Ganditorul » Devotional zilnic

Simeon, ultima fila

Ciprian Preda-Musat — Tue, 09 Feb 2010 20:58:44 +0000

(25 martie, seara Luca 2:25-52)

“La o parte, trece Marele Preot” strigă aprodul mulţimii pestriţe adunate în curtea templului. Tremurând, ca după un efort mai presus de puterile sale, bătrânul prinse cu mâinile peretele instabil al unei dughene apropiate. Se întoarse cu faţa abia când ultimul om din coloana oficială trecea ţanţoş lăsând în urmă dâre de praf amestecate cu parfum ales. Nu îi mai judeca, nu îi mai săgeta cu priviri aprige, nu mai purta un război ce poate nu fusese niciodată al lui; pur şi simplu nu se mai gândea la ei. De fapt, din cauza lor hotărâse de mult să nu se mai coboare la templu decât dacă este absolută nevoie. Îi era bine acolo, în grădina cu maslini, departe de vuietul oraşului ce gemea sub asuprirea romanilor, a evreilor vânduţi, a… şi a atâtor altora.

Dar astăzi Duhul îl mânase spre templu. Venise ziua! De câte ori în arşiţa zilei dar şi în răcoarea nopţii, culcat la pământ şi strivit de vina poporului său, sau cu fruntea mângăiată de adierea senină, nu ceruse Dumnezeului lui să-i dăruiască viaţa pănă astăzi. Ştiuse, crezuse, nădăjduise în această zi! Iar acum, când înceta să numere firele de nisip rămase în clepsidra vieţii lui, inima îi bătea cu putere.

Se apropie de cuplul stingher şi ceru să ţină în braţele-i tremurânde pruncul. Nu, nu ştiuse că sufletul său, trecut prin atâtea suferinţe, mai poate îmbrăţişa cu atâta patos, mai poate simţi o bucurie atât de intensă, mai poate vedea lumina pe un tărâm în care soarele nădejdii uitase de mult să mai răsară. “O, nu! Aşteptarea mea nu a fost zadarnică Stăpâne, promisiunea ta nu a fost deşartă! Ochilor mei bătrâni bunătatea ta le arată astăzi lumina, sufletului meu cărunt credincioşia ta îi arată astăzi mântuirea.”

Se întoarse apoi spre femeia aceea obosită de drum şi spre bărbatul îndârjit şi prinse a vorbi iar cuvintele lui zburau ca suveica ţesătorului. Ei nu puteau pricepe acum, vedea bine că nu puteau pricepe! Măreaţa jertfă cerea alte jertfe iar inimile vor fi străpunse, suflete îndurerate. Copilul aducea cu el atât sabia cât şi balsamul, atât viaţa cât şi căderea, atât mântuirea cât şi cântarul viitoarei dreptăţi. Se uită la ei, le încredinţă copilul şi, precum o umbră ţinută în viaţă doar de zorii dimineţii, plecă spre grădina cu maslini. Pasul îi era parcă mai dârz, privirea mai senină. Cine ştia secretul bătrânului?

Nu ştiu ce ne face pe noi, generaţiile mileniului trei, să fim aşa de bătrâni. Îmbătrânim zi de zi mai mult, chiar dacă pielea ne este încă fermă, părul încă nealbit. Îmbătrânim pentru că nu avem ţel, pentru că ne lipsesc promisiunile în care să credem, pentru că nu nădăjduim decât în cele trebuincioase unei vieţi strict biologice. Îmbătrânim pentru că nu putem aştepta o vreme, o săptămână, un an ci ardem acum pentru a obţine totul instant. Îmbătrânim pentru că uitam să-i vorbim Creatorului în cuvinte de dragoste; uităm să Îl întâlnim şi în grădina de maslini ci Îl căutăm cu disperare doar în piaţa de obşte, acolo unde târgul este rapid, câştigul imediat.

Îmbătrânim şi ne pare rău. Am vrea să fim altfel, am vrea să avem ţel, promisiune, răbdare şi cuvinte din slove de cer. De fiecare dată însă ne pare prea devreme sau prea târziu, prea scump sau, ciudat, prea…”Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne” zise Simeon, bătrânul care ştiuse să creadă, să aştepte, să spere.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Intre trecut si viitor

Ciprian Preda-Musat — Wed, 04 Nov 2009 19:43:49 +0000

(25 martie, Iosua 19-21)

Scribul tocmai îşi ascuţea pana şi privea înciudat papirusul. Fusese greu să înşire atâtea seminţii, fiecare cu partea pe care o primea abia acum, a nu ştiu câta generaţie, din ţara promisă bunilor lor. Era linişte în ţară şi negocierile au păstrat limita de decenţă pe care prezenţa lui Iosua o cerea. Acum însă privea peste literele înşirate cu migală şi nu ştia sigur ce va urma. Până aici fusese istoria, acum începea viitorul.

Bătrânul Iosua privea pierdut în depărtare şi în ochi îi scânteia jucăuşă o lacrimă. Răsuflă adânc. Se gândea oare la Moise, cel care îl primise cu îngăduinţă şi îi oferise cu răbdare lecţiile de conducere fără de care ar fi fost pierdut? Sau poate la bătrânul prieten Caleb care în sfârşit se aşezase pe teritoriul lui? .. să numere oare mormintele săpate acolo, în pustia blestemată sau să retrăiască clipele de bătălie cruntă din faţa cetăţii Ai?

