Prezentare carte – Povestiri biblice pentru copii

carte pe care copiii o vor indragi de la prima pana la ultima fila. Dar nu doar atat! Ci si o carte ce va reusi performanta de a starni si mentine interesul, de a intriga si mai ales de a apropia de Cer pana si pe cei mai mici copii. Cartea poate fi o revelatie atat pentru cei mici cat si pentru parintii sau educatorii care sunt interesati de apropierea copiilor de Cuvantul lui Dumnezeu.

Intr-o perioada in care educarea copiilor in spirit crestin ridica nenumarate intrebari, cartea aceasta ne deschide fereastra spre o lume pe care o cunoastem putin dar pe care o apreciem din plin: lumea in care copiii erau invatati, inca din frageda pruncie, tot adevarul Scripturii, despre bine si rau, despre planul lui Dumnezeu cu oamenii, despre lucrurile cu adevarat importante in viata.

Episcop al Liverpoolului, J. C. Ryle a iubit copiii si a luat foarte in serios formarea lor spirituala. Ryle nu se sfieste sa puna lucrurile in lumina adevarului Scripturii, chiar daca se adreseaza copiilor care poate abia stiu sa citeasca, iar felul in care o face este captivant, edificator si plin de continut, de la un capat la altul.

Extras din carte:

Dragi copii, as vrea ca toti sa fiti copii ai rugaciunii. Copii care sa-I spuneti Domnului toate nevoile voastre si carora sa nu le fie teama sa vorbeasca cu El. Rugaciunea este cea mai sigura cale de a vorbi cu El si fara rugaciune, sufletele voastre nu vor prospera niciodata. Nu va ingrijorati daca rugaciunile vi se par sarace si slabe. Lasati-le numai sa vina din inimile voastre si Domnul le va asculta! – J. C. Ryle

Prezentare carte – Promisiuni pentru mine

SCRIPTURA, ÎNTOTDEAUNA APROAPE

Ea nu a dezamăgit niciodată! I-a răsplătit pe toți cei care au rămas în preajma ei; i-a purtat pe brațe atunci când drumul vieții le era prea greu, le-a adus aminte de atâtea mii de promisiuni atunci când norii erau amenințători, și a construit, împreună cu ei, pas cu pas, eveniment cu eveniment, alegere cu alegere o viață cu adevărat rodnică.

Lasă cuvintele lui Dumnezeu să te poarte, pe tine sau pe cineva drag inimii tale, spre acea viață plină de semnificație. Da, valurile vor continua să bată în barca ta și viața, uneori, va durea foarte tare. Dar cuvintele ei, ale Sfintei Scripturi, te vor ghida de fiecare dată spre liman. Acel liman în care sufletul își găsește odihnă, viața semnificație și inima împlinire.

Un cadou deosebit pentru o persoana speciala din viata ta, prin care ii poti transmite cat de pretioasa e in ochii tai si ai Domnului. Pagina cu pagina, cuvintele Scripturii si citatele marilor oameni ai credintei o vor ajuta, fie ca are nevoie de o incurajare sau doreste sa Il laude si sa Ii multumesca lui Dumnezeu.

Prezentare carte – Minciuni pe care le cred femeile

Noi suntem la fel ca Eva. Toate am experimentat infrangeri si esecuri, necazuri si tulburari. Toate stim ce inseamna o inima egoista, un spirit rautacios, mania, invidia si amaraciunea. Si ne dorim sa putem lua lucrurile de la inceput, pentru a avea parte de o viata de armonie si pace.

In cartea sa Minciuni pe care le cred femeileNancy Leigh DeMoss expune domeniile in care femeile crestine sunt mai predispuse la amagire:

– Minciuni despre ele insele: Nu ar trebui sa traiesc cu dorinte neimplinite;
– Minciuni despre pacat: Nu pot sa am biruinta completa asupra pacatului;
– Minciuni despre casnicia lor: Daca ma supun sotului meu, voi fi nefericita;
– Minciuni despre emotiile lor: Nu-mi pot controla emotiile;
– Minciuni despre circumstantele in care se afla: Nu mai pot suporta.

„In paginile care urmeaza, te invit sa mergi cu mine inapoi, in locul in care au inceput toate problemele noastre: Gradina Edenului, primul camin al lui Adam si al Evei – un mediu perfect, ideal. Ceea ce s-a intamplat in decorul acela are un impact inevitabil asupra vietii noastre ca femei din ziua de astazi.” – Nancy Leigh DeMoss

Preotul, ocnasul si mantuirea

Ce deschide poarta spre mantuire, in viata unui om? Cum poate, un preot sau un credincios, sa isi apropie semenul de acel moment al iluminarii, al descoperirii, al reintregirii, al mantuirii? Ani la randul am crezut ca sfatul apasat, insistent chiar, invatatura repetata la “vreme si la nevreme” cum spuneau unii inaintasi, dojana atenta sa nu ii scape nici o alunecare a subiectului ei, regulile transformate in legi si gardurile, pana la cer, a dogmelor traditionale, acestea si altele asemenea lor pot sa aduca un om in curtile Imparatiei. Si poate ca aveam dreptate, poate ca si asta este o cale.  Simpla putinatate a rezultatelor nu trebuie sa invalideze metoda, nu-i asa?

Am descoperit apoi ca ea, mantuirea, se vede cel mai bine in viata mantuitului si nu in cuvintele sale. Ce rost are sa il crezi, in cele vesnice si importante, pe un om care nu nu vadeste incredere, prin felul de vietuire, in vorbele propovaduite?

Jean Valjean, un tanar sarac si flamand fura o paine pentru a-si astampara foamea. Este prins, judecat si inchis, toate sperantele spulberandu-se in haina de ocnas. Dupa mai multi ani, evadeaza si, dupa ce o multime de oameni si case refuza sa-i dea o bucata de paine, ajunge în cele din urma în casa primitoare a episcopului Bienvenu (sa nu credeti ca este  o poveste ce nu isi poate gasi similitudini in realitatea noastra – si astazi, ocnasii intampina aceeasi reactie din partea noastra, a celor liberi). Episcopul, plin de mila crestineasca, il aseaza pe ocnas la masa sa si ii cere Baptistinei (sora sa)  sa aduca mancaruri bune si sa puna tacamurile cele scumpe folosite la ocazii importante! Aceasta, din priviri isi mustra fratele, insa preotul insista, depasind cu mult standardul bunatatii si a dragostei ce se cuvine aratat.

Dupa felul in care era imbracat si starea lui Jean, preotul stia ca are la masa un evadat cautat de politie. Nu era naivitate si nici neatentie la detaliile din jur. Si asta nu-i atat! Episcolul isi opreste musafirul peste noapte si ii pune acestuia la dispozitie  o camera si un pat bun pentru a se odihni. Neobisnuit cu patul moale se trezeste in plina noapte, buimac, cand – potrivit apucaturilor unui ocnas si a amenintarilor din ziua de maine – pune mana pe argintaria ochita în timpul mesei si se pierde in întunerecul noptii. Curand, insa, este prins de jandarmi, adus în fata domnului Bienvenu, care, la acuzatiile jandarmilor, il declara nevinovat, mustrandu-l pe Jean “– De ce nu ai luat si cele doua sfesnice de argint, doar ti le daruisem si pe ele?”

Restul e istorie! Un preot cu inima deschisa, care face din bunatate nu numai o arta dar si un instrument ce deschide usa mantuirii in viata lui JeanValjean! Un ocnas prins in capcana obiceiurilor proaste, inchis in colivia ruginita a propriei vieti. Un roman ce trebuie sa se gaseasca in biblioteca: Mizerabilii!

… si un concert de exceptie!

Cand am uitat de maine

(Judecatori 1-3)

Tarziu, în noapte, adormi şi bătrânul general. Sub învelitoarea groasă, pe patul de cazarma, cu oşteni credincioşi aproape, somnul lui Iosua fu agitat. De multe zile nu mai dormea bine. Să fie bătrâneţea sau mulţimea de îngrijorări, povara care îi apăsa umerii obosiţi? Poate amândouă! Deşi împărţise ţara, deşi avea un consiliu de bătrâni înţelepţi, deşi fiecare seminţie era responsabilă de ce îi căzuse la împărţeală, grijile bătrânului nu se diminuaseră. Din contră.

Avea lângă pat, în permanenţă, veştile venite din felurite colţuri ale împărăţiei. Toate începeau triumfator şi sfârşeau bine. Aşa credeau cei care le scriseseră. Pentru Iosua toate aveau un gust amar. “am cucerit Gaza, Aschelonul şi Ekronul cu teritoriile lor. A fost o luptă grea dar Dumnezeul cel credincios a fost alături de noi. Au rămas doar locuitorii din câmpie. Au care de fier şi nu suntem pregătiţi să luptăm cu ei.” “cei din seminţia Beniamin te salută, mare general! Cu noi totul este bine, binecuvântarile Dumnezeului nostru sunt măreţe. Trăim în pace în cetăţile noastre. Cu noi sunt şi iebusiţii, popor liniştit şi harnic.”

Spre dimineaţă Iosua se sculă din aşternut şi se îndreptă spre sala de oaspeţi a casei sale. Acolo se simţea cel mai bine, acolo işi primea prietenii şi tot acolo işi petrecea zilele reflectând la viaţa-i ce statea să apună. Îl îngrijora viitorul mai mult decât orice, îl neliniştea prezentul mai mult decât putea mărturisi oricui. Manase, Efraim, Zabulon, Aser, Neftali, toţi aceştia au început să trăiasca în pace cu cei care trebuiau alungaţi. Toţi acestia vor aduce, mâine, pieirea lui Israel. “Eşti prăpăstios!” îi spuneau. E adevărat, pe la colţuri, niciodată în faţă, trimişii din fiecare seminţie înaintea cărora el a îndrăznit să vorbească. “Este bătrân, Iosua, şi a început să vadă ameninţare şi acolo unde nu este.” Unii încetaseră să işi mai trimită reprezentaţii la el, de teamă să nu fie iarăşi acuzaţi de lipsă de curaj de către cel ce fusese odată comandatul lor.

Le ştia însă inima. Li se înmuiase în faţa cetăţilor cucerite şi a birului ce urmau sa il primească. Niciodată viitorul nu arătase mai bine pentru ei şi pentru familiile lor şi în beţia entuziasmului şi presupusei vitejii au uitat ce este mai important: că nu sabia şi suliţa le asigurase  situaţia de acum ci promisiunea Celui care îi scoase pe părinţii lor din Egipt. Şi tocmai porunca Lui o călcau acum, tocmai Cuvântul Lui îl nesocoteau. Pe faţa bătrânului apăru o grimasa de durere. El, bătrânii ştiau ce înseamnă să nesocoteşti cuvântul Marelui Binefăcător. Nu vor ieşi bine din asta!

Şi poate că cel mai tare îl durea viitorul pe care oricum nu îl va mai vedea. Ştia că efectele neascultării lor de azi vor fi plătite scump de copiii lor. Pe el, Iosua, neascultarea răzvratiţilor acelora l-au costat ani grei de rătăcire în pustiu, morţi fără număr şi aşteptare grea. Care va fi preţul pe care nepoţii şi strănepoţii îl vor plăti? ÎI va milui Înduratorul?… şi gândurile vechiului oştean se transformau în rugă!

Generaţia noastră trăieşte plenar beţia aceasta. Trăim cu nesaţ prezentul ăsta bun şi înrobitor uitând de trecut, ignorând viitorul. Credem că poate o mică avere va cântări mai greu decât neascultarea şi indiferenţa de azi. Credem că  va veni ziua în care ne vom răzbuna pe timp şi vom face acel important de care acum nu avem vreme. Dar azi, în goana noastră, creem datorii pe care numai copiii noştri le vor plăti. Iar preţul nu va fi deloc mic!  

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul. 

© 2014 ganditorul.net Meditatii de-a lungul cărării!

Primul e-book marca gramma.ro

De ceva vreme in birourile Gramma.ro a fost agitatie. Astazi insa am iesit la lumina si nu oricum, ci cu prima carte in format e-book a editurii noastre. S-a lucrat mult, atat in ce priveste designul cat si in ce priveste traducerea, corectarea, aranjarea in pagina, codarea specifica ebook-urilor. Rezultatul este, insa, unul de care suntem nu mandri ci bucurosi.

Apoi, am vrut sa facem aceasta prima carte, ca pe toate cele ce vor urma, disponibila pentru cat mai multi romani. Desi toata lumea din industria de carte este speriata de perspectiva incalcarilor drepturilor de autor, am crezut si credem ca cea mai mare durere pentru un autor, un editor, un translator, un iubitor de carte nu este ca acea carte sa fie copiata ci sa ramana pe un raft obscur (fie el si digital), necunoscuta si nebagata in seama. Necitita, necomentata, nedorita!

Asa ca de astazi, oricine isi doreste, poate comanda cartea direct de pe Amazon (link aici). Urmeaza bineinteles si Apple Bookstore, Barnes and Nobles precum si alti cativa mari distribuitori. Si, un amanunt important, cartea este editata astfel incat citirea ei pe orice dispozitiv este o placere nu o adevarata aventura. (Cartea va fi, in curand, disponibila si in format tiparit aici)

De ce am inceput cu o carte de copii? Pai, printre multiplele argumente, este si dorinta de a ajuta parintii, posesori “vinovati” de tablete sau alte dispozitive, sa citeasca seara, la culcare, copiilor lor, o carte cu adevarat importanta pentru intreaga familie.

Si acum prezentarea cartii:

O carte pe care copiii o vor indragi de la prima pana la ultima fila. Dar nu doar atat! Ci si o carte ce va reusi performanta de a starni si mentine interesul, de a intriga si mai ales de a apropia de Cer pana si pe cei mai mici copii. Cartea poate fi o revelatie atat pentru cei mici cat si pentru parintii sau educatorii care sunt interesati de apropierea copiilor de Cuvantul lui Dumnezeu.
 
Intr-o perioada in care educarea copiilor in spirit crestin ridica nenumarate intrebari, cartea aceasta ne deschide fereastra spre o lume pe care o cunoastem putin dar pe care o apreciem din plin: lumea in care copiii era invatati, inca din frageda pruncie, tot adevarul Scripturii, despre bine si rau, despre planul lui Dumnezeu cu oamenii, despre pacat si consecintele lui, despre viata si moarte, despre lucrurile cu adevarat importante in viata. 
 
Episcop al Liverpoolului, J. C. Ryle a iubit copiii si a luat foarte in serios formarea lor spirituala. Ryle nu se sfieste sa puna lucrurile in lumina adevarului Scripturii, chiar daca se adreseaza copiilor care poate abia stiu sa citeasca, iar felul in care o face este captivant, edificator si plin de continut, de la un capat la altul.
 
Cuprins:
Capitolul 1 – Cei doi ursi 
Capitolul 2 – Copiii ce umbla in adevar
Capitolul 3 – Mic si intelept
Capitolul 4 – Nu vor mai fi lacrimi
Capitolul 5 – Fetita fericita
Capitolul 6 – Lucruri marunte
Capitolul 7 – Devreme, in cautarea lui Dumnezeu
 
JOHN CHARLES RYLE (1816-1900) s-a nascut in  Cheshire County, Marea Britanie. A urmat cursurile Universitatii Oxford,iar in 1841 Ryle a fost ordinat ca pastor si din 1880 a fost numit primul Episcol de Liverpoool. Cartile sale, cel mai adesea publicatii de mici dimensiuni, au fost si raman indragite de crestinii din toate colturile pamantului.
 
“J. C. Ryle este un adevarat campion al Evangheliei. Este unul dintre cei mai bravi si buni oameni pe care ii cunosc” - Charles Spurgeon

Marele inchizitor

Cartile citite pot fi, uneori, zabrelele unei inchisori din care nu poti sau nu mai vrei sa iesi. Alteori pot fi aripile catre rasaritul care se incapataneaza sa se indeparteze sau treptele catre o urmatoare etapa, dorita sau doar intuita. Asa sunt ele, prietenii reci si statornici! Uneori tot ele, cartile, se ivesc in freamatul zilelor si tin neaparat sa semene cu ceea ce tocmai traiesti devenind nu doar izvoare de intelepciune ci si leac pentru zile triste.

Zilele acestea pasi ma purtau, ba chiar ma tarau, spre romanul Fratii Karamazov, in special catre renumitul discurs al marelui inchizitor. „Marele Inchizitor urmează sa demonstreze că Satana are dreptate, că oamenii sunt infantilizabili, că scopul propriei lor vieţi trebuie să le fie indus din afară. Lor nu le trebuie libertatea. Având-o, ea îi încurcă. Deoarece nevoia de libertate e a celor puţini şi aleşi, rezultă că doctrina lui Isus e una de elite, neiubitoare de mulţimi şi neatentă la unica lor nevoie reală: nevoia de pâine. În povestea Marelui Inchizitor se consumă de fapt un nou episod din lupta dintre Diavol şi Dumnezeu.” (Gabriel Liiceanu)

Dostoievski – Fratii Karamazov Discursul Marelui Inchizitor

Biserică sau …..

Când  m-am aşezat în faţa unui monitor cu gândul de-mi aşterne gândurile pe paginile blogului, m-am temut de fiecare dată ca nu cumva să scriu sub imperiul impresiei de moment. Am crezut multă vreme că astfel de impresie trebuie decantată, trebuie lăsat praful momentului să se aştearnă pentru ca ce m-a marcat să se arate în lumina adevărată, neîntinat de impresii trecătoare. M-am temut apoi de puterea cuvintelor necernute şi prin sita celor care te citesc. Nimeni nu ar trebui să işi permită, fie şi numai prin câteva cuvinte aruncate de la departare, să dărâme unii din micuţii pentru care muri Cristos.

Astăzi însă, aleg să scriu chiar dacă o fac  în umbra impresiilor recente. Aleg să scriu chiar dacă nu am avut timp suficient pentru a cerne cuvintele.  Şi scrisul mi-l apropii ca pe un medicament.  Scriu pentru că mă simt singur şi nu este durere mai mare pentru un om decât să rămână  singur cu certitudinile dărâmate.

