Măreţia lui Moise – 2

(24 februarie, dimineata – Numeri 12-14 )

Marii învăţaţi ai lumii au spus că motorul dezvoltării societăţii umane a stat şi va rămîne în capacitatea oamenilor de a se pizmui unii pe alţii, de a se întrece cu privire la diverse aspecte, fiecare încercând să îi dovedească celuilalt că este mai bun, mai capabil, gata să îl depăşească. Spun ei că lupta de supravieţuire pe care o remarcăm în natură are la bază zdrobirea celui slab în numele celui tare, că veriga cea mai puternică a lanţului trofic este singura care face istorie şi ca aşa este bine şi normal să se întâmple şi între oameni. Au dat frâu liber oamenilor de a se împărţi în două categorii: învingători şi învinşi fiecare căutând să distrugă cât mai mult în calea lui pentru a ajunge la loc de frunte în prima categorie.

Tot realitatea ne mai învaţă şi că oamenii cu adevărat mari ai istoriei nu au fost niciodată apreciaţi la justa lor valoare tocmai pentru că făceau notă discordantă cu ceilalţi consideraţi normali. Simţindu-se afectaţi oamenii normali au dezvoltat un simţ acut de pângărire, murdărire şi batjocorire a celor deosebiţi reducându-le astfel statutul. Nu conta că ce făceau primii era  unic, cu adevărat important; conta doar ca cei din a doua categorie, normalii, să nu se simtă lezaţi şi astfel societatea şi-a construit un mecanism de respingere şi de apărare faţă de elementele cu adevărat remarcabile.

Ambele teorii le regăsim în comportamentul lui Aaron şi al Mariei. Nu ştim de cât timp nutreau pizma pentru Moise, de cât timp şi-ar fi dorit ca ei să aibă parte de respectul de care Moise se bucura în tabără, de beneficiile exterioare de care li se părea că Moise are parte. Au stat, au analizat superficial şi cum s-a ivit ocazia să-l coboare pe Moise de pe piedestal au acţionat. Excentricul Moise îşi permisese o soţie de culoare şi această mică alegere a avut darul să acopere, în ochii Mariei şi a lui Aaron, toate faptele şi bravurile pe care Moise le făcuse; nu contau minunile din Egipt, nici tablele legii, organizarea taberei iar judecăţile pline de înţelepciune fuseseră uitate. Moise a îndrăznit să facă ceea ce ei nu ar fi făcut niciodată şi ca atare  ei erau calificaţi să ia locul acestui ingrat.

Mă gândesc la Moise, cel plecat înaintea lui Dumnezeu alături de cei din familia lui, de Aaron şi Maria. Dacă Dumnezeu ar fi păstrat tăcerea Moise nu ar fi ştiut niciodată poate gândurile pizmaşe pe care cei doi le nutreau şi dorinţa lor de a-l reduce la un om greşit numai pentru că a îndrăznit să-şi ia o soţie aşa cum i-a plăcut. Dacă am fi fost în locul lui poate că am fi surâs ascuns şi ochii ne-ar fi strălucit de bucurie atunci când am fi auzit sentinţa lui Dumnezeu. Nimeni nu ar mai fi îndrăznit în tabără să vorbească împotriva noastră; acum era momentul pentru o lecţie memorabilă şi nu conta cine a intrat de bună voie la mijloc.

Dar Moise mai avea o caracteristică rară printre marii conducători: era un om blând. Blândeţea lui i-a asigurat doar o vizită de 7 zile în tabăra leproşilor Mariei iar lui Aaron lipsa repercursiunilor şi o inimă bucuroasă că totul s-a sfârşit cu bine.

Pizmuim şi rar vedem şi recunoaştem pe cineva mai presus decât pe noi înşine. Astfel, în umbra cortului nostru suntem adesea în tabăra lui Aaron şi a Mariei gata să ne agăţăm de orice numai să reuşim să coborâm prestigiul unui om. Drumul spre tabăra blânzilor este anevoios dar trebuie făcut, trece prin văile smereniei şi atrage durerile recunoaşterii nimicniciei în faţa lui Dumnezeu dar este singurul drum care ne va asigura o vedere clară a realităţii.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Smerenia, însemnul regal

(19 februarie, seara – Marcu 1:23-45 )

Epoca modernă şi postmodernă a adus cu sine o redescoperire şi reafirmare a importanţei fiinţei umane. Cumva oamenii de ştiinţă, filosofii şi cercetătorii au descoperit că omul este important, că el trebuie aşezat în centrul universului şi că toate lucrurile se învârt sau ar trebui să se învârtă în jurul său. Fie că este vorba de amprenta Dumnezeirii pe care omul o poartă în chipul său de lut sau de superioritatea câştigată prin luptă şi extinderea stăpânirii asupra a tot ce există, am ajuns să considerăm că suntem coroana creaţiunii sau veriga cea mai tare a evoluţiei şi asta ne-a hrănit profund orgoliul.

De aici şi până la carţi care să ne înveţe cum să fim cei mai buni şi care să ne aducă argumente că merităm totul, până la emisiuni televizate în care omul este preaslăvit şi predici care ne arată care sunt paşii prin care obţinem ceea ce am fost creaţi să deţinem nu a mai fost decât puţin. Astăzi suntem inundaţi de sfaturi despre cum să îţi creionezi o imagine cât mai puternică şi mai luminoasă, cu motive pentru care suntem aşa de minunaţi şi pentru care noi deţinem pământul în stăpânire. Am ajuns astfel să fim doar imagine strălucitoare şi studiată şi să alergăm nebuneşte după orice lucru care ar putea să ne întregească chipul strălucitor şi să motiveze pe ceilalţi să ne privească cu o şi mai mare admiraţie. Totul, de la familie şi afaceri, prieteni şi loc de muncă, religie şi principii este pus în slujba imaginii noastre, o imagine care de prea multe ori nu este urmată de consistenţă reală ci de putrezire şi gol interior.

Urmăriţi însă modul în care Marcu descrie cum acţiona Domnul Isus. Am putea crede că, din moment ce El era Mesia, ar trebui să folosească orice mijloc şi să nu scăpe nici o ocazie în care să poată demonstra că El este Trimisul mult aşteptat. S-a făcut o minune? Imediat trebuie afirmat clar şi răspicat că Mesia a făcut-o! Să îl aplaudăm la scenă deschisă şi să îi mulţumim lui Dumnezeu că lucrează prin El. A fost eliberat vreun îndrăcit? Să punem repede bazele unei organizaţii sau a unei partide religioase ca să ştie lumea întreagă modul în care Dumnezeu lucrează prin Învăţătorul nostru! A fost vindecat cineva de vreo boală incurabilă? Vom merge prin toată Iudea propovăduind vindecarea de boli incurabile prin Isus din Nazaret! Vom scrie pergamente cu mărturii ale beneficiarilor minunilor, îndrăciţilor eliberaţi şi bolnavilor vindecaţi.

Dar Isus refuză cu putere astfel de abordări. Nu lasă demonii să vorbească despre El deşi mărturia lor ar fi fost zguduitoare, refuză să ia parte la întâlnirile de vindecare programate (vs. 37-38) şi porunceşte beneficiarilor milei sale să păstreze tăcerea. Era modul Lui de a ne spune şi astăzi că acceptarea faptului că El este Mesia nu vine prin miraculosul care surprinde ci prin conştientizare din partea Duhului şi prin alegere zilnică.

Putea să folosească aşa de multe argumente care să îi creioneze o imagine puternică de Mesia, putea să pună în faţă minunile şi semnele şi toate elementele supranaturale ale lucrării Sale. A ales însă să fie smerit şi să ne înveţe că aceasta este singura atitudine pe care omul trebuie să o aibă în universul Măreţului Creator.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009