“Scrie băiete!” prinse bătrânul a vorbi “[...] din toate vorbele bune pe care le spusese casei lui Israel Domnul, niciuna nu a rămas neîmplinită: toate s-au împlinit.“ Au trecut prin văi ale căror adâncime le-a dat fiori, au depăşit momente care i-au îmbătrânit instantaneu, au plătit scump greşelile de moment şi şi-au răscumpărat cu timpul alegerile greşite, dar acum, când viitorul prindea a se naşte, Iosua recunoştea pentru întreg Israelul şi în faţa posterităţii milenare că nimic din ce fusese promis nu a fost uitat, nimic din ce fusese făgăduit nu a fost trecut cu vederea. Da, ei au îmbătrânit şi haina strânsă nu reuşeşte să acopere deplin cicatricile unor vieţi trăite de prea multe ori pe marginea prăpastiei… dar peste toate Dumnezeul lor a putut să întindă curcubeul promisiunilor împlinite.

Tirania urgentului şi forţa nevoilor imediate devin de prea multe ori pete unsuroase pe ochelarii cu care privim realitatea. Tindem să măsurăm mai degrabă insuccesele, să ne bagatelizăm rugăciunile prin lamentare şi să ne lingem rănile superficiale dintr-o luptă spirituală ce de prea multe ori are teatrul de război departe de noi.

Ne plângem că partea de moşie este prea mică, pomii ce cresc pe ea prea strâmbi şi burduful lacrimilor de căinţă secat. Ne uităm cu ochii sticloşi la trecut şi în loc să numărăm promisiunile împlinite prindem a trece în revistă toate cioturile care ne-au zdrelit picioarele, toate crengile care n-au purtat mere.

În fiecare zi, cu şi fără voia noastră, viitorul irupe spre noi cu forţa binecuvântărilor ce se înoiesc în fiecare dimineaţă. Dar suntem prea încruntaţi şi adesea uităm să privim cu nesaţ curcubeul pe care Domnul, Sfântul lui Israel, îl înalţă şi deasupra noastră. Alegerea ne aparţine! Cu pana ştirbă a unei vieţi trăite sub ploaia binecuvântărilor, putem compune în fiecare zi un imn spre Cel ce nu-şi uită niciodată făgăduinţele.

Frumusetea simplitatii

ciprianmusat — Thu, 20 Aug 2009 21:20:11 +0000

(24 martie, seara – Luca 2:1-24)

Câte miracole nu ar fi putut face Dumnezeu pentru familia modestă din Nazaret, pentru Iosif şi Maria! Din ziua în care se anunţase marele Dar pe care Părintele îl făcea omenirii, de atunci binecuvântările ar fi trebuit să vină una după alta. O casă nouă, o trăsură robustă, haine valoroase şi merinde pentru câţiva ani, doar acolo avea să se nască Cel ce va aduce mântuirea poporului Său. Familia avea să fie fericită, vecinii ar fi crăpat de ciudă, prietenii de invidie şi tot ţinutul ar fi avut motive serioase de bârfă şi de apropiere plină de interese ascunse de Cel ce dădea astfel de binecuvântări.

Cu toate acestea Dumnezeu trimite îngerul, anunţă evenimentul şi apoi se retrage în spatele scenei pentru a regiza în continuare marele plan de salvare al unei omenirii înstrăinate. L-a lăsat pe Iosif să se descurce cu cele necesare traiului, i-a privit cum se pregătesc de o călătorie neprogramată şi primejdioasă şi i-a îndrăgit atunci când I-au moşit Fiul printre paie şi animale, în ieslea săraca a Betleemului.

Ce simplitate orbitoare, ce lipsă sublimă a înconjurat venirea în lume a Stăpânitorului a toate! Şi simplitatea continuă. De zile bune mă chinui să pricep de ce a ales Dumnezeu să trimită îngerul la grupul acela de păstori stingheri, ce îşi privegheau tăcut turmele. De ce la ei, oameni aşa de simpli? De ce nu l-a anunţat în noaptea aceea pe Simeon care aştepta de amar de vreme Izbăvirea lui Israel, sau pe Ana de la Templu? Refuz să cred că “pesterile” din Israel nu mai ascundeau şi în acea perioadă oameni care nu şi-au plecat genunchiul în faţa câştigului murdar şi compromisului roman. Îngerul şi împreună cu el o bună parte din armata cerească se opresc şi se arată oamenilor umili, simpli şi direcţi, capabili să se bucure sincer, să cânte cu dragă inimă şi să primească fără o sumedenie de întrebări.

Există o frumuseţe răpitoare în simplitate! O vezi în ochii copilului de la ţară ce aleargă cu picioarele goale prin colbul drumului, bucuros de libertate şi neobosit de media şi calculator. O vezi în obrazul sănătos, rumen şi zdravăn al bărbatului împăcat cu rodul muncii palmelor sale, te încântă în blândeţea ochilor acelor femei ce au învăţat să fie în primul rând mame şi te răpeşte prin cuvintele ca pâinea caldă a bunicilor. O astfel de simplitate nu este stricată de nici un fel de “binecuvânare”, ci păstrată în har până la cernerea finală a zilelor.

Simplitatea este ce am pierdut noi, oamenii lumii moderne. Cu mâinile crispate pe căruciorul de alimente, cu mintea burduşită de informaţii veşnic nefolositoare şi prinşi în capcana zilelor ce trec fără bucurie, nouă ni s-a răpit simplitatea. Am devenit complicaţi cu noi înşine, atât de complicaţi încât dedublarea în om de societate şi om religios este floare la ureche. Am complicat familiile, jocurile din societate, şi, vai nouă!, am complicat şi binecuvântarea proiectând asupra ei mii de dorinţe furibunde.

Ne-am complicat şi în urechi nu ne mai sună cântecul oştii cereşti!

… cand mastile coboara!

ciprianmusat — Thu, 06 Aug 2009 21:45:41 +0000

(24 martie, dimineata – Iosua 16-18)

Săbiile au fost şterse de sânge, mormintele astupate şi peste poporul sclavilor deveniţi stăpâni se aşternu liniştea. Deşi nu reuşiră să alunge din ţară orice urmă de popor străin ci au păstrat, incoştienţii!, suficiente focare din care mai târziu va ieşi la plimbare ispita şi la jaf nenorocirea, acum erau liniştiţi. În sfârşit acasă, în acea ţară promisă din vremuri străbune de Marele Yahwe bătrânului Avraam, reînnoită ştersului Isaac şi păstrată vagabondului pocăit Israel. Erau casă, pe un pământ gata să se deschidă pentru ei şi să le ofere din plin roadele lui, un pământ gata să îi găzduiască necontenit pe cei cu care Însuşi Creatorul semnase legământ.

Acasă dar fiecare stătea la uşa, neîndrăznind să intre. Se găsiră câţiva viteji precum Caleb care să meargă şi să primească din mâna lui Iosua actul de proprietate dar restul stăteau la uşă şi priveau în zare prefăcându-se că nu pricep prea bine despre ce este vorba dar având tot timpul urechea ciulită ca nu cumva să fie nedreptăţiţi. Războiale se terminară, durerea pricinuită de victimele lui se aşternu greoaie şi fu acoperită de colbul uitării şi de acum urma partea cea mai dificilă: împărţirea ţării între învingători. “Până când vă veţi lenevi să mergeţi să luaţi în stăpânire ţara pe care v-a dat-o Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri?” strigă bătrânul Iosua încruntat. Ştia însă că nu este vorba doar de lene ci mai ales de o pândă fină ca nu cumva unul să primească mai mult sau mai bine decât celălalt. Teama de a nu fi nedreptăţiţi pur şi simplu îi paraliza iar Ai-ul împărţirii ţări moştenite părea o cetate de necucerit.

Atunci şi acolo starea tensionată s-a rezolvat uşor printr-un sorţ necontestat, o împărţire dreaptă şi mai ales prin mâna de fier dar blândă, prin caracterul neînduplecat dar cinstit al lui Iosua. Zecile de lecţii din pustie, multitudinea de experienţe care îi îmbătrâniră făcură din evrei un popor în stare de a nu-şi pierde definitiv cumpătul în faţa unei prăzi ce se cerea împărţită.

Mi-ar fi cumplit de teamă să văd un experiment asemănător aplicat fraţilor mei. Ce strigăte şi acuzaţii, ce mişmaşuri făcute la ceas de seară, după perdele groase! Zarurile au fost măsluite! Terenul meu este mai mic şi pe el soarele nu răsare ca pe celălalt! Eu am luptat mai dârz, merit ceva mai bun! Eu am copii mai mulţi, îmi trebuie spaţiu mai generos! Primeşti acel ţinut dar mă votezi pe mine! Eşti stăpân de drept când îmi umpli casa visteriei cu atâţia talanţi!

În biserică suntem cu toţii purtători demni ai unei măşti spirituale frumos desenate. Unii dintre noi îndrăznesc şi pot să poarte această mască şi în societate, atunci când nu au nimic de împărţit cu nimeni, nimic de câştigat şi nimic de pierdut. Masca începe să coboare însă atunci când la mijloc apare un interes, de o valoare incertă, nemăsurat în balanţa veşniciei. Este incredibil să vezi cum aceste măşti coboară nu doar pentru o casă sau o slujbă bună, pentru o maşină performantă sau o diplomă pătată dar şi fie doar pentru un bob de orez, o pâine albă şi un metru de pământ mocirlos.

Iar când masca este jos ea lasă la iveală chipul adevăratului om, cel ascuns al inimii, al momentelor de singurătate. Atunci valorile reale plutesc la suprafaţă iar principiile de viaţă sunt puternic subliniate. O mască lăsată jos poate scoate la iveală un chip ciopârţit de interese ascunse şi meschine, murdare şi păgâne sau unul luminat de Cristos, radiind de pace şi înţelegere.

… in cautarea poeziei (2)

ciprianmusat — Thu, 30 Jul 2009 21:34:47 +0000

(23 martie, seara – Luca 1:57-80)

“… crezi că mai putem reveni la ceea ce ar trebui să fim?” “…că mai găsim calea de ieşire din labirintul acesta al pseudo-creştinismului în care ne zbatem? că vom mai redescoperi calea spre ceea ce suntem chemaţi a merge şi vom mai putea păşi pe ea fără ca vântul îndoielii să ne dea târcoale? Hm, mi-e teamă că nu!”. Tăcerea se aşternu greu peste cuvinte şi nici unul dintre noi nu mai găsi putere să creadă în luminiţa pe care o vedea ieşirea din labirint. Ne-am aşezat spate în spate şi ştiu că fiecare dintre noi a visat la clipa în care harul ne va smulge din labirint şi ne va dărui încrederii, făcându-ne robi luminii şi împingându-ne în sala Tronului.

Nu, nu mai pot să cred într-o redescoperire a creştinismului adevărat de către mase din lumea deja încreştinată. Privesc neîncrezător către toate spasmele pe care le trăim astăzi pe stadioanele învăţate mai curând să huiduie, spre toate mişcările care se fălesc cu noutatea dar sfârşesc în derizoriu, către tot aplombul vârât după amvoane în costume scorţoase. Suntem fugiţi de Acasă şi poate că asta se vede cel bine în vântul rece care dă târcoale închinării noastre.

La împlinirea vremii, limba lui Zaharia s-a dezlegat, gura i s-a deschis şi el a început să cânte ceea ce noi aveam să numim mai târziu “Benedictus”. Putea Zaharia cânta ceea ce simţea cel mai bine, experienţele lui cu îngerul Domnului din Templu, valul greu de încercare ce l-a lovit în perioada de muţenie obligată, putea să se fălească în faţa vecinilor cu o promisiune împlinită şi să îşi strige “dreptatea” în funcţie de care Domnul îl ascultase. Putea să facă din cântecul lui un amalgam de opinii şi credinţe religioase, totul strigat cu putere, nimic crezut în realitate, totul îmbracat în cuvinte ce sună din coadă, nimic esenţial de lăsat posterităţii. Dar Zaharia îşi lasă cântecul să graviteze în jurul Lui Dumnezeu şi promisiunilor Sale, a învăţăturii Vechiului Testament şi a profeţiilor primite în Templu. Zaharia a înţeles că posterităţii nu îi poţi lăsa sentimentele tale efemere şi schimbătoare, trăirile tale de moment şi nici măcar aminitirea succeselor mărunte.

Cântecul şi implicit poezia concurează astăzi cu predicarea Evangheliei şi am sentimentul că sunt momente şi locuri în care a reuşit strania “performanţă” de a primi primul loc în liturghiile noastre, în atenţia şi aprecierea noastră. Mai mult chiar, tind să cred adesea că sunt cântece şi cântăreţi care formează mai tare teologia pentru viaţă a oamenilor din biserică decât o pot face predicile de peste an. În astfel de condiţii căutarea adevăratei poezii devine un imperativ, iar slujba poetului şi a cântăreţului o piatră de temelie dar şi una de încercare. Însă, de câteva sute de ani ne chinuim să pricepem acest lucru şi în loc să învăţăm alfabetul, deloc dificil, al unei închinări care nu ţine cont atât de mult de gen cât de cuvinte, nu de tonalităţi cât de învăţătură, ne afundăm în fiecare an în labirintul pseudo-creştinismului bazat pe opinii şi simţiri.

…cautarea poeziei se dovedeşte a fi mai mult decât o simplă dorinţă, justificabilă în peisajul anost al versurilor compuse la kilogram, ci o călătorie iniţiatică spre izvoarele Inspiraţiei care deschid ochi, sensibilizează inimi şi îndreaptă vieţi, o călătorie a regăsirii de sine în relaţie cu Cel ce dă povara Cuvântului Măiastru. Ar trebui să fie o căutare febrilă a celor care îşi vor auzit glasul purtând notele Divinului, o căutare dureros de profundă a celor ce înşiruie cuvinte fără glas, o căutare cernută de noi, cei care ne lăsăm purtaţi, cu voia sau fără voia noastră, de cântec spre închinare.

Dumnezeul razboaielor

ciprianmusat — Wed, 08 Jul 2009 20:49:55 +0000

(22 martie, dimineata – Iosua 10-12)

Era linişte în cortul lui Iosua. Vajnicul comandat de oști stătea plecat asupra sulului legii primit din mâna lui Moise şi citea. Era trist dar nu apăsat, gânditor dar nu îngrijorat. Au trecut luni bune de când întâlnise pe Căpetenia oştirii Domnului şi dialogul acela încă îi stăruia în minte, încă îi crea emoţii şi-l revigora. Au fost luni grele, în care războaiele păreau că nu se mai sfârşeasc. Au fost alianţele împotriva lor care s-au născut dar au murit în faşă, au fost înşelaţi de gabaoniţi dar ajutaţi de Dumnezeu. Acum, când sabia începea să cunoască odihna, când soldaţii de pază păreau mai relaxaţi iar poporul mulţumit, acum era timpul de a stabiliza şi întări ţara. Iar planurile începeau să alerge, unul după altul…

Jos, în văile abia cucerite strigătele de suferinţă încă nu încetară. Israeliţii prinseră a săpa gropi comune pentru mulţimea căzută sub sabia lor; se înmormântau de-a valma, bătrâni şi copii alături de bărbaţi şi femei, oameni paşnici alături de duşmani otrăviţi. Peşterile şi văile umbroase, locurile ascunse şi crăpăturile munţilor erau verificate cu strănicie şi fiecare duşman găsit era ucis cu sânge rece. Ţara trebuia epurată de orice element străin şi în puţine domenii au dat israeliţii dovadă de o aşa de mare meticulozitate în împlinirea legii ca cel în care se poruncea uciderea vrăşmaşilor. Au mers până acolo că au pus foc cetăţilor, au tăiat venele cailor şi ars carele de război.

Roata vremii se întorsese şi după multe sute de ani, sclavii deveneau stăpâni iar stăpânii cunoşteau moartea, lipsa iertării şi asuprirea.

Nu poţi citi pasaje ca cele din capitolele războiului fără să te revolţi. Umbra de umanism pe care am făurit-o acum 5-600 de ani dar pe care noi, oameni ai secolului postmodernităţii, nu o putem înţelege prea bine, precum şi imaginea siropoasă, aproape hollywoodiană, pe care ne-am construit-o despre Dumnezeu ne împinge la revoltă. Cum, domnule, au ucis copii şi femei fără apărare, bolnavi şi bătrâini inofensivi? Cum este posibil aşa ceva? Unde este discursul despre bine, dragoste, pace şi linişte care ar trebui să caracterizeze poporul ales? Cum a rămas cu Dumnezeul acela milostiv, plin de dragoste şi îndurare? … iar întrebările ar putea continua în acelaşi ton, de aparent justificată oroare.

Sunt voci care spun că Noul Testament pune altfel problema umanităţii, că acolo totul musteşte a dragoste, milă şi îndurare, că acolo Dumnezeu devine Tatăl care iubeşte, aşteaptă şi cheamă, un fel de uncheaş bătrân blazat, care poate fi lovit cu ignoranţă, vorbe grele şi atitudini răutăcioase fără să se supere. În veacul nostru Dumnezeu nu mai are dreptul să se supere, să pedepsească şi să pregătească o zi a judecăţii supreme.

E adevărat, la nivel personal, de individ, Noul Testament dezvăluie inima plină de dragoste şi har a unui Împărat care alege să moară pentru răscumpărarea supuşilor săi. Dar haideţi să ridicăm, pentru câteva momente gândurile noastre de la nivel personal şi să privim la nivel macro, de societate, de grup, de umanitate. Acolo vom descoperi Apocalipsa ca pe un roman horror ce stă să devină realitate, vom vedea mulţimile de nevindecaţi ce agonizează, de năpăstuiţi ce merg spre arenele romane sau ard în grădinile lui Nero. Nu vă opriţi, luaţi martoră şi istoria noastră, a creştinismului… priviţi cu ochii mari deschişi mulţimile ucise de închiziţie, de cruciade şi interese obscure. Şi acolo avem gropi comune, copii şi femei, bătrâni şi bolnavi. Aşteptaţi să plece marfarul din staţie… se îndreaptă spre camere de gazare din Auschwitz, încărcat cu evreii ce săpau, în vremea lui Iosua, gropi comune altora.

Ne agasează imaginea lui Dumnezeu zugrăvită de războaiele Vechi Testamentale dar uităm că agasării noastre trebuie ataşată pentru coerenţă, imaginea sângeroasă a unui creştinism înteles greşit şi a unui umanism devastator. Nu atunci au avut loc cele mai mari traume ale istoriei, ci acum, în “evoluata” noastră societate.

În sala tronului lui Dumnezeu e linişte. Marele Rege numără secundele până la marea socoteală şi răsfoieşte cartea vieţii umane, cu limitările şi legile ei, ridicată de binecuvântare şi ucisă de blestem. Când intri acolo, răscumpărat prin sânge, te pleci până la pământ şi te închini. Iar închinarea nu este un sentiment romantic…

Acan, o parte din noi

ciprianmusat — Mon, 29 Jun 2009 21:53:41 +0000

(21 martie, dimineata – Iosua 7-9)

Ce victorie! În tabăra lui Israel răsunau cântece de biruinţă, se înalţau jertfe de mulţumire şi se întărea încrederea în viitorul luminos prescris din vremuri străbune. Ierihonul, măreaţa cetate era de acum vecină cu colbul pustiei iar zidurile măreţe zăceau întinse în arşiţa soarelui. Printre dărâmăturile mânjite de sânge şi arse de foc, glasul blestemului lui Iosua prinse formă şi, preluat de ecoul istoriei, se pierdu hăt, departe, în negura vremurilor ce îşi aşteptau rândul.

Era victorios şi Acan. În seara bucuriei, când Ierihonul încă fumega, stătea şi el alături de ceilalţi şi chefuia lângă focul din tabără. Victoria lui era dublă şi în fiecare minut îi zbura gândul la frumuseţile ascunse în pământul din mijlocul cortului său. Ce lovitură de maestru dădu, ce bine reuşise să se descurce! Nimeni nu îl văzu cărând argintul, aurul şi mantaua iar de acum putea să stea liniştit, avea viitorul asigurat. Fusese câteva secunde “deştept” dar nu ştia că “deșteptăciunea” aceasta avea secundele numărate. Încălzit de foc, bucuros de izbânda poporului său şi de-a dreptul fericit datorită isprăvii sale, Acan se prinse în jocul victorioşilor.

Nopţii bucuriei îi urmă însă, inevitabil, dimineața deznădejdii. Iosua, conducătorul care îndrăznise să treacă Iordanul avea să bea şi el din paharul plin al amărăciunii. Cu mintea la cei câţiva viteji pe care îi pierduse înaintea Ai-ului, cetatea ce nu se lăsă cucerită, terifiat de efectul înfrângerii asupra poporului său şi de-a dreptul îngrozit de tăcerea inexplicabilă a cerului, Iosua merse înanintea Chivotului şi se prăbuşi. Greutatea care îi apăsa pe inimă îl făcu să vorbeasca febril, rostind cuvinte pe care diplomatul Iosua ar fi putut să le schimbe, să le îndulcească, să le transforme. Vorbi însă, şi fiecare cuvânt era o lacrimă, fiecare propoziţie, un strigăt de disperare.

“Scoală-te! Pentru ce stai culcat astfel pe faţa ta? Israel a păcătuit…” fu răspunsul unui Dumnezeu care îl iubea şi pe Iosua, neînfricatul conducător de oşti, şi pe generalul falimentar. Cum? Păcat? Adică bucuria din serile trecute, strigătele de victorie şi petrecerile ce au ţinut până în zori doar au mascat urâţenia păcatului, au tăinuit faţa scabroasă a neascultării?

“Cel mai mare dușman al succesului de mâine este succesul de astăzi” spunea Rick Warren. Atunci când trăieşti din plin succesul, sufletul tău celebrează “vârful de munte” pe care ai ajuns iar în vale încă fumegă zilele de ieri în care răsăritul părea departe, este timpul să îţi ascuţi simţurile şi să te pândeşti îndeaproape. Nu este băutură mai ameţitoare ca succesul şi nici sicriu mai întunecat precum culcuşul victoriei. Acolo, beţi de fericire, deplin încrezători în ceea ce suntem şi ceea ce facem, acolo, în momentele în care pare că până şi soarele s-a oprit pentru a ne admira, acolo Acan din interiorul nostru are deja dosită în sân mantaua de şinear iar din buzunare îi curge argintul.

L-au târât pe Acan afară din tabără şi peste nimicnicia lui, peste victoria de moment şi şmecheria ascunsă au ridicat o movilă de pietre. Putea să se deschidă pământul şi să-l înghită, putea fi aruncat într-o peştera sau pur şi simplu ars pe rug… au ales însă să-l transforme într-o piatră de aducere aminte pentru toţi cei care consideră succesul de moment mai preţios decât ascultarea, şmecheria mai de dorit decât umila credinţă.

Surprinsi de raspuns

ciprianmusat — Thu, 25 Jun 2009 22:12:31 +0000

Evanghelia după Luca – prezentare generală

“Doctorul Luca”, aşa cum este numit de apostolul Pavel, avea să fie primul istoric creştin în adevăratul sens al cuvântului. Înainte de a se pune la masa de scris şi a compila textul Evangheliei, învăţatul Luca a adunat material din toate sursele disponibile lui, a făcut cercetări, a luat interviuri şi a analizat faptele. Rezultatul este un manuscris, diferit cele multe ce circulau în acea vreme prin acurateţe, sinceritate, exactitate şi profesionalism.

Două scopuri precise l-au ghidat pe Luca în hățișul scrierii istoriei: dorinţa de a demonstra că Teofil îşi poate baza credinţa nu pe himere ci pe un fapt istoric real şi aceea de a-L prezenta pe Domnul Isus drept Fiul omului, respins de Israel. Scriindu-le în special credincioşilor neevrei, Luca nu va uita să sublinieze, diferit de celelalte Evanghelii, universalitatea mesajului său, tema iertării şi importanţa rugăciunii, impactul lucrurilor materiale asupra individului precum şi bucuria care însoţeşte credinţa şi mântuirea.

Evanghelia după Luca se înscrie cu succes, prin abilitatea compozitorului său, în galeria marilor simfonii ale istoriei creştine faţă de care cu toţii suntem îndatoraţi. Ea pune încă o temelie, grea şi de neclătinat, la edificiul credinţei creştine care îndeamnă la a cerceta pentru a fundamenta credinţa, care nu se dezice de efortul intelectual şi care, în negura secolelor, rămâne ca o cetate aşezată pe vârful muntelui în care lumina domnește neîncetat.

(20 martie, seara – Luca 1:1-20)

Era un preot în Iuda, unul dintre numeroşii preoţi din acea vreme, bătrân şi obosit de scurgerea ternă a zilelor. În timp ce templul devenise o mare casă de schimb şi după perdele se făceau jocuri politice importante, se legau şi se dezlegau destine, se programau căderi şi cumpărau înalţări, Zaharia alesese să rămână curat înaintea Dumnezeului său. Era poate mai sărac decât mulţi dintre colegii săi şi mai marginalizat dar, în cer, Dumnezeu cântărea în aur valoarea neprihănirii lui.

Preotul avea o dorinţă ce luase formă de rugăciune. Nici măcar nu mai ştia de când se ruga pentru împlinirea dorinţei familiei lui, dar ştia că nu era dată când să îşi plece capul la rugăciune şi în care să nu rostească înaintea Puternicului lui Israel şi aceasta doleanţă. Devenise obişnuinţă iar lunga perioadă în care cerul refuzaze orice fel de comunicare pe această temă cu Zaharia transformase obişnuiţa în automatism.

În dimineaţa aceea nu avea nici un fel de gânduri. Se îndreptă grăbit spre Templu şi acolo aşteptă cu răbdare să se tragă sorţul. De mult şi jocul acesta cu întâmplarea nu mai avea farmecul de care povesteau părinţii lor dar se mai practica uneori cinstit. Ieşi el de data aceasta; îşi luă cădelniţa şi bătrâneşte o porni spre locul tămâierii. În toiul tămâierii, printre fum de tămâie şi rugăciuni şoptite veni la întâlnire, târziu dar plin de bucurie, un înger al Domnului. Se apropie de Zaharia şi îi spuse că Domnul i-a ascultat rugăciunea şi că hotărî să o împlinească dăruindu-i drept fiu un profet.

Ce sperietură trase! Nu mai auzise de mult de astfel de întâlniri în templu şi nu ştia prea bine cum să se raporteze, să se închine sau să aştepte, să glăsuiască sau să tacă, să strige pe cineva sau să… cum? i-a ascultat rugăciunea? îi va dărui un fiu? Şi diplomatul Zaharia prinse a vorbi “Din ce voi cunoaşte lucrul acesta? Fiindcă eu sunt bătrân şi nevasta mea este înaintată în vârstă.” Ar fi putut să îi spună în faţă că nu îl crede, că hrăneşte iluzii şi naşte himere, că oferă imposibilul. Ar fi putut să îl roage, tâfnos şi deranjat, să îl lase în pace cu astfel de propuneri, că a aşteptat prea mult, atât de mult încât acum era prea târziu. A ales însă calea diplomaţiei fără să ştie că îngerul citea în cuvintele lui avalanşa de neîncredere.

Cred că orice creştin se roagă chiar dacă o face încet şi cu băgare de seamă, sau în fugă, între cafeaua de dimineaţă şi uşa de la serviciu. Ne revărsam adeseori înaintea lui Dumnezeu cu un potop de cuvinte pe care nu îl mai ştim struni şi nu de puţine ori ne căutăm îndărătnicele cuvinte prin noianul de gânduri ce ne copleşesc. Ne rugăm cu stăruinţă şi curaj sau speriaţi şi dezamăgiţi. Rugăciunea este o parte a vieţii de credinţă chiar dacă ni se pare de multe ori că rostitele cuvinte nu au depăşit tavanul.

Ne rugăm şi rugăcinile ne sunt cereri iar cererile tind să devină automatisme. Zaharia s-a mirat că Dumnezeu a decis să îi răspundă pozitiv la rugăciune dar oare nu facem şi noi la fel, de înfricoşător de multe ori? Credem teoretic şi ne rugăm practic dar perspectiva împlinirii acelei mari dorinţe pe care am îndrăznit să o adăugăm rugăciunii ne găseşte total nepregătiţi, gata să negăm puterea Celui care o aduce în fiinţă.

Când ne rugăm…. ce credem?

In fata Ierihonului

ciprianmusat — Mon, 22 Jun 2009 20:54:53 +0000

(20 martie, dimineata – Iosua 4-6)

Era seară când Iosua se rupse din mijlocul praznicului Paştelui şi ieşi afară din tabără. Încet, învăluit de umbre şi gânduri, Iosua urcă spre colina ce veghea de departe Ierihonul. Ajuns în vârf îşi îndreptă spatele şi cu privirea măsură cetatea. Ierihonul, vestitul Ierihon! Despre el se spunea că este oraşul cel mai vechi al lumii, că nimeni şi nimic nu reuşise să-l îngenucheze pe deplin. Nici măcar molima ce îl pustiise cu sute de ani în urmă nu putuse să zdrobească mândria cetăţii. Iată-l acum, falnic precum un cedru din Liban, mândru şi puternic. Ce ziduri măreţe, ce fortificaţii, ce vegetaţie abundentă, ce făclii aprinse! Istoria oraşului, vitejia faimoasă a oştenilor lui, carele şi călăreţii erau tot atâtea motive vrednice să ucidă în faşă orice cutezător la bogaţiile-i ascunse. Văzut de departe oraşul părea un uriaş care stă la pândă.

Iosua era încruntat. Era conducătorul unei generaţii moşite în pustie, dornică să îşi ia în stăpânire ţara promisă dar, vai!, atât de nepregătită pentru asta. Ce erau ei dacă nu un popor se sclavi răzvrătiţi ce rătăciră prin pustie 40 de ani, obişnuiţi mai degrabă cu propriile morminte decât cu cele ale vrăjmaşilor lor? Ce istorie scurtă aveau, ei, mâncătorii de mană în pustie, ei, sătuii de carne de prepeliţă. Cetatea din vale părea că îl sfidează, că râde de el, batjocorindu-l.

Pierdut în gândurile sale, Iosua sesiză târziu că nu este singur. Se sperie mai ales că sabia Acestuia străluci în lumina difuză şi îi strigă: “Eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?” “Nu, ci eu sunt Căpetenia oştirii Domnului…” la auzul acestor cuvinte Iosua se prăbuşi cu faţa în ţărână. Marele Domnitor, El, Adevărata Căpetenie privea Ierihonul cu sabia scoasă din teacă. El, Neînvinsul în luptă, Biruitorul privea spre cetatea din vale pe care ochii lui îngrijoraţi o măsurară necontenit. Poate că are un sfat, poate a venit să dea vreun ordin… “Scoate-ţi încălţămintea din picioare…”

Coborând spre tabără în seara aceea Iosua se simţea încurajat. Nici el nu ştia bine de ce dar un lucru era cert: Ierihonul, cetatea cea tare, mâine va cădea în mâinile lui şi asupra ei îşi va înălţa glasul rostind blestemul veşnicei pieiri. Mai aruncă o privire spre vârful colinei şi văzu clar ca lumina zilei: în faţa Acelei Căpetenii zidurile vor pica, împăraţii se vor retrage iar el şi umilul popor va trece drept biruitor.

Ierihonul, cetatea imposibil de biruit, cea care are toate motivele să câştige orice bătălie. Ierihonul are un corespondent puternic în viaţa noastră, oamenii peregrinajului prin viaţă. În faţa “Ierihonului” suntem ispitiţi să capitulăm, să ne întoarcem în pătrăţica noastră îngustă şi să ucidem acolo fiecare vis, să batjocorim orice speranţă. Uneori ne întoarcem dar, oh, de câte ori lipsa manei nu ne mână afară din peşteră! În faţa “Ierihonului” însă, înainte de a ne ascuţi “săbiile” să învăţăm să ne scoatem “încălţămintea” pentru că cetatea trufaşă atrage întotdeauna privirile Biruitorului Sfânt.

Priviţi-i! Poporul de sclavi îşi face drum spre cetatea ce pare de neînvins. Nu, dimineaţa nu a făcut cetatea să pară mai puţin impunătoare şi înfricoşătoare. La adăpostul nopţii, Căpetenia oştirii Domnului putea surpa zidurile, ucide împăratul şi împrăştia vitejii dar alege să-şi încoloneze aleşii, să le pună în mână trâmbiţe şi să le asigure o călătorie prin valea umbrei morţii dar la adăpostul săbiei Lui.

Să nu ne amăgim, “Ierihonul” rămâne de prea multe ori acolo şi când ne dezmeticim după întâlnirea cu cel Neînvins, strălucind în razele opace ale Soarelui. Dar “Ierihonul” pică atunci când credinţei îi este asociată ascultarea, încrederii îi este companion de drum acţiunea iar vorba de duh rostită cu aplomb nu este înşelată de felul de vieţuire.

Mormantul gol

ciprianmusat — Wed, 17 Jun 2009 18:19:55 +0000

(19 martie, seara – Marcu 16)

Era dimineaţa devreme. Îndepărtatul soare abia reuşea să alunge coşmarurile nopţii când pe cărarea ce ducea spre cimitir se iviră femeile. Mergeau cu pas grăbit, capul plecat şi urechea ciulită. Se temeau că vor fi recunoscute şi învinuite de partizanat cu Învăţătorul din Nazaret, că vor fi acuzate de sfidare a puterii religioase, că… dar dragostea pentru Cel ce le mângâiase inimile le-a împins afară din ascunziş şi le-a obligat să se îndrepte spre mormânt. Măcar atât să facă, să îndeplinească cele scrise de datină şi se vor ascunde iarăşi. Înviere? Nu, învierea nu intra în planurile din acea dimineaţă pentru că ea nu a fost crezută nici o clipă.

Era dimineaţă devreme şi soarele se urca triumfător pe boltă. În cămăruţele lor, ascunşi de umbre şi cu sufletul răvăşit stăteau ucenicii. Când femeile plecară spre grădină nici unul dintre ei nu se găsise vrednic să le urmeze, să le asigure paza, să le lumineze drumul. Stăteau încrâncenați şi fiecare pas de pe stradă îi speria; se vedeau luaţi, legaţi, biciuiţi şi omorâţi şi viaţă nu li se păru niciodată mai dragă. Au văzut în El un eliberator, o voce a mulţimii năpăstuite, un profet dar acum toate speranţele trecutului se întorceau asupra lor ca vulturii de pradă, gata să îi sfâşie. Era dimineaţă dar “noaptea” continua să îi învăluie.

Sunt ore care par făcute din săptămâni şi săptămâni ce par croite din ani. Sunt momente în care am vrea ca totul să se sfârşească repede sau măcar să adormim şi să ne trezim la altă realitate; momente în care tot ce ne înconjoară pare să comploteze împotriva noastră şi propria conştiinţă se transformă în avocat al acuzării. Am vrea să fugim şi să ne ascundem dar pământul este prea mic şi soarele fără putere, orice speranţă pare utopie şi orice mângăiere este de gheaţă. În astfel de momente viaţa ne dă extemporal neanunţat şi noi nu credem că vom mai ieşi întregi din sala de examen.

Ucenicii trăiau astfel de momente în care nimic nu mai putea fi sperat, totul părea spulberat şi aruncat în vânt. Petru îşi plângea într-un colţ trădarea, Ioan făcea planuri pentru încă un membru în familie iar fiii lui Zebedei îşi căutau mrejele. Cristos fusese un vis frumos plătit prea scump şi terminat prea repede.

La buza mormântului îi aştepta însă vestea bună care le va schimba definitiv viaţa. Peste umbra eşecului lor se va aşeza victoria, peste nimicnicia vieţii tărăte se va revărsa slava Împărăţiei viitoare, peste lipsa lor de sens va turna Dumnezeu adevărata semnificaţie.

Momentele dificile din viaţă ne obligă la un inventar amănunţit: unde şi cum am greşit, care sunt scăzămintele şi lecţiile neînvăţate, unde am alunecat şi mai ales ce avem de făcut? Nu de puţine ori tindem să numărăm banii care ne-ar putea salva, relaţiile ce ar putea interveni şi oamenii care ne sunt datori. Alergăm spre orice rază de speranţă şi refuzăm să ne considerăm falimentari chiar dacă orice zbatere provoacă răni şi mai adânci, efecte şi mai dureroase.

Atunci este însă timpul să ne oprim, să ne încălţăm sandalele şi dimineaţa, când soarele încă alungă demonii nopţii, să ne îndreptăm paşii spre mormântul gol. El este girantul vieţii care merită trăită, întâia lecţie a creştinismului. Viaţa adevărată începe cu un mormânt gol: mormântul LUI!