Am crezut pentru multa vreme că Biserica  este a Domnului ei şi nu a pământului ce i-a cerut prea de multe ori chirie. Am crezut că Biserica priveşte dincolo de timp,  dincolo de sfera imediatului,  la cununia cu Mirele-i iubit. Aşa am crezut! Şi am mai crezut că ea trebuie să fie lumină în noaptea vremurilor şi că îşi îndeplineşte mandatul acesta prin însăşi existenţa ei.  Spune nu activismului dar este activa, crede în har dar îşi suflecă mânicile, se roagă pentru vindecare în timp ce bandajează rănile şi mângâie sufletele. Mi-e însă din ce în ce mai greu să cred că am crezut bine!

Am participat de atâtea ori la întâlniri ale Bisericii, unde era chemat numele Domnului dar sărutată mâna politicianului încât am trecut de la surpindere la dezgust şi dezgustul mă părăsi în final lăsând loc cumplitului relativism. Dar dacă eu nu am dreptate şi Biserica trebuie să poarte coloratura partidului la putere? Dar dacă mandatul ei de Biserică se realizează prin harul Domnului şi banii statului? Dar dacă este o dovadă de eleganţă şi bună creştere să îi primim de policienii noştri şi să îi salutam cu reverenţa ce niciodată nu ne-a însoţit când ne-am salutat fraţii?  Dar dacă este un gest de înaltă spiritualitate şi înţelegere a condiţiei umane atunci când ne este gura plină de binecuvântări pentru oameni cu reputaţia păstrată în dosare la DNA şi mâinile reţinute în a binecuvânta fraţii întru credinţă (ei poate au păcate ascunse, poate au risipit harul şi de aceea nu ne întindem mâinile cu grabă)? Dar dacă tot ce am crezut eu despre Mireasa lui Cristos a fost greşit, ea între timp fiind….

Ştiu, subiectul acesta al politicii în biserică şi al implicării Bisericii în viaţa cetăţii este atât de discutat şi de controversat iar argumente se pot găsi  şi de o parte şi de alta (până la urmă aici am ajuns şi eu, în marea tulburată a relativismului în care fiecare este purtat de valul argumentelor sale).

Şi cu cu toate acestea, de ce mă  simt, în sânul bisericii ca pe holurile unei case….?… sau poate Cristos şi-a răpit deja Biserica şi noi facem ce vrem cu ce avem!

Citate #2 – poem

În 1831, zugravul Marin Todosie a refăcut pictura bisericii Sf. Mina din Craiova. Pentru a-şi justifica cheltuielile şi plata cuvenită, el a prezentat lista lucrărilor executate:

1. am pus coadă nouă cocoşului lui Sf. Petru şi i-am îndreptat coada.

2. am legat pe cruce pe tâlharul din dreapta şi i-am pus un deget nou.

3. am pus o aripă Arhanghelului Gavriil.

4. am spălat pe servitoarea lui Caiafa şi i-am pus roşu pe obraz.

5. am reînnoit cerul, am adăugat două stele şi am curăţat luna.

6. am înnroşit focul din iad, am pus o coadă lui Lucifer şi i-am ascuţit unghiile.

7. am reparat haina lui Sf. Anton şi i-am pus doi nasturi la antireu.

8. fiului lui Tobias, care călătoreşte cu îngerul Gavriil, i-am pus curea nouă la traistă.

9. am spălat urechile măgarului lui Avesalom şi l-am potcovit.

10. am smolit corabia lui Noe şi i-am pus un petic la fund.

11. am albit barba lui Sf. Nicolae.

12. am ascuţit suliţa Sf. Gheorghe şi am înverzit coada balaurului.

13. am spălat rochia Sfintei Maria.

14. Am pus coada diavolului de l a Sfântul Marina şi am cârpit toaca.

Extraordinar poem mistic-suprarealist, unul din cele mai puternice din literatura română.”

Citat din cartea Singurătatea păsării migratoare de Cristian Bădiliţă.

…cat priveste pacatul

De saptamani bune ma tot gandesc la necesitatea de a sublinia, o data si inca o data, in bisericile noastre puterea devastatoare a pacatului. Gandurile acestea sunt ca  o povara pe care o car cu mine oriunde m-as duce: la lucru sau acasa, in masina sau in vizita. M-am hotarat sa imi vars povara in forma unor predici si de atunci mi se descopera, incetul cu incetul, tot mai multe directii ale acestui subiect dureros. Pacatul nu doar il intristeaza pe Dumnezeu, nu doar distruge viata noastra…

Iata o directie a discutiei: