Yahwe va interveni miraculos şi spectaculos împotriva romanilor. Este cucerită fortăreaţa Masada, ultimii apărători sinucigându-se.

Între 132 şi 136 evreii se răscoală din nou sub conducerea lui Simon Bar Kokhba, proclamat domn al Israelului. Unele surse afirmă că într-o scrisoare el se auto-intitula Mesia. Din nou intervine armata romană. Sute de mii de evrei au fost omorâţi sau vânduţi ca sclavi. Satele şi cetăţile Israelului au fost distruse. În 351 are loc o nouă revoltă a evreilor. Este clar că evreii nu s-ar mai fi răsculat dacă ar fi crezul că Isus Cristos era Mesia. O lecţie scumpă şi amară pentru …fostul popor ales.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2010 ganditorul.net Apel la istorie!

Simeon, ultima fila

(25 martie, seara Luca 2:25-52)

“La o parte, trece Marele Preot” strigă aprodul mulţimii pestriţe adunate în curtea templului. Tremurând, ca după un efort mai presus de puterile sale, bătrânul prinse cu mâinile peretele instabil al unei dughene apropiate. Se întoarse cu faţa abia când ultimul om din coloana oficială trecea ţanţoş lăsând în urmă dâre de praf amestecate cu parfum ales. Nu îi mai judeca, nu îi mai săgeta cu  priviri aprige, nu mai purta un război ce poate nu fusese niciodată al lui; pur şi simplu nu se mai gândea la ei. De fapt, din cauza lor hotărâse de mult să nu se mai coboare la templu decât dacă este absolută nevoie. Îi era bine acolo, în grădina cu maslini, departe de vuietul oraşului ce gemea sub asuprirea romanilor, a evreilor vânduţi, a… şi a atâtor altora.

Dar astăzi Duhul îl mânase spre templu. Venise ziua! De câte ori în arşiţa zilei dar şi în răcoarea nopţii, culcat la pământ şi strivit de vina poporului său, sau cu fruntea mângăiată de adierea senină, nu ceruse Dumnezeului lui să-i dăruiască viaţa pănă astăzi. Ştiuse, crezuse, nădăjduise în această zi! Iar acum, când  înceta să numere firele de nisip rămase în clepsidra vieţii lui, inima îi bătea cu putere.

Se apropie de cuplul stingher şi ceru să ţină în braţele-i tremurânde pruncul. Nu, nu ştiuse că sufletul său, trecut prin atâtea suferinţe, mai poate îmbrăţişa cu atâta patos, mai poate simţi o bucurie atât de intensă, mai poate vedea lumina pe un tărâm în care soarele nădejdii uitase de mult să mai răsară. “O, nu! Aşteptarea mea nu a fost zadarnică Stăpâne, promisiunea ta nu a fost deşartă! Ochilor mei bătrâni bunătatea ta le arată astăzi lumina, sufletului meu cărunt credincioşia ta îi arată astăzi mântuirea.”

Se întoarse apoi spre femeia aceea obosită de drum şi spre bărbatul îndârjit şi prinse a vorbi iar cuvintele lui zburau ca suveica ţesătorului. Ei nu puteau pricepe acum, vedea bine că nu puteau pricepe! Măreaţa jertfă cerea alte jertfe iar inimile vor fi străpunse, suflete îndurerate. Copilul aducea cu el atât sabia cât şi balsamul, atât viaţa cât şi căderea, atât mântuirea cât şi cântarul viitoarei dreptăţi.  Se uită la ei, le încredinţă copilul şi, precum o umbră ţinută în viaţă doar de zorii dimineţii, plecă spre grădina cu maslini. Pasul îi era parcă mai dârz, privirea mai senină. Cine ştia secretul bătrânului?

Nu ştiu ce ne face pe noi, generaţiile mileniului trei, să fim aşa de bătrâni. Îmbătrânim zi de zi mai mult, chiar dacă pielea ne este încă fermă, părul încă nealbit. Îmbătrânim pentru că nu avem ţel, pentru că ne lipsesc promisiunile în care să credem, pentru că nu nădăjduim decât în cele trebuincioase unei vieţi strict biologice. Îmbătrânim pentru că nu putem aştepta o vreme, o săptămână, un an ci ardem acum pentru a obţine totul instant. Îmbătrânim pentru că uitam să-i vorbim Creatorului în cuvinte de dragoste; uităm să Îl întâlnim şi în grădina de maslini ci Îl căutăm cu disperare doar în piaţa de obşte, acolo unde târgul este rapid, câştigul imediat.

Îmbătrânim şi ne pare rău. Am vrea să fim altfel, am vrea să avem ţel, promisiune, răbdare şi cuvinte din slove de cer. De fiecare dată însă ne pare prea devreme sau prea târziu, prea scump sau, ciudat, prea…”Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne” zise Simeon, bătrânul care ştiuse să creadă, să aştepte, să spere.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!