A fi vs a avea

(6 martie, dimineaţa – Numeri 35-36)

Societatea modernă stă sub semnul banilor, al industrializării fără precedent şi al urbanizării. Ne-am îndepărtat, cu dragă inimă sau cu paşi dureroşi, de natură şi natural şi ochii prin care privim lumea noastra sunt împăienjeniţi de blocuri imense de ciment, de fabrici impersonale, de mall-uri şi o multitudine de aparate pe care le folosim deşi nu ştim cum funcţionează.

Sentimentul valorii şi al proprietăţii a rămas însă, reuşind să străpungă istoria şi să ne însufleţească de fiecare dată cu mândrie atunci când deţinem ceva sau cu forţa necesară bătăliei atunci când ceea ce era al nostru a fost luat. “A avea” reuşeşte să ne definească mai bine, mai complet şi mai direct decât orice “a fi” pentru că “a avea” prinde formă imediată, este palpabil şi lesne observat de oricine. Iar pentru a avea omul modern şi postmodern face o multitudine de lucruri: dă peste 8 ore pe zi din viaţa lui, iar când situaţia o impune înşeală, minte şi calcă în picioare orice mişcă. Împotriva acestui om complotează întreaga societate care îi impune astăzi  mai mult ca ieri să cheltuie mai mult decât îşi permite şi să strângă mai mult decât are nevoie.

Sentimentul proprietăţii ne ajută  să fim buni ispravnici cu ceea ce avem în stăpânire. Dar sentimentul acesta trebuie să îşi aibe graniţe bine stabilite. Dumnezeu ştia că una dintre cele mai mari ispite este privirea flămândă a evreului hapsân peste pământul altuia. Şi pământul era forma cea mai puternică pe care o îmbrăca ” a avea” în perioada lor.  Puteau să se certe la nesfârşit atunci când împărţeau pământul făgăduiţei iar “pricepuţii” fiecărei seminţii ar fi ştiut ce sisteme să inventeze astfel încât ce este al omului simplu şi fără putere să intre rapid şi fără complicaţii în posesiunea lor. Oamenii influenţi ar fi făcut ca în câteva  generaţii tara sfântă să fie împărţită în cateva sfere de influenţă iar cei mai mulţi să fie iobagi legaţi de pământul stăpânului lor.

Din goana lor după pământ, evreii obişnuiţi până nu de mult cu corturile, ar fi călcat orice principiu.  Dar sunt opriţi de o lege a Stăpânului Universului: fiecare om, fiecare seminţie are propria sa parte în ţara pe care El le-o dădea şi partea aceea nu putea fi smulsă prin nici o metodă. În goana noastră după “pământul vremii de acum” oare ce ne mai opreşte, care principiu pune stop nesaţului cu care vrem să avem totul?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

A fi versus a face

(10 februarie, seara – Matei 25:31-46)

Biserica trăieşte de multe ori o strategie nedreaptă a aprecierilor. Apreciem foarte mult pe cei care sunt în lumina reflectoarelor, pe cei care sunt vizibili în cadrul unui program religios şi trecem aşa de uşor peste oamenii a căror lucrare este ascunsă privirilor superficiale, laudelor febrile sau efectului imediat.

Creştinul postmodern trăieşte adesea sub imperativul verbului “a face”, un verb ce reclamă o acţiune imediată, clară, distinctă. Drama acestui verb s-a extins asupra bisericilor locale ce simt tot mai acut nevoia să se implice în tot felul de acţiuni sociale şi spirituale, să iniţieze tot mai multe programe astfel încât apartenenţa lor la Biserica Unviersală să fie primită şi acceptată unanim. Biserica lui “a face” este una plină ochi de creştini ocupaţi cu a fi vizibili şi acceptaţi în societate, de a fi relevanţi şi totdeauna gata să ofere învăţătură, de a participa la toate programele şi de a bifa toate activitaţile. Este o biserică alertă, tot timpul în viteză, tot timpul prezentă, niciodată relaxată.

Sigur,  verbul “a face” trebuie să existe în viaţa credinciosului şi a comunităţii creştine dar niciodată nu trebuie să devanseze importanţa verbului “a fi”.  Vine un moment, spunea Domnul Isus, când cei adunaţi în faţa scaunului de judecată vor fi împărţiţi în două tabere în funcţie de acţiunile lor de pe pământ. O privire fugară şi superficială asupra textului ne-ar putea determina să credem că baza acestei împărţiri va fi tocmai “a face” dar priviţi ce fel de oameni vor merge la dreapta Mântuitorului:

- ei nu au acţionat neapărat într-un cadru instituţionalizat, în cadrul unei comunităţi sau biserici creştine. Fiecare a acţionat independent, în dreptul său. Nu sunt luaţi din mijloc şi mutaţi la dreapta cu grupul, în funcţie de eticheta purtată sau de domeniul în care s-au implicat;

- ei nu au acţionat cu un scop bine determinat, nu au avut o agendă secretă pe care să o urmărească, scopuri ascunse (fie ele şi nobile) pentru care să acţioneze în acel fel. Pur şi simplu au văzut o nevoie şi au venit în întâmpinarea ei. Când au aflat un om care suferea de sete i-au dăruit un pahar cu apă, fără întrebări şi fără pretenţii, când au întâlnit un străin ce avea nevoie de găzduire au ales să fie gazde bune. Textul nu ne spune că au făcut toate acestea având ca scop evanghelizarea celor pierduţi sau solidarizarea cu cei de-o credinţă cu ei ci din contră ne lasă să înţelegem că atât în momentul acţiunii cât şi după aceea ei nu au ştiut cui acordă ajutorul sau favoarea;

- ei nu au avut în minte nici o eventuală răsplată din partea Cerului. Când dădeau paharul cu apă, găzduire sau de mâncare celor aflaţi în nevoi, când vizitau pe cei uitaţi, ei nu îşi treceau în carneţelul binefacerilor o liniuţă şi nu aşteptau din partea lui Dumnezeu o altă bilă albă. Ideea de răsplată nu a existat în gândirea lor şi nu a ghidat sub nici o formă acţiunile de binefacere;

- ceea ce au făcut nu se încadrează în acţiunile pe care noi le punem astăzi sub reflectoare şi le aplaudăm la scară largă. Nu au predicat, cântat, compus texte sau condus biserici, organizaţii. Toate acestea îşi au partea lor printre noi, dar cei de la dreapta Domnului Isus sunt în primul rând caracterizaţi de acţiuni care niciodată nu au fost apreciate foarte mult pe pământ.

Aceste câteva aspecte ale textului ne determină să credem că acei oameni aleşi pentru dreapta sunt caracterizaţi în primul rând de “a fi” şi nu de “a face”.  Ei acţionau aşa pentru că în acest fel erau construiţi, pentru că asta considerau că este bine şi demn să facă. Tirania verbului “a face” a dus biserica pe cele mai înalte culmi ale implicării sociale şi instituţionale dar a apropiat-o şi de o criză de identitate fără precedent. Între repetiţia de astăzi, acţiunea socială de mâine, programele de biserică de poimâine şi chiar devoţionalul de fiecare zi, trebuie să ne rezervăm timp suficient pentru devenire, pentru existenţă.  Orice acţiune şi implicare, personală sau a comunităţii, nu ne va ajuta niciodată sa fim cu adevărat; pentru că existenţa, fie ea chiar spirituală ca semn al intrării în marele Trup al lui Cristos, trebuie să preceadă orice acţiune.

Ultimele trei semne definitorii ale celor de la dreapta Domnului Isus cred că trebuie să fie testul oricărie acţiuni creştine personale. Nu vom uita niciodată că Domnul nostru nu cunoaşte doar efectul acţiunii noastre ci cunoaşte şi străfundurile făptuitorului împreună cu toate motivaţiile care l-au determinat la implicare.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.