Smochinul blestemat

by 1 Comment

(9 martie, seara – Marcu 11:19-33)

Blestemarea  smochinului care nu avea nici un rod stârneşte şi astăzi controverse. Unii cred că Domnul Isus nu avea nici un drept să acţioneze aşa pentru că nu era vremea roadelor (chiar dacă frunzişul verde abundent era semn cunoscut al prezenţei fructelor timpurii – mugurii care erau comestibili şi care apăreau în Nisan, luna paştelui evreiesc). Alţii cred că a fost un semn de slăbiciune pur umană a Domnului Isus care a blestemat sub efectul puternic al foamei.

Interesant însă este modul în care Marcu alege să amintească  întâmplarea cu smochinul. Putea să o relateze pur şi simplu, cu accent puternic pe acţiune şi în forţă, ca întreaga lui Evanghelie. Putea să cuprindă totul într-un singur cadru, să spună despre căutarea roadelor, blestemarea şi uscarea smochinului într-o singură frază mustind de vitalitate.

Dar Marcu decide să oprească povestirea la jumătate şi să ne  facă martori a unei întâmplări pe care  cu greu o putem  pricepe. Nu era pentru prima dată când Domnul Isus se afla în Ierusalim şi cu siguranţă nu vedea uimit comerţul înfloritor din curtea templului. Mai trecuse pe lângă mesele schimbătorilor de bani şi cred că ştia târgul din staulele curţii Templului: o sumă pentru un miel fără cusur, o monedă pentru un porumbel perfect şi păcatul este curăţit. Se dovedise a fi o afacere bună, templul câştiga, câştigau şi cei cu relaţii la marele preot, câştigau şi oamenii simpli grăbiţi dar în căutare de o împăcare facilă şi rapidă a legii lui Moise.

Nu pot să ştiu exact care au fost resorturile care au determinat acţiunea furibundă a Domnului Isus. Mâna Lui a răsturnat mesele pline de bani, mâna Lui a condus biciul care lovea în dreapta şi stânga, a oprit trecerea călătorilor nepăsători prin curtea Casei Tatălui Său.  Era popular în Ierusalimul acelui an, era plăcut şi apreciat de oameni, era ascultat atunci când predica şi minunile Lui uimeau pe toţi cei care le erau martori.  Ar fi putut să răstoarne o masă şi să o transforme în podium de pe care să ţină o predică fulminantă, ar fi putut face o minune care să îi uimească pe toţi. Şi cu toate astea el preferă biciul, vorbele grele şi acuzatoare, acţiunea violentă.

Întâmplarea cu smochinul ne aduce puţină lumină. Pe pământul pătimirii, în vizită la cei aleşi, era Fiul lui Dumnezeu. Ei nu ştiau şi nici nu erau gata să accepte; ochelarii propriilor păreri erau prea fumurii pentru a le mai permite să vadă realitatea. De departe smochinul (Israel) era verde şi chiar dacă roadele coapte nu îşi aveau vremea atunci, muguri trebuiau să existe. Dar nu erau decât frunze, înveliş, strălucire peste gol, poleială peste putrezire.  De departe Dumnezeu era prezent, ritualurile nu conteneau, jertfele nu se isprăveau, legea era respectată şi literele lui Moise urmate. Dar fructe din care să te hrăneşti nu erau!

Dimineaţa Petru constată cu surprindere că smochinul blestemat s-a uscat. În orele care s-au scurs de la blestemarea lui,  frunzele au căzut, ramurile au îmbătrânit şi târziu şi singur a rămas ceea ce fusese de la început: un smochin fără rod. Blestemul Domnului Isus doar i-a dat jos poleiala şi l-a arătat în adevărata lui lumină, cea de pom înşelător, fără rod şi nefolositor.

Biserica mileniului III îşi continuă ritualurile. Ne este teamă să ne oprim în loc şi să le analizăm.  Tributari pragmatismului am adus piaţa în faţa casei, a sufletului şi a bisericii şi ne schimbăm valorile în funcţie de circumstanţă, ne alegem cu grijă “animalul fără cusur” cu care venim în faţa Domnului şi mai ales a fraţilor. Apoi mergem mai departe. De roade nu putem vorbi dar ce bine că avem frunze multe: haine stălucitoare, clădiri impunătoare, acte de binefacere înfăptuite după reţetar (o dată pe lună sau de două ori) şi programe dese.

Iar orele trec şi frunzele cad, una câte una!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Departe de mulţimi

by Leave a Comment

(8 martie, seara – Marcu 11:1-18)

Călare pe un măgăruş venea Cristos spre Ierusalim. Putea alege un armasar pur sânge îmbrăcat în purpură, putea să stea ţanţoş în şaua lui scumpă şi să privească de acolo cu ochi pătrunzători muritorii de rând care îi ieşeau umili în cale. Iar în mâini putea avea frâie poleite cu aur, la brâu sabie de învingător şi pe cap coif de luptător neînfricat. Putea dar Adevăratul Rege a ales hăruita umilinţă şi nu vremelnica mândrie.

Ierusalimul era în fierbere. Mulţimi din cetatea sfântă dar şi din împrejurimi ieşiră să întâmpine un tâmplar şi în praful drumului ei îşi aşterneau hainele semn al unei bucurii debordante. Cu Cristos pe porţile Ierusalimului intra speranţa. După ani buni de tăcere a Sfântului lui Israel  şi de cristoşi care înşelaseră fiece aşteptare, zidurile bătrânei cetăţi auzeau din nou: “Osana! Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului!” . Osana, un strigăt deznădăjduit al unui popor înfrânt de prea multe ori de propria nimicnicie; Osana! adică “O, salvează-ne acum!” Aud aievea strigătul lor cântat de mulţimile ce Îl conduceau spre tronul închipuit pe Cel ce le hrănise în pustie.  Şi îi aud parcă şi pe cei ce veneau după măgăruş cântând şi ei acelaşi refren.

O, dacă acest stigăt ar fi fost al unei inimii cucerite de har, străpunse de pocăinţă! Dar strigau cei uimiţi de minuni, marcaţi de vindecări, sătui de păine şi peşte, umiliţi de romani şi frânţi de birul prea greu. Strigau mulţimile şi strigătul lor astăzi cânta “Osana!” şi mâine avea să scuipe “răstigneşte-L!” Strigau şi nu ştiau că tronul îi va fi Crucea şi palatul afară din cetate, pe dealul Căpăţânii.

Şi astăzi mulţimile strigă, şi astăzi taie ramuri de finic şi îşi arunca haina în praful drumului pentru că şi astăzi speranţele oarbe le însufleţesc vorbele. Speranţa unei pâini mai albe, a unei vieţi mai bune sau a unui miracol care oricum întârzie are puterea să dea jos de pe mulţime haina şi să-i smulgă din piept strigăte de bucurie. Orice pentru viaţa de aici, pentru ceva ce putem număra, cântări, măsura. Şi astăzi cristosul nevoilor imediate este aclamat de mulţime iar Cristosul adevărat este hulit şi respins.

Departe de strigătul mulţimii, în linişte şi singurătate, undeva, de-a lungul pribegiei vitrege Cristos mai întâlneşte şi azi oameni. Se apropie şi le vorbeşte despre o mântuire personală şi despre o viaţa în doi: Cristos şi mântuit. Iar afară mulţimea încă strigă după pâine ce nu satură, apă ce nu adapă şi minuni ce nu mântuie.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Slujitorii şi robii

by Leave a Comment

(7 martie, seara – Marcu 10:32-52)

Amvonul unei biserici, dincolo de toate valenţele pe care neîndoit le are, este şi o scenă.  O scenă este şi podiumul dirijorului de cor sau fanfară, al liderului de închinare şi vocii numărul unu a bisericii. O scenă este, adeseori, şi locul rugăciunii cu glas tare, al cântecului solo sau al îndemnului la rugăciune, al mărturiei cutremurătoare sau al poeziei care parcă nu se mai termină. Scena cere sacrificii, un comportament ales cu grijă, grimase bine potrivite, priviri cu înţeles şi vorbe drese; scena tinde să confişte pe cel a cărui greutate o suportă cu stoicism, ordonându-i să se comporte după anumite reguli stricte ale imaginii în public.

Dar cel mai nefast efect al scenelor din biserică este falsa impresie de autoritate. Omul doreşte profund ca cineva să îi ia în calcul poziţia şi autoritatea. Priviţi la multitudinea de părinţi care tocmai când ne aflăm în vizită ordonă copiilor lor un spectacol la care aplauzele sunt obligatorii sau la măreţia portarului care păzeşte cu grijă uşa din dos.  Orice centimetru pătrat pe care omul se simte stăpân în ochii celorlalţi îl va determina să se comporte cu o vădită şi usturătoare autoritate, impunându-şi respectul cu o aroganţă greu de înţeles.

Nu ştiu ce au avut în minte cei doi fii ai lui Zebedei, Iacov şi Ioan! Îl urmau îngroziţi pe Domnul Isus neînţelegând prea bine mesajul Lui aşa de acid la adresa bogaţilor, doar în viitoarea împărăţie toţi vor fi bogaţi, nu? Îl ascultau şi parcă aievea auzeau că va fi bătut, scuipat şi omorât, dar ce mai contau toate acestea pentru că la urmă va învia şi împăraţia mult aşteptată avea să înceapă. Şi împărăţia însemna scene, unele dintre ele extrem de respectabile iar în cursa pentru aceste podiumuri Iacov şi Ioan au vrut să fie primii. Cerinţa lor este cerinţa omului care vrea autoritatea cu orice chip fără să se întrebe ce presupune aceasta, convins că odată ajuns acolo îi va fi bine.

Discursul Domnului Isus continuă şi nici ei, nici noi nu îl pricepem încă prea bine. Sunt atâtea scene în biserică, atâtea locuri din care putem primi aplauze, aşa de multe slujbe pe care le putem face în văzul celorlaţi şi în care carisma personală ne îndreaptă  spre o conducere cu mână de fier! Şi cu toate acestea El ne vorbeşte despre slujirea tuturor, despre robie?! Ne place să afirmăm că Dumnezeu are un mod unic de a întoarce scara de valori a lumii dar parcă nu ne-am dori-o aplicată şi în acest context. Am vrea ca adevăraţii lideri ai bisericilor, liderii de închinare sau staff-ul organizaţiilor ce Îi poartă Numele în lume, să fie primiţi cu respect, trataţi cu mare atenţie şi apreciaţi în mod unanim. Dar El ne vorbeşte despre o slujire a tuturora nu de către toţi, despre o slujbă a robilor şi nu despre o domnie a slujitorilor  şi apoi se atinge de ochii unui orb care ajung să cunoască pentru prima dată adevărata lumină.

Amvonul sau podiumul, biroul directorului de organizaţie creştină sau chiar şi diplomele teologice culese de-a lungul vremii ne pot orbi. Ne orbesc tendinţele noastre de control, orogoliile nemăsurate din poziţiile pe care noi le considerăm cheie, aplauzele mulţimii bezmetice sau laudele apropiaţilor profitori. Dar ochii orbi care primesc lumina reuşesc să vadă că Dumnezeu nu are şefi ci slujitori, nu are conducători ci robi, nu are vedete ci doar ispravnici tocmiţi cu ziua la seceriş.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Despre bogăţie

by 1 Comment

(6 martie, seara – Marcu 10:1-31)

S-a întâmplat imediat după ce creştinismului a devenit religie tolerată şi apoi oficială a Imperiului Roman. Nu mai era nici o oprelişte mare să fii creştin; pedeapsa cu moartea, prigonirile şi toate celelalte erau istorie şi acum erai liber să alegi ceea ce doreai. Ba chiar era indicat să devii creştin, puteai să ai felurite avantaje. Încet dar sigur, în sânul bisericii şi-au făcut apariţia oamenii avuţi, cei influenţi pentru care afacerile funcţionau bine şi finanţarea catedralelor impunătoare era o modă. Mesajul puternic al Evangheliei cu privire la pericolele bogăţiei a trebuit diluat pentru ca cei care suportau din portofelul gras multele nevoi bisericeşti, să nu se simtă ofensaţi. Timpul a trecut şi biserica a început să umble cu două ocale, una pentru cei simpli şi săraci, şi una pentru regi şi prinţi, cavaleri şi stăpânitori.

Istoria are urâtul obicei de a se repeta. Multe dintre mişcările evanghelice, în România şi nu numai, îşi au rădăcinile la sat, acolo unde s-a născut veşnicia. Mesajul Evangheliei privind bogaţii lumii a fost purtat adeseori cu mândrie de predicatorii pe care îi moştenim şi care cu greu îşi permiteau o bicicletă cu care să facă naveta între biserici. Nimic din ceea ce Evanghelia sau profeţii au spus despre bogaţi nu era ocolit, totul era trâmbiţat cu aplomb şi înflorit în funcţie de circumstanţă. Nu era bine să fii bogat şi ce bine că biserica locală nu avea asemenea specimene. Cu timpul însă biserica s-a mutat spre oraş, a pătruns în medii pe care nu sperase niciodată să le atingă şi a cucerit oamenii în dreptul cărora viaţa fusese foarte generoasă. Bisericile au crescut, nevoile lor s-au înmulţit, comuniştii au reuşit să înlăture zeciuiala şi singura varianta rămasă în faţa facturilor grele dar şi a orgoliilor nemăsurate a fost apelul la cei bogaţi. În schimbul ajutorului lor atât de necesar, predicatorii au fost obligaţi să-şi tempereze mesajul faţă de bogaţiile lumii, să îl dilueze şi să găsească argumente suficiente în faţa comunităţii pentru această atitudine. De, grea slujbă predicarea.

Au fost şi câştiguri în acest mers al lucrurilor. Am învăţat să vorbim temperat despre ceva ce nu cunoaştem, ce nu am experimentat. Am învăţat că bogăţia este un dat al unor oameni şi că ea nu este unica condiţie a pierzaniei veşnice. Am învăţat să ne purtăm frumos unii faţă de ceilalţi şi să trăim egali în comunitate deşi statul social sau cel financiar ne despart.

Dar au fost şi pierderi pe care nu le putem ignora pentru că ele au făcut biserica să sufere astăzi din cauza tendinţei materialiste a membrilor ei.  Am pierdut atunci când am decis să subțiem mesajul Domnului Isus pentru a nu leza pe nimeni şi nu este nimic onorabil în tendinţa unui predicator de a nu ataca anumite subiecte doar pentru a nu fi greşit înţeles sau interpretat. Am greşit atunci când am lăsat ca cei bogaţi şi nu neapărat spirituali să ia decizii spirituale în dreptul unora sau altora doar pentru că ei au cumpărat ceva în biserică, au pus o turlă sau turnat o treaptă. Am greşit faţă de ei, de bogaţii noştri, atunci când nu le-am stat împotriva păcatelor de care toată comunitatea ştia tocmai pentru că am fost condiţionaţi de contribuţia lor lunară. Am greşit amarnic atunci când le-am vorbit de bogăţia lui Avraam sau a lui Iov, de sumele gigantice strânse de afaceristul Solomon prin afaceri oneroase şi biruri grele, în loc să îi averitizăm fie şi numai prin cuvintele Domnului: ” mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu” (şi acesta este un vechi proverb evreiesc ce denotă imposibilitatea). Am greşit atunci când am preţuit mai mult haina strălucitoare şi parfumul fin decât gârbovirea credinciosului simplu ce trăieşte povara vieţii sfinte, când am privit cu interes la maşina luxoasă şi nu la miracolul vieţii noi. Şi da, am greşit crezând naiv că lucrarea lui Dumnezeu se poate face cu bani (şi cu bani); lucrarea lui Dumnezeu este lucrarea Stăpânului Universului care nu se uită cu jind la bancnotele murdare  din conturile noastre.

Dar cel mai tare mi se pare că am greşit faţă de tineri, de cei care au crescut şi ne-au văzut aşa, cu ochii pe portofel şi mâna pe Biblie, angrenaţi în construcţia de catedrale reci dar propovăduitori ai inimii schimbate. Viaţa, vorbele şi atitudinile noastre i-au învăţat pe ei că în primul rând contează să parvină, să aibă, să conducă cele mai noi maşini, să construiască cele mai cochete case, să îmbrace cele mai scumpe haine şi să vorbească la cele mai noi telefoane mobile. Iar despre Dumnezeu, despre simplitate, despre realitatea de dincolo de învelişul strălucitor dar subţire al bogăţiilor, despre importanţa vieţii noi, despre schimbare lăuntrică şi preţuirea divinului, mai puţin!… doar prin vorbe sărace şi stinse. Am greşit faţă de ei pentru că în loc să le dăm visul unei vieţi sfinte, trăită pe altarul slujirii, le dam visul pervers al unei bogăţii care piere.

Da, mântuirea nu ţine cont de mărimea bogăţiei. Este dată în dar de Domnul harului care poate să mântuiască bogaţi alături de săraci, avuţi alături de lipiţi. Dar riscurile bogăţiei rămân şi ar trebui să vorbim deschis despre asta, în acest veac al visurilor de avere ce se aştern pe pernele celor mai mulţi.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Noi, sectanţii

by 1 Comment

(5 martie, seara – Marcu 9:30-50)

Orice mişcare religioasă este bolnavă, mai mult sau mai puţin, de sectarism. Nu ne place să credem şi nici să acceptăm că alţii, care nu cred exact ca noi, care nu acţionează şi nici măcar nu se poartă ca noi, pot să fie la fel de buni şi îndreptăţiţi în faţa lui Dumnezeu. Oricât de multe, mari şi frumoase ar fi lucrările lor, acestea sunt ştirbite tocmai de faptul că ei nu ni se aseamănă; dacă erau penticostali, baptişti, ortodocși sau catolici, carismatici sau martori atunci ceea ce au făcut era extraordinar dar aşa… avem dubii şi infirmăm imediat posibilitatea ca Dumnezeu să lucreze prin ei.

Un om a venit  la ucenici cu copilul său muncit de un duh mut. A crezut că este suficient, că nu trebuie să meargă mai departe, că şi cei ce trăiau zi de zi cu Domnul, trimişii cărora li s-a dat putere, capacităţi, autorizare vor putea să rezolve problema lui dar s-a înşelat. Mă întreb ce au simţit ucenicii la mustrarea directă a Domnului lor? Eşuaseră în a-L reprezenta şi acest lucru era aşa de evident.

Dar timpul a trecut şi ei s-au prefăcut că au uitat sperând că nici Domnul nu va mai lua în discuţei eşecul lor. Într-o zi însă Ioan se trezeşte vorbind şi îi spune Domnului Isus că au oprit pe unul care făcea miracole, exorcizări chiar, folosindu-se de numele Lui. Oare de ce au lăsat să treacă timpul, de ce nu l-au aratat Domnului pe acel om din start, atunci când l-au remarcat? Au preferat să acţioneze ei, să se ducă ei să îl tragă de mânecă pe impertinent, doar făcea ceva ce lor nu le ieşise şi nu avea nici un drept să acţioneze astfel. Să vină şi el după Cristos, să asculte toate învăţăturile, să îşi asume toate riscurile şi abia apoi mai vedem dacă are sau nu voie să elibereze oamenii de demoni în numele Tâmplarului din Nazaret! Pe ei nu i-a durut atât de tare că se folosea abuziv Numele Domnului ci că acel individ nu era autorizat să folosească acest nume pentru că el nu făcea parte din cercul lor exclusivist.

Domnul se uită la ei şi le vorbeşte blând despre amărâtul din exterior care făptuia acele minuni fără să-L urmeze ,  doar folosindu-se de Numele Lui . Le spune să îl accepte, că şi el contribuie, indiferent de modul în care o face, la măreţia lucrării în care sunt implicaţi şi ei. Nu îi exclude şi nici nu îi ceartă pentru că acela reuşeşte în domeniul în care ei au eşuat lamentabil. Le spune pentru posteritate: “Cine nu este împotriva noastră, este pentru noi” şi acest noi îi include şi pe ei, imperfecţii, cu idei de sectă.

În 2000 de ani de creştinism am trăit de prea multe ori teoria nedreaptă a neacceptării celor din exterior care încercau, diferit de noi, să lucreze în Numele Adevărului. Pentru ei am înălţat ruguri în pieţele oraşelor, am inventat noţiunea de tribunale bisericeşti, i-am anatemizat şi etichetat imediat drept eretici.  Preocupaţi cu cei din afară am uitat adesea să îngrijim de cei din interior, cei care timid şi temători călcau pe calea credinţei. Ar fi trebuit să continuăm lupta pentru ei, să îi învăţăm, să le arătăm aceeaşi deschidere, aceeaşi inimă caldă şi primitoare ca atunci când le prezentam Evanghelia.

Ne comportăm de parcă am deţine patent pe intrarea în veşnicie şi numai cum credem noi se poate face; respingem din start orice idee sau abordare care ne poate tăia avântul de depozitari ai Harului şi ne rijăm cu nonşalanţă în păstrători neîntinaţi ai Adevărului Suprem. Dar creştinismul nu este o religie în care cel mai bun câştigă, nici o competiţie în care denigrarea “adversarilor” poate să aducă vreun succes; creştinismul este o relaţie vie cu Cel ce mântuieşte prin har, alină cu nepărtinire, este  o relaţie cu Dumnezeul meu dar şi al aproapelui diferit de mine.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Între credinţă şi-ndoială

by Leave a Comment

(4 martie, seara – Marcu 9:1-29)

Ce este credinţa? Un sentiment profund de încredere în ceea ce este promis? O mare încredinţare cu privire la lucrurile ascunse privirilor noastre limitate? Atât şi nimic mai mult? O noţiune filozofică cu largi aplicări în viaţa practică sau un sentiment profund şi analizabil psihologic? Credinţa se poate măsura astfel încât să putem vorbi de credinţă mică şi de credinţă mare? Şi dacă se poate măsura unde şi cum vom găsi o măsură clătinată de credinţă? Credinţa poate trece drept autosugestionare psihică mijlocită de intransigența dogmelor? Pot aplica credinţa în fiecare arie a vieţii mele? Care este diferenţa dintre credinţă şi speranţă sau dintre credinţă şi o mare dorinţă a obţine sau realiza ceva? Putem lega speranţele noastre de Dumnezeu şi să le numim apoi credinţă sau credinţa este ceva diferit cu mult mai mult decât aceastea? Mai lasă credinţa loc îndoielii, fie ea oricât de mică? Mii de întrebări cu privire la credinţă şi tot mai puţine răspunsuri! După 2.000 de ani de creştinism tot nu reuşim foarte bine să definim credinţa, să o înţelegem ca şi concept general separat puternic de propriile opinii subiective.

Ne-ar plăcea să facem risipă din credinţa noastră, să o avem în aşa de mare cantitate încât să mutăm munţii cu ea, să vindecăm bolnavii, să rezolvăm problemele lumii a treia şi să eliminăm fiecare criză din viaţa personală. Ne-ar plăcea să nu ne mai acuze nimeni de lipsă de credinţă atunci când Dumnezeu a ales calea tăcerii în dreptul nostru sau  când rezolvarea nu este ceea ce ne-am fi dorit din toată inima. Ne-ar plăcea să existe plicuri de credinţă instant sau măcar medicamente pe care să le luăm atunci când simţim că singura cale de rezolvare este cea a credinţei. Şi cu toate acestea de multe ori în conjuncturile complicate ale vieţii, în faţa problemelor sau durerilor, a descurajării sau dezastrelor, în suflet nu ne rămâne nici măcar o fărâmă de credinţă, cădem pradă depresiei sau neîncrederii.

A venit la Domnul Isus un om cu fiul său iar cazul lor era unul disperat. Probabil nu a vrut să deranjeze pe Domnul înainte de vreme şi a alergat întâi la ucenici dar aceştia nu au putut face nimic pentru fiul muncit de un duh mut. În faţa Domnului cu blestemul din familia sa, omul nostru se reculege şi vorbeşte cu atenţie.  Cred că experienţa cu ucenicii îi distrusese o parte bună din speranţa cu care se îndreptase către grupul ce înconjura pe Eliberatorul din Nazaret. “Dar dacă poţi face ceva…” şi găsesc aici tristeţea întreagă a sufletului căzut sub greutatea poverii care a aşteptat prea mult pentru o rezolvare ce a întârziat să apară, pentru o soluţie care nu s-a dat găsită.

“Tu zici: “Dacă poţi!”… toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede” “Da?! toate?! şi eliberarea acestui oropsit?! Atunci cred Doamne, cred din toată inima mea!…” poate am fi strigat noi marcaţi de încărcătura emoţională a momentului. Nu ar fi contat ce este în interiorul nostru, ce simţim sau credem pentru că importantă era eliberarea şi pe ea am fi pus noi accentul şi nu pe credinţă. Dar acest om are un moment de luciditate deprimantă şi rosteşte ceea ce cred că a rămas în istorie adevărata faţă a credinţei pentru omul aflat sub cer: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”

Ne trăim viaţa între credinţă şi-ndoială şi acest lucru este un adevăr verificat. Oricât de rotund şi bine ar suna discursurile marilor predicatori, oricât de motivaţionale ar fi cărţile marilor oameni ai credinţei ştiu şi ştiu bine că acolo, la uşa dormitorului unui bolnav de cancer sau altă boală incurabilă, în realitatea alertă în care detaliile se schimbă cu rapiditate, în mijlocul bucuriilor efemere sau a lacrimilor de durere, acolo şi pretutindeni altundeva, sufletul meu va fi umbrit de îndoială şi înălţat de credinţă. Nu îmi tăgăduiesc Domnul dar mă îndoiesc cu privire la mine, la viaţa mea şi mai ales cu privire la cantitatea de credinţă pe care am reuşit să o strâng şi risipesc de-a lungul pribegiei mele.

Cred, Doamne! Înlătură-ndoiala mea!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Priviri confuze

by Leave a Comment

(3 martie, seara – Marcu 8)

La mijlocul acestui capitol facem cunoştinţă cu un orb a cărui întâmplare este cel puţin bizară. Nu era prima dată şi nici ultima când Sursa luminii se apropia de ochii stinşi şi îi aducea la viaţă: ştia El, Creatorul, care este bariera care împiedică vederea şi Cuvântul său plin de putere putea să o îndepărteze instantaneu. Şi cu toate acestea Maestrul decide să parcurgă cu orbul o adevărată aventură a vindecării, aventură care stârneşte şi astăzi controverse.

Întâmplarea acesta este străjuită pe deoparte de minunea înmulţirii pâinilor, boldul fariseilor şi incapacitatea ucenicilor de a pricepe şi pe cealată parte, de o declaraţie plină de credinţă a lui Petru urmată de o cădere puternică a speranţelor acestuia. Nu putem trece peste acest capitol fără să încercăm să răspundem la întrebarea logică ce se ridică din plasarea vindecării orbului chiar la mijloc. Poate fi o poziţionare  intenţionată vrând să ne înveţe mai mult decât puterea Domnului de a da vindecare sau poate fi  aşezată în Marcu 8 cu scopul ne a hrăni din nou şi din nou  baza  credinţei noastre  în miraculos.

Teologii şi gânditorii creştini ne sfătuiesc să acceptăm că minunile, pe lângă rolul imediat de a-L arăta pe Cel care face rana dar şi o vindecă, au şi rolul cu mult mai profund de a sublinia puternic învăţătura contextului în care sunt plasate. Iar Marcu 8 este o adevărată demonstraţie în sprijinul sfatului lor. Priviţi la întâmplările care îmbracă vindecarea orbirii acelui amărât adus la Marele Domn; uşor, fără prea multă analiză am putea afirma că orbirea domnea puternic în Israelul vremii şi că cea mai mică problemă o avea orbul atins cu salivă de Domnul Isus.

Erau orbi fariseii iar orbirea lor era cea mai grea; ei chiar pleacă din preajma Domnului încă bâjbâind şi neînţelegând nimic din cele întâmplate. Auziseră că hrănise mulţimile cu câteva pâini şi peştişori, vedeau clar minunile pe care le săvârşea şi aveau posibilitatea ca nimeni alţii din Israel să încadreze bine toate detaliile în puzzle-ul profeţiilor pe care le doreau împlinite. Şi cu toate acestea se apropie de Cristos şi Îi cer un semn din cer, un semn care să îi determine să creadă, să îi fortzeze să accepte ceea ce era de neacceptat pentru ei. Ei priveau dar nu vedeau, ochii le erau blocaţi la propriile opinii, propriile lucruri pe care le puteau accepta. “Dă-ne un semn!” spunem şi noi adeseori, din ceata fariseilor moderni; “dar nu orice semn, ci acela în care noi vrem să credem, care ne convine , care ne aduce beneficii”

Privire împăienjenită aveau şi ucenicii. Strânseseră coşurile pline de firimituri şi acum stăteau pe fundul corăbiei îmbufnaţi crezând că Domnul îi certa fiindcă nu aveau pâini. Ei ştiau să împartă viaţa în momente şi momentele nu se mixau. Nu s-au gândit că Cel care hrănise peste 4.000 de bărbaţi, fără femei şi copii, putea să hrănească o mână de oameni ca ei. Nu s-au gândit nici să interpreteze vorbele Lui drept învăţături pentru stomacul care nu se satură cu pâine ci ei doar trăiau sub tirania prezentului. Uitau repede ce au trăit ieri şi astăzi o luau de la capăt ca nişte copii ce nu au priceput încă ce tare arde soba şi nici ce bine mângâie mama şi în fiecare zi vor să repete experienţele trăite pentru a le putea pricepe învăţătura. Ei, ca şi noi adeseori, au uitat  rapid miracolul la care au luat parte şi se întrebau cum vor face faţă situaţiei prezente. Noi, ca şi ei, ardem repede cărţile de istorie ale lucrărilor Lui printre noi sau nici măcar nu mai scriem unele.

Privire obtuză avea şi Petru. Într-un moment de străfulgerare şi inspiraţie divină vede în Cristos pe Mesia mult aşteptat dar din nou propriile păreri îi întunecă vederea. El nu avea nevoie de un semn care să îi mai spună o dată în plus cine este Învăţătorul lor dar avea nevoie de unsoare pe ochi pentru a putea accepta lucrarea Domnului. Şi cât de scumpă şi rară este astăzi această unsoare. Ne-am dori să ne ungem ochii atunci când elementele exterioare sufocă interiorul nostru şi când lumea ne pune jugul dar ne face să credem că ne umple buzunarele, când certurile noastre nu cunosc nimic din dragostea ce Îl însufleţeşte pe El, când ne sunt mai dragi ritualurile decât oamenii, preţuim haina mai mult decât sufletul şi puterea mai mult decât blândeţea.

Ce mult am vrea ca mereu şi mereu El să ne ia de mână şi să ne facă să înţelegem că oamenii nu sunt copaci pe care să-i tai în interes meschin şi nici minunile un motiv de laudă personală, să vedem bine cine suntem şi care ne este scopul cu care ne-am născut şi să reuşim să pătrundem cu privirea clară peste vălul întunecat al lumii decadente în care ne trăim pribegia.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Regula şi ritualul

by 3 Comments

(2 martie, seara – Marcu 7:14-37 )

Lipsa ritualurilor să însemne oare lipsa regulilor? Cât de departe putem merge cu paralela dintre regulile aplicate constant şi ritualuri? Când astfel de reguli se transformă în ritual? O societate fără reguli se va dezintegra sub puterea anarhiei. Dar va putea supravieţui o societate, fie ea şi înţeleasă în sensul unei comunităţi religioase, fără ritualuri? Acestea şi multe altele sunt întrebări legitime care se ridică de fiecare dată când încercăm să analizăm reacţia Domnului Isus faţă de ritualurile evreilor.

Am putea spune că în Marcu 7, după versetul 14 discursul Domnului Isus a scăpat de sub control şi a spus lucruri ce nu trebuiau rostite în auzul evreilor care respectau legea. Le spune:  “ascultaţi-Mă toţi şi înţelegeţi. Afară din om nu este nimic care, intrând în el, să-l poată spurca; dar ce iese din om, aceea-l spurcă.” Şi cu siguranţă mintea fiecărui evreu din preajma Lui a zburat către animalele spurcate care nu trebuiau să se regăsească în meniul lor. Cum? nu spurcă nimic din exterior ci întinarea pleacă din interior? Nu se poate! Aşa ceva nu ne-a învăţat Moise, este inacceptabil!

Dar Domnul Isus continuă subliniind un adevăr uitat adesea de comunităţile noastre înclinate mai mult către urmărirea şi cimentarea unor rituluri decât înspre mijlocirea schimbării lăuntrice.  Domnul îşi şochează audienţa afirmâd că adevărata întinăciune pleacă din inimă, locuinţă ferecată a harului sau a îndepărtării de har, a adevărului sau minciunii, a curăţiei sau potopului de desfrâu. Inima este un izvor binecuvântat sau blestemat de ape vii sau ape amare.

Este zadarnică renunţarea la tutun şi alcool, bijuiterii şi alte podoabe, adoptarea în grabă a baticului şi renunţarea la cravată; este lipsită de consistenţă orice schimbare exterioară, fundamentată biblic sau nu, dacă aceasta nu are la bază schimbarea inimii. Creştinul îşi începe adevărata lui călătorile spirituală din propriul interior reformat, spălat prin sângele Mielului şi îmbrăcat în “curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit”.

Şi ne întoarcem la reguli. Domnul Isus ştia că aceste învăţături inovatoare care pun accentul pe ce iese din interiorul omului nu pe ce intră, pe inimă şi nu pe exterior pot să fie punctul de plecare a unei învăţături care înlătură orice regulă din viaţa unui om şi nu voia să se ajungă acolo. Ştia că oamenii pot să propovăduiască “Domnul îmi cunoaşte inima” şi astfel să nu se mai supună nici unei rânduieli. Marcu continuă învăţătura Domnului Isus cu o întâmplare care stârneşte şi acum controverse. Nu putem pricepe replica plină de aparentă răutate pe care Adevăratul Mângâietor o dă femeii întâlnite în ţinutul Tirului. Nu putem pricepe nici refuzul iniţial de a o ajuta şi ne şocează jignirea pe care o simţim în cuvintele Sale.  Dar regulile sunt reguli şi ele trebuie respectate iar regula spunea că pâinea trebuie dată  întâi copiilor şi apoi celorlalte vietăţi, că de propovăduire şi miracole trebuie să se bucure întâi evreii, iar Domnul alege să se supună de bună voie acesteia.

Schimbarea adevărată pleacă din interior şi numai pe această bază se pot stabili reguli şi pricipii pe care omul cu viaţă nouă să le respecte. Un ritual care nu are la bază schimbarea vieţii rămâne un ritual gol, fără sens, amăgitor. O viaţă trăită prin respectarea regulilor dar care a plecat de la schimbarea interioară este o viaţă ordonată care face cinste Marelui Stăpân.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Erorile ritualurilor

by 2 Comments

(1 martie, seara – Marcu 7:1-13 )

Cu ochii pironiţi spre Moise şi cu mâna pe cazmaua cu care săpau morminte în pământul vitreg al pustiei pentru o întreagă generaţie de oameni, evreii au învăţat repede importanţa ritualurilor. Nici nu ştim sigur ce i-a ajutat mai mult: frica ce căpăta proporţii îngrijorătoare atunci când vedeau răzvrătirea pedepsită, nevoia unei închinări unitare, importanţa pe care Dumnezeu o dădea cortului întâlnirii şi activităţilor de acolo sau, cine ştie? Cert este că Domnul Isus i-a găsit îndrăgostiţi de ritualuri, adepţi înfocaţi ai practicării lor în mod riguros, dar pentru asta nu au avut parte de aplauzele Lui.

Ritualurile practicate cu consecvenţă crează obiceiuri iar obiceiurile dăltuiesc de zor caracterul. Evreii erau oameni ai ritualurilor, cu cât mai multe cu atât mai bine. Şi iudaismul, în rând cu celelalte religii avea o grămadă de ritualuri la care îşi supunea drept credinciosul, atât de multe încât ritualurile erau iudaismul şi iudaismul era doar ritualuri. Dacă numim creştinismul religie, vedem că şi acesta se confundă cu ritualurile. Dacă însă îl privim drept o relaţie vie cu Dumnezeu, acesta trebuie să facă paşi decisivi către depărtarea de orice formă sufocantă de ritual.

Ritualurile sunt calea unei religii uşoare şi extrem de exterioare. Ritualul îţi pretinde acţiune vizibilă şi limitată în timp sau, de foarte multe ori, un dar dat preoţimii. Pentru a îndeplini un ritual nu trebuie să îţi faci loc prea mare în agendă: sunt suficiente câteva ore, zile, sau, în cele mai rele cazuri, ani, dar niciodată nu ţi se va cere o viaţă dedicată sau schimbare lăuntrică: a mentalităţii, a gândirii şi a vieţii.

Ritualurile sunt calea cea mai scurtă către împlinirea sentimentului religios, adormirea sufletului şi liniştirea conştiinţei. Ţi se cere o vizită în locuri specifice, un dar nu peste putinţă de dat, o mărturisire nu extrem de personală, un sărut peste metalul văzut în treacăt, prezenţă constantă la biserică, dărnicie regulată sau o suită întreagă de acţiuni care te ajută să îţi vezi sufletul împăcat, să te consideri îndreptăţit şi să îţi vezi de viaţă ca până atunci. Împlinirea unei relaţii cere însă dedicare, comunicare, aplecare către studiul Celuilalt, inimă deschisă şi voinţă constantă şi de aceea relaţia cu Dumnezeu a pierdut teren adesea în faţa religiunii înaintea unui dumnezeu.

Ritualurile nu pot mijloci niciodată harul, nu pot zdrobi o persoană şi nu îi pot pregăti inima pentru sădirea Cuvântului vieţii şi apariţia roadelor Duhului. Dar ritualurile pot să înăsprească un om, să îl transforme repede în soldat de fier al religiei respective, soldat care săvârşeşte ritualuri fără număr dar care şi impune ceea ce face el, celorlalţi. Soldatul ritualurilor nu va ceda niciodată în faţa argumentelor raţionale care i-ar putea deschide ochii şi nici nu va privi bine refuzul din partea  cuiva a practicii propovăduite de el.

Ritualurile lasă atât de multe lucruri nerezolvate; ele pot să împace cugete slabe dar nu pot vindeca inimi, pot să ofere “senzaţie de săţietate “spirituală dar nu vor astâmpăra niciodată setea sufletului, ele respectă cu strictețe regulile exterioare dar lasă în paragină aspecte ce nu pot fi prinse în reguli: dragostea, nădejdea, bucuria, pacea…

Creştinismul poate să fie o religie a ritualurilor sau o relaţie vie. Cum este creştinismul tău?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Painea vieţii

by Leave a Comment

(28 februarie, seara – Marcu 6:30-56 )

Păcatul a intrat în istoria omenirii pe uşa din dos şi a rămas în casă multe milenii la rând, prea mult ca omul să nu încerce o rezoluţie între sufletul său şi starea decăzută în care vedea bine că se afundă. Fusese dată legea dar şi aceasta nu făcea altceva decât să sublinieze tot mai tare depărtarea omului de proiectul iniţial iar conştientizarea acestei distanţe aliena şi îl subjuga  păcatului.

Viaţa îşi continua cursul, cu bucuriile ei mărute şi lacrimile ei amare, cu succesele ei de fiecare zi şi eşecurile usturătoare. Omul era tot mai încovoiat de greutatea vieţii pe care trebuia să o ducă, într-o formă mai poleită printre oameni avuţi şi cu pretenţii, sau într-una dezbrăcată de orice strălucire, undeva la talpa societăţii. În această condiţie găseşte Domnul Isus Cristos coroana creaţiunii Tatălui său şi pentru ea părăsise cerul, luase chip de rob şi avea să suporte pedeaspsa. Venise la ei  pentru a-l răpi blestemului şi a-l reda binecuvântării.

La prima vedere am spune că Marcu încearcă să ne prezinte două categorii de oameni. Unii sunt nenorociţii aceia umili care căutau pâine  şi cuvinte puternice la Domnul Isus atât de des încât efectiv îl confiscau pentru ei definitiv nelăsându-i nici un moment de respiro. Pe de altă parte sunt ucenicii, oameni cu un statul social aparte, implicaţi în marea lucrare a lui Dumnezeu, uimiţi de minunile făptuite prin mâinile lor şi dispuşi să povestească miracolele misiunii undeva deoparte, doar ei cu Domnul şi cu cei care se împărtăşesc cu aceleaşi bucurii. Dar de fapt nu avem decât o singură categorie, a oamenilor umiliţi de păcat, animaţi sau nu de idealuri măreţe cu bucurii mărunte sau păreri iluzorii dar cu toţii flămânzi de Pâinea lui Dumnezeu: Isus Cristos.

De câte ori, uimiţi de lucrarea Domnului în noi sau în comunitatea noastră, nu tindem să ne considerăm deosebiţi, puşi deoparte şi diferiţi de ceilalţi oameni. Uităm că tot ce ne încântă vine de la El şi vrem să ne separăm de ceilalţi, nu aşa de “implicaţi” ca noi, să ne retragem printre misionarii, predicatorii, păstorii sau preoţii noştri, să ne baricadăm în clădiri şi organizaţiile care poartă simbolul crucii sau din contră care sunt mândre în smerenia lor, apostoleşti în abordarea lor.

Dar dacă doar pentru un moment vălul eu-lui este dat jos de pe ochi, reuşim să vedem mulţimile flămânde, oameni ca noi, cu destin veşnic şi grumazul zdrobit de păcat. Ei nu au nevoie de superioritatea noastră în calitate de reprezentanţi ai lui Dumnezeu ci doar de mâna întinsă de slujitori. Cu toţii suntem flămânzi cu destin veşnic şi faptul că am măncat din Pâinea lui nu mă face mai special ci doar mai dator semenilor mei, cei în care Dumnezeu a pus amprenta Sa.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie: