Biserica trăieşte de multe ori o strategie nedreaptă a aprecierilor. Apreciem foarte mult pe cei care sunt în lumina reflectoarelor, pe cei care sunt vizibili în cadrul unui program religios şi trecem aşa de uşor peste oamenii a căror lucrare este ascunsă privirilor superficiale, laudelor febrile sau efectului imediat.

Creştinul postmodern trăieşte adesea sub imperativul verbului “a face”, un verb ce reclamă o acţiune imediată, clară, distinctă. Drama acestui verb s-a extins asupra bisericilor locale ce simt tot mai acut nevoia să se implice în tot felul de acţiuni sociale şi spirituale, să iniţieze tot mai multe programe astfel încât apartenenţa lor la Biserica Unviersală să fie primită şi acceptată unanim. Biserica lui “a face” este una plină ochi de creştini ocupaţi cu a fi vizibili şi acceptaţi în societate, de a fi relevanţi şi totdeauna gata să ofere învăţătură, de a participa la toate programele şi de a bifa toate activitaţile. Este o biserică alertă, tot timpul în viteză, tot timpul prezentă, niciodată relaxată.

Sigur,  verbul “a face” trebuie să existe în viaţa credinciosului şi a comunităţii creştine dar niciodată nu trebuie să devanseze importanţa verbului “a fi”.  Vine un moment, spunea Domnul Isus, când cei adunaţi în faţa scaunului de judecată vor fi împărţiţi în două tabere în funcţie de acţiunile lor de pe pământ. O privire fugară şi superficială asupra textului ne-ar putea determina să credem că baza acestei împărţiri va fi tocmai “a face” dar priviţi ce fel de oameni vor merge la dreapta Mântuitorului:

- ei nu au acţionat neapărat într-un cadru instituţionalizat, în cadrul unei comunităţi sau biserici creştine. Fiecare a acţionat independent, în dreptul său. Nu sunt luaţi din mijloc şi mutaţi la dreapta cu grupul, în funcţie de eticheta purtată sau de domeniul în care s-au implicat;

- ei nu au acţionat cu un scop bine determinat, nu au avut o agendă secretă pe care să o urmărească, scopuri ascunse (fie ele şi nobile) pentru care să acţioneze în acel fel. Pur şi simplu au văzut o nevoie şi au venit în întâmpinarea ei. Când au aflat un om care suferea de sete i-au dăruit un pahar cu apă, fără întrebări şi fără pretenţii, când au întâlnit un străin ce avea nevoie de găzduire au ales să fie gazde bune. Textul nu ne spune că au făcut toate acestea având ca scop evanghelizarea celor pierduţi sau solidarizarea cu cei de-o credinţă cu ei ci din contră ne lasă să înţelegem că atât în momentul acţiunii cât şi după aceea ei nu au ştiut cui acordă ajutorul sau favoarea;

- ei nu au avut în minte nici o eventuală răsplată din partea Cerului. Când dădeau paharul cu apă, găzduire sau de mâncare celor aflaţi în nevoi, când vizitau pe cei uitaţi, ei nu îşi treceau în carneţelul binefacerilor o liniuţă şi nu aşteptau din partea lui Dumnezeu o altă bilă albă. Ideea de răsplată nu a existat în gândirea lor şi nu a ghidat sub nici o formă acţiunile de binefacere;

- ceea ce au făcut nu se încadrează în acţiunile pe care noi le punem astăzi sub reflectoare şi le aplaudăm la scară largă. Nu au predicat, cântat, compus texte sau condus biserici, organizaţii. Toate acestea îşi au partea lor printre noi, dar cei de la dreapta Domnului Isus sunt în primul rând caracterizaţi de acţiuni care niciodată nu au fost apreciate foarte mult pe pământ.

Aceste câteva aspecte ale textului ne determină să credem că acei oameni aleşi pentru dreapta sunt caracterizaţi în primul rând de “a fi” şi nu de “a face”.  Ei acţionau aşa pentru că în acest fel erau construiţi, pentru că asta considerau că este bine şi demn să facă. Tirania verbului “a face” a dus biserica pe cele mai înalte culmi ale implicării sociale şi instituţionale dar a apropiat-o şi de o criză de identitate fără precedent. Între repetiţia de astăzi, acţiunea socială de mâine, programele de biserică de poimâine şi chiar devoţionalul de fiecare zi, trebuie să ne rezervăm timp suficient pentru devenire, pentru existenţă.  Orice acţiune şi implicare, personală sau a comunităţii, nu ne va ajuta niciodată sa fim cu adevărat; pentru că existenţa, fie ea chiar spirituală ca semn al intrării în marele Trup al lui Cristos, trebuie să preceadă orice acţiune.

Ultimele trei semne definitorii ale celor de la dreapta Domnului Isus cred că trebuie să fie testul oricărie acţiuni creştine personale. Nu vom uita niciodată că Domnul nostru nu cunoaşte doar efectul acţiunii noastre ci cunoaşte şi străfundurile făptuitorului împreună cu toate motivaţiile care l-au determinat la implicare.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Aaron şi fiii lui primiseră cea mai bună dar şi cea mai periculoasă slujbă dintre toate cele ce se desfăşurau în tabăra aleşilor lui Dumnezeu. Era pusă pe picioare o preoţie care avea să reprezinte întreg poporul în faţa Celui Atotputernic, o preoţie care să fie hrănită de popor pentru slujba ei şi care stătea în permanenţă între Focul Mistuitor şi poporul răzvrătit. Hainele deosebite de tot ceea ce purta poporul, desenate de însuşi Dumnezeu, slujba neîntreruptă din pragul celui mai sigur loc din tabără, cortul întâlnirii, relaţia mult mai apropiată cu Salvatorul decât a celor mai mulţi din tabără şi multe alte aspecte ale preoţiei îi făceau să se simtă deosebiţi şi privilegiaţi. Erau spuma lui Israel iar Dumnezeu se lăsa slujit, reprezentat de ei.

Unul dintre slujitorii mărunți ai lăcașului închinării  aleargă spre cortul lui Moise. Lacrimile îi curg pe obraz, faţa îi este crispată de durere şi disperarea i se citeşte în fiecare pas. Moise abia poate să distingă printre vorbele acestui om care este tragedia, ce se întâmplase. În cortul întâlnirii, Nadab şi Abihu erau morţi, carbonizaţi în faţa altarului; lume multă s-a adunat acolo şi întreaga tabără jeleşte şi nu ştie de unde şi de ce a venit tragedia asta peste ei; Aaron şi ceilalţi fii sunt devastaţi şi nu mai îndrăznesc să facă nimic în cort.

Moise se apropie de trupurile carbonizate, vede cădelniţele, simte mirosul tămâii arse şi dintr-o dată ştie: acolo a fost adus foc străin, Nadab şi Abihu nu au ţinut cont de toate indicaţiile primite, s-au simţit stăpâni pe situaţie dar au necinstit pe Dumnezeu. “Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor” sunt cuvintele lui Dumnezeu pe care Moise i le repetă lui Aaron. Slujba preoţiei nu este neapărat importantă prin ritualurile care se fac sau hainele care se îmbracă, slujba proeţiei este importantă pentru că ea Il arată pe Dumnezeu, îl reprezintă pe Dumnezeu. Orice calcare a regulilor, orice act de corupţie sau de nepăsare, de neatenţie sau de indolenţă loveşte direct în Dumnezeu, în imaginea Lui printre oameni. Aaron şi fiii lui aveau să înveţe asta într-un mod dramatic; deşi cei dragi erau duşi afară din tabără şi îngropaţi ei trebuiau să rămână la cort, fără să jelească sau să poarte doliu.

Un neam de preoţi am fost făcuţi şi noi şi fiecare zi a vieţii este o zi în care purtăm imaginea lui Dumnezeu printre oameni. Orice facem, orice spunem sau gândim, orice acţiune sau atitudine este privită de către ceilalţi şi chiar de Dumnezeu prin acest statut de preoţi dat nouă prin Isus Cristos.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Suntem fiinţe limitate. Vedem lumea prin ochelarii sparţi ai experienţelor, învăţăturilor, preconcepţiilor şi tradiţiilor moștenite sau cumulate în timp. Suntem produsul mediului în care ne dezvoltăm, mediu pe care îl depăşim rar şi doar plătind un preţ mare. Felul în care ne-am format determină felul în care vedem şi ne raportăm la realitatea înconjurătoare şi adeseori raportarea şi concluziile noastre sunt tributare limitărilor la care suntem supuşi.

Aşa e acum, aşa era şi atunci, în vremea Domnului Isus. Ceasul lui Dumnezeu bătuse şi după o perioadă de tăcere şi negură grea, pe pământul promisiunii se născuse cel care trebuia să aşeze lucrurile înainte de venirea lui Mesia. Ce bucurie ar fi trebuit să fie, ce veşti pline de încurajare, speranţă ar fi trebuit să circule în Israel. Ilie, prorocul, era din nou printre ei şi venirea lui prevestea venirea lui Mesia. “Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut.” Era posibil? Să fi fost printre ei Ilie şi ei să fi ratat şansa să-i soarbă cuvintele, să-l urmeze? Era posibil ca tocmai ei, cei care aşteptau înfriguraţi schimbarea, să nu o recunoască atunci când ea a venit şi să-l ucidă pe reprezentatul ei? Da, era posibil! Da, o făcuseră. Ochii împăienjeniţi cu care priveau realitatea, punctul obtuz din care analizau realitatea, i-a împiedicat să vadă bine, să recunoască, să se bucure.

Era blestemul lor, un blestem care ne urmăreşte şi astăzi, peste mii de ani. Împovăraţi de obligaţiunile zilnice, de griji şi planuri, de dureri şi probleme, de egoism şi materialism, uităm să ne curăţim privirea pentru a vedea bine, uităm să ne-o limpezim în Soarele Neprihănirii. Trec pe lângă noi sute de ocazii în care Cerul este aproape, în care schimbarea se poate întâmpla, mesajul mult aşteptat a venit şi momentele cercetării ne sunt la îndemână. Trec şi nu suntem capabili să le observăm şi să le fructificăm în folosul nostru veşnic.

O, Doamne, dă-ne capacitatea să vedem limpede realitatea. Să o vedem în lumina Ta. Dă-ne îndrăzneala să privim oamenii, realitatea, situaţiile, pe noi înşine şi viaţa aşa cum le vezi Tu! Şi pe toate să le acordăm voii Tale.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

- va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

- daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Exod 14

Trebuie să fi fost greu şi totodată extraordinar să faci parte din Israelul acelui moment. Robia începea să fie undeva tot mai departe în mintea şi inima lor şi acum Dumnezeu scria cu ei una din poveştile istoriei mondiale care va fi cunoscută la scară largă.

Nu erau pregătiţi pentru o asemenea experienţă aşa cum nici noi nu suntem niciodată pregătiţi să luăm parte la lucrările extraordinare pe care Dumnezeu le poate face. Aveau în inimă un sâmbure de curaj, doar ei ieşiră din Egiptul jefuit; aveau şi un sâmbure de încredere, doar au văzut cum natura întreaga şi prin ea Dumnezeu, era de partea lor (ei în lumină, Egiptul în întuneric; ei sănătoşi, egiptenii bolnavi; animalele lor întregi, ale egiptenilor moarte). Dar acum, cu Marea Roşie în faţă şi cu armata egipteană în spate, sâmburii aceştia erau prea mici. Nu ştiau să lupte deşi şi-au încropit o armată, nu ştiau să creadă deşi văzuseră  lucrări mari.

Prima bătălie a lui Israel şi nici un israelit nu ridică arma. Prima victorie şi nici măcar o picătură din sângele lor nu a curs. În coridorul acela din Marea Roşie au păşit temători. Nu ştiau bine ce se întâmplă; norul acela imens din spatele lor de care armata egipteană nu se mai vedea, pereţii aceştia de apă, stăvilar la dreapta şi la stânga, totul parcă era pus în slujba victoriei.

Egiptul rămâne fără sclavi şi fără viteji. Primise o lovitură de moarte iar răzbunarea nu mai era o soluţie viabilă pentru că au aflat cu amar că pentru evrei luptă Dumnezeu. Israel, popor ales, îşi continuă drumul către ţara promisă. Ameninţarea din spate şi obstacolele din faţă nu sunt o barieră pentru cel care Îl are pe Dumnezeu de partea lui.

Exod 15

Tocmai luaseră parte la cea mai mare manifestare de putere a lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Au fost acolo, au văzut cu proprii ochi, au trăit fiecare secundă a evenimentului şi acum, pe malul celălalt, privind spre zare la Egiptul durerilor, la ţara urgiilor, la Marea Roşie care nu numai că nu le-a dat pieirea ci Dumnezeu a transformat-o într-un aliat, acum israeliţii erau muţi de uimire.

În urma acestei izbânzi neegalate în istorie, israeliţii au simţit nevoia să se închine şi să o facă prin cântare. Probabil că este cel mai vechi imn dedicat lui Dumnezeu pe care istoria l-a consemnat. El pune prima cărămidă la edificiul închinării evreieşti, un edificiu cu atât mai frumos cu cât în mijlocul poeziilor şi compoziţiilor lui este însăşi Dumnezeu.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

- va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

- daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Sunt multe implicaţii ale acestui capitol, implicaţii majore şi care ne-au urmărit timp de două milenii (de exemplu afirmaţia pe care Domnul Isus o face în vs. 18-19 a stat şi stă la baza întregii succesiuni apostolice în Biserica Catolică). Dar, dincolo de toate învăţămintele, capitolul 16 din Evanghelia lui Matei este capitolul lui Petru.

Istoria vieţii noastre se reflectă atât de bine în istoria pe care Petru o trăieşte în acest capitol. De la sublim şi aşa de aproape de adevăr, la greşit, departe de adevărata însemnătate a evenimentelor, de la încrezător la deziluzionat, Petru arată aşa de bine spre mersul sinusoidal al vieţii oamenilor, fiinţe limitate în timp, spaţiu şi înţelegere.

Totul pornise de la o întrebare. Era aceeaşi întrebare pe care Matei a pus-o în spatele fiecărui verset din cartea sa, întrebarea la care fiecare evreu trebuia să găsească un răspuns. Cine ziceţi că este Isus Cristos? O întrebare aparent simplă dar de care oamenii continuă să se împiedice.

Răspunsul vine de la impulsivul Petru care avea o sclipire de geniu călăuzit de Duhul Sfânt. În contextul acela, în care Petru trăia, era o întrebare dificilă cu un răspuns pe măsură. Domnul Isus tocmai refuzase să dea vreun semn fariseilor, semn care l-ar fi certificat oarecum. Ucenicii nu reuşesc nici măcar să deslușească dacă Domnul Isus se referea la pâine sau vorbea iar în pilde dar Petru vede şi vede desluşit: “Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!”. Sa vezi desluşit ca Petru, în vremuri confuze este un act pe care numai harul îl lucrează în viaţa ta.

Şi când reuşeşti să vezi aşa şi îţi mai dai şi seama de isprava ta, începi să te consideri infailibil. Deja cunoşti detaliile Împărăţiei, ştii cum va acţiona Dumnezeu şi ştii şi de ce o va face aşa. Eşti deja un învăţător iar oamenii şi Însuși Dumnezeu ar trebui să te asculte.  Ce nu şti însă este că deja ai coborât în ţărână, că greşeşti şi doar ai învăţat prima literă iar până la ultima mai este drum lung. Petru urcă pe cele mai înalte trepte ale adevărului ca în minutul imediat următor să se vadă greşit, departe de intenţiile Domnului Lui, departe de adevăr. O lecţie amară! Dar lecţiile amare sunt cele din care învăţăm cel mai mult!

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

- va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

- daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Exod 9

Poate că la început fusese distractiv şi chiar antrenant. Era interesant să observi de pe margine bătăliile dintre Moise şi Faraon, dintre două ideologii, dintre două sisteme spirituale. Dar deja era prea mult. Erau afectate bogăţiile lor, resursele lor de trai (vitele, recoltele), era afectată sănătatea lor (băşicile fierbinţi). Zi de zi Dumnezeul evreilor ieşea victorios. Zi de zi egiptenii sărăceau şi israeliții prosperau şi creşteau în încredere în Dumnezeul lor. Oare cum se va sfârşi totul?

Poate să fie distractiv să asculţi o idee sau alta, să urmăreşti o dezbatere cu valenţe spirituale sau alta. Dar să se transforme totul într-o afacere personală, acele idei sau discuţii să îţi afecteze profund viaţa, finanţele, sănătatea este pur şi simplu prea mult. Când eşti pe margine nu trebuie să iei nici o decizie dar când vei fi prins în horă tot ce te înconjoară va reclama decizia ta.

Exod 10

Dumnezeu scria cu ei istoria şi acea istorie se va povesti din generaţie în generaţie. Va deveni istoria dragă inimilor israeliţilor, istoria a ceea ce îi face deosebiţi printre noi: însuşi Dumnezeu a intervenit pentru ei, El i-a izbăvit, El   le-a dar un nume şi o ţară.  Dumnezeul cel Adevărat era Dumnezeul lor şi asta îi făcea mai puternici decât cea mai puternică naţiune a vremii.

Exod 11

Acolo, în corturile sclavilor, Dumnezeu avea să pregătească ultima şi cea mai cumplită dintre urgiile care s-au abătut asupra Egiptului. Nu era suficient că ţara le fusese distrusă de diverse evenimente nefaste, nici că au trebuit să convieţuiască zile cu lăcustele, broaştele, păduchii şi nici măcar că trupul lor simţise asprimea loviturilor lui Dumnezeu. Acum aveau să îşi piardă toţi primul născut. Nu poţi înțelege deplin grozăvia acestei urgii până nu eşti părinte. Nu sunt lacrimi mai amare ca acelea care îţi sunt provocate de suferinţa copiilor tăi, nu este încercare mai mare ca aceea prin care trec copii tăi.

De ce toate astea? Pentru că un om, un sistem politic, monarhic se credea suficient de puternic să Îl sfideze şi să Îl refuze pe Dumnezeu. Nu sufereau doar cei din sistem, cei care luau deciziile, suferea întreg poporul.

Oamenii de ştiinţă au analizat evenimentele nefaste care s-au abătut asupra Egiptului acelei perioade şi iată o parte din concluziile lor:

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

- va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

- daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Ce legătură există între oamenii răscumpăraţi şi Evanghelie? Cum o folosesc aceştia pe parcursul vieţii? Evanghelia îi cucereşte sau ei reuşesc cumva să cucerească Evanghelia? Fariseii şi cărturarii păzeau cele scrise şi cu toate acestea Domnul Isus găseşte atât de multe lucruri de judecat la ei. Cu legea la dreapta lor şi cu realitatea tot timpul în faţa ochilor, fariseii au făcut ceea ce orice creştin legalist, dogmatic face: au subjugat cuvintele vieţii,  realităţii, în loc să lupte astfel încât realitatea să fie înghiţită, transformată de aceste cuvinte.  Făcuseră din legea ce trebuia să arate către Dumnezeu, să deschidă căi către împăcare cu el, o lege care omora, judeca, găsea vinovaţi. O lege care în loc să cucerească inima semăna frica printre cei sinceri şi corupţia prin cei mulţi. Era o lege care sublinia detaliile dar trecea sub preş lucrurile mari, o lege a spălării pe mâini dar şi una care reuşeşte să eludeze respectul părinţilor. O lege a datinilor şi a moştenirilor spirituale decât o lege a apropierii de Dumnezeu.

Nu facem şi noi acelaşi lucru de atâtea ori cu Evanghelia? O subjugăm preconcepţiilor noastre, moştenite şi niciodată verificate, tradiţiilor pe care le care le purtăm cu credincioşie din generaţie în generaţie dar al căror fond l-am uitat de mult, părerilor noastre de bine şi de “aşa ar trebui să fie”. Am făcut adeseori din ea legi, reguli, modalităţi exclusiviste pe care le aplicăm mai repede celorlalți decât nouă,  în loc să O primim şi să O lăsăm aşa cum este: Vestea Bună care ne-a cucerit inimile.

Dincolo de toate regulile şi legile pe care le putem extrage din Sfânta Scriptură ar trebui să înţelegem că ea, Biblia, ne este dată pentru a pune stăvilar lucrurilor întinate care ne pot ieşi din inimă. Ea este un medicament personal, un sirop pe care trebuie să îl bem în fiecare dimineaţa pentru a nu fi otrăviţi de mersul inevitabil prin pustia lumii.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

- va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

- daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Exod 7-8

Faraon nu este o persoană uşor de convins . De fiecare dată gusta din asprimea unei urgii, asprime pe care o uita în ziua imediat următoare. Voise să scape de evrei, să îi împuţineze şi acum, când avea oportunitatea, se răzgândise. Parcă totuşi erau buni sclavii aceia în ţară, muncile pe care le făceau ei nu puteau fi înlocuite.

Asistăm încă o dată, ca de multe ori pe parcursul istoriei, la capriciile unui suveran care fac întreg poporul să sufere. Apa prefăcută în sânge, broaştele, păduchii, muştele câineşti  nu îl afectau doar pe Faraon şi pe cei care luau decizii la curtea lui. Ele erau plăgi ce loveau direct şi în omul simplu, în cel care îşi vedea de treabă. Apartenenţa noastră la un sistem ne face părtaşi la bucuriile sistemului dar ne va aduce şi problemele sistemului.

Omul a simţit întotdeauna nevoia să se închine. Fie că s-a născut într-un imperiu cu tradiţie (Egiptul) sau într-un trib uitat de lume, fiinţa umană şi-a conceput o divinitate în faţa căreia s-a închinat şi de la care a cerut ajutor. Şi orice sistem religios ar fi fost conceput, acesta era valid până ce alt sistem sau altă divinitate îl dovedea nesemnificativ şi lipsit de putere.  Aşa este istoria religiilor dar aşa este şi istoria noastră. De câte ori pe drumul vieţii nu suntem nevoiţi să renunţăm la păreri religioase, la opinii pe care le considerăm valide spiritual pentru că Dumnezeu ni le-a invalidat? Viaţa este un continuu proces de cunoaştere, cunoaştere ce poate fi aplicată şi spiritualului. Acum cunoaştem în parte, dispuşi să renunţăm, fără a fi loviţi de urgii, la opiniile pe care Cartea Sfântă ni le arată greşite, pentru a cunoaşte desăvârşit atunci, la capătul cărării.

Preotul Egiptului, Faraon, trebuia să se plece, trebuia să recunoască supremaţia unui Dumnezeu pe care nu îl cunoştea, al cărui mare maestru nu era. Urgie după urgie lovea în sistemul lui religios, zeu după zeu era afectat de urgiile pe care le stârneau Moise şi Aaron. Nu era doar o luptă a evreilor contra egiptenilor, era şi un duel al lui Dumnezeu cu presupusele divinităţi egiptene.

Iată o parte din zeii Egiptului:

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

- va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

- daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Obosiţi, după o zi încărcată ucenicii Domnului Isus treceau de partea cealaltă (spre Ghenazaret). Se luptau cu valurile dar erau obişnuiţi să iasă învingători din această luptă. Maestrul lor rămăsese pe ţărm, urcase pe munte şi probabil se ruga acolo, singur. Trecuseră multe ore, vântul era tot mai primejdios şi ei se gândeau la minunea pe care Domnul Isus o făcuse prin mâinile lor. Oricum ar fi făcut numărătoarea nu ieşeau decât cinci pâini şi doi peşti. Cum este posibil ca din atât de puţin să  hrăneşti cu mult peste 5.000 de oameni şi să rămână 12 coşuri cu firimituri? Şi totul a trecut prin mâinile lor!

Între 3 şi 6 dimineaţa, când lupta cu valurile continua, Domnul Isus a venit la ei umblând pe mare. Petru, impulsivul Petru, pleacă spre Domnul Isus plin de credinţă dar mulţimea valurilor ameninţătoare îi sădeşte îndoială în suflet. După o experienţă aşa de puternică ucenicii simt nevoia să I se închine şi să recunoască în El pe Fiul lui Dumnezeu.

Teologii spun că minunile înfăptuite de Domnul Isus au avut drept rol, pe lângă efectele imediate, să-L dovedească o dată în plus drept Fiu al lui Dumnezeu. Ce rol au minunile în viaţa noastră? Mai avem noi astăzi nevoie de a vedea minune după minune şi vazându-le să credem? Cei care au fost vindecaţi de diferite boli vor sfârşi murind pentru că toţi oamenii mor, cei care au trăit rezolvarea miraculoasă a problemelor lor se vor lovi de altele. Minunile ne pot întări credinţa, da nădejde în viitor şi încredere în promisiunile lui Dumnezeu dar singura minune de care viaţa mea cu adevărat se leagă este cea a salvării propriului suflet, a înfierii în familia lui Dumnezeu.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

- va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

- daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Considerații generale Exod

Exodul este o carte plină de acţiune, nu te lasă nici un moment să te plictiseşti. Când crezi că lucrurile s-au aşezat, atunci apare un alt element care completează scena şi dinamizează acţiunea. Exodul este cartea răscumpărării, evreii de pretutindeni sărbătorind această răscumpărare de mii de ani. Exodul este povestea fascinantă a unui popor care îl are drept împărat pe Dumnezeu, un Împărat prezent care îi conduce militar, social, economic şi spiritual.  Exodul pune bazele unei noi naţiuni, o naţiune ce va stârni cele mai diverse sentimente de-a lungul istoriei. De asemenea, Exodul este o carte a simbolurilor; nenumărate elemente fac referire la Mesia, cel care va veni ca şi conducător al tuturor oamenilor: Moise, mielul pascal, stânca, etc.

Capitolul 1

Erau aproape 430 de ani de la sosirea în Egipt a lui Iacov şi a familiei sale.  Anii trec repede, generaţiile se schimbă fără să bagi de seamă. În 430 de ani poporul lui Israel se înmulţise şi devenise puternic. Despre Iosif, Iacov, Dumnezeu şi promisiunea lui nu mai aminteau decât bătrânii, şi ei doar din vorbele altor bătrâni, seara, la gura focului. Erau poveşti frumoase cu care ei îşi creşteau copiii dar când aceștia deveneau maturi, uitau sau treceau tot ce au auzit de la bătrâni în sfera poveştilor din copilărie, pe care nu le mai crede nimeni. Speranţe de Canaan, de altfel de viaţa nu mai nutreau decât cei prea spirituali.

Ce repede se uită promisiunile lui Dumnezeu! Fără o dorinţă constantă de apropiere de El, dorinţă pe care să o nutrească fiecare generaţie în parte, orice cunoştinţă de Dumnezeu se poate pierde în trecerea anilor. Dincolo de toate cele pe care dorim să le lăsăm moştenire copiilor noştri, generaţiilor care vin după noi, ar trebui să avem o preocupare constantă de a-i duce în sala tronului lui Dumnezeu.

Evreii erau urâţi de Faraon şi de întreg Egiptul. Nu mai erau bineveniţi acolo, nu mai exista un Iosif care să contrabalanseze lucrurile, care să îi reprezinte cumva în faţa împăratului. Şi fiecare zi nouă era mai grea decât cea care trecuse. Noi porunci, noi îndatoriri. Acum mai trebuia să îşi ucidă şi copiii pentru a respecta porunca lui Faraon. Poporul lui Dumnezeu suferea durerile naşterii. Şi, ca o prefigurare a întregii lor istorii, în timp ce Dumnezeu îi iubea, celelalte naţiuni găseau că trebuie urâţi, ameninţaţi, stârpiţi.

Capitolul 2

Când auzim de o lege păgână dată împotriva copiilor lui Dumnezeu ne aşteptăm ca El să intervină în forţă, să răstoarne sisteme, politici, oameni, să înăbuşe totul în sânge ca lumea să rămână înmărmurită şi să nu mai îndrăznească să facă nimeni aşa ceva. Dar modul în care Dumnezeu intervine este adesea tainic. Priviţi, în palatul său Faraon decide ca orice copil de parte bărbătească să piară. Tot în palatul său unul din copiii evreilor, Moise, creşte ca fiu de Faraon, îngrijit de Faraon şi fiica lui, aproape de tronul oamenilor, care, de fiecare dată, va fi mult mai jos decât tronul lui Dumnezeu, aproape de deciziile oamenilor care nu vor putea niciodată suprima deciziile lui Dumnezeu.

Crescut printre egipteni, alături de ei în şcolile lor, la mesele şi sărbătorile lor, având promisiuni măreţe şi respectat de întreg poporul ca un fiu de Faraon, Moise ştie totuşi că este evreu şi ştie aşa de bine lucrul acesta încât acţionează conform lui. Cine l-a învăţat pe Moise despre apartenența lui la poporul evreu, cine l-a făcut părtaş suferinţelor evreilor? Sora lui, mama lui? Poate, dar este fascinant să vezi cum aceste învăţături date copiilor mici şi aparent atât de trecătoare, pot să formeze un caracter atât de puternic, de ales.

Capitolul 3

Moise, departe de luxul şi cinstea din Egipt, slujind ca păstor la oile lui Ietro, preotul Madianului. După 40 de ani de lecţii înalte în academia egiptenilor, 40 de ani de lecţii în pustia aridă, plină de primejdii şi goală de orice speranţă. Poporul lui Israel, după ani în şir în care părinţii săi au crezut în promisiunea lui Dumnezeu, acum, cu generaţii plecate sub jugul Egiptean, departe de Canaan.

În acea pustie, pe muntele lui Dumnezeu, Horeb, Moise îşi recapătă curajul, speranţa, iar Israel primeşte făgăduinţa aproape uitata a unui camin. Dar Moise nu seamănă cu Avraam, Isaac sau Iacov. Moise pune întrebări, se îndoieşte, cere direcţii mult mai clare. Înainte să semneze un contract Moise doreşte să îl citească şi, fără să putem pricepe de ce, Dumnezeu îi permite. Revelaţia se completează astfel; Îl descoperim pe Cel ce Este şi  aflăm  că El nu Îşi uită promisiunile.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

- va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

- daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.