Intre trecut si viitor

(25 martie, Iosua 19-21)

Scribul tocmai îşi ascuţea pana şi privea înciudat papirusul. Fusese greu să înşire atâtea seminţii, fiecare cu partea pe care o primea abia acum, a nu ştiu câta generaţie, din ţara promisă bunilor lor. Era linişte în ţară şi negocierile au păstrat limita de decenţă pe care prezenţa lui Iosua o cerea. Acum însă privea peste literele înşirate cu migală şi nu ştia sigur ce va urma. Până aici fusese istoria, acum începea viitorul.

Bătrânul Iosua privea pierdut în depărtare şi în ochi îi scânteia jucăuşă o lacrimă.  Răsuflă adânc. Se gândea oare la Moise, cel care îl primise cu îngăduinţă şi îi oferise cu răbdare lecţiile de conducere fără de care ar fi fost pierdut? Sau poate la bătrânul prieten Caleb care în sfârşit se aşezase pe teritoriul lui? .. să  numere oare mormintele săpate acolo,  în pustia blestemată sau să retrăiască clipele de bătălie cruntă din faţa cetăţii Ai?

“Scrie băiete!” prinse bătrânul a vorbi “[…] din toate vorbele bune pe care le spusese casei lui Israel Domnul, niciuna nu a rămas neîmplinită: toate s-au împlinit. Au trecut prin văi ale căror adâncime le-a dat fiori, au depăşit momente care i-au îmbătrânit instantaneu, au plătit scump greşelile de moment şi şi-au răscumpărat cu timpul alegerile greşite, dar acum, când viitorul prindea a se naşte, Iosua recunoştea pentru întreg Israelul şi în faţa posterităţii milenare că nimic din ce fusese promis nu a fost uitat, nimic din ce fusese făgăduit nu  a fost trecut cu vederea. Da, ei au îmbătrânit şi haina strânsă nu reuşeşte să acopere deplin cicatricile unor vieţi trăite de prea multe ori pe marginea prăpastiei… dar peste toate Dumnezeul lor a putut să întindă curcubeul promisiunilor împlinite.

Tirania urgentului şi forţa nevoilor imediate devin de prea multe ori pete unsuroase pe ochelarii cu care privim realitatea. Tindem să măsurăm mai degrabă insuccesele, să ne bagatelizăm rugăciunile prin lamentare şi să ne lingem rănile superficiale dintr-o luptă spirituală ce de prea multe ori are teatrul de război  departe de noi.

Ne plângem că partea de moşie este prea mică, pomii ce cresc pe ea prea strâmbi şi burduful lacrimilor de căinţă secat. Ne uităm cu ochii sticloşi la trecut şi în loc să numărăm promisiunile împlinite prindem a trece în revistă toate cioturile care ne-au zdrelit picioarele, toate crengile care n-au purtat mere.

În fiecare zi, cu şi fără voia noastră, viitorul irupe spre noi cu forţa binecuvântărilor ce se înoiesc în fiecare dimineaţă. Dar suntem  prea încruntaţi şi adesea uităm să privim cu nesaţ curcubeul pe care Domnul, Sfântul lui Israel, îl înalţă şi deasupra noastră. Alegerea ne aparţine! Cu pana ştirbă a unei vieţi trăite sub ploaia binecuvântărilor,  putem compune în fiecare zi un imn spre Cel ce nu-şi uită niciodată făgăduinţele.

In fata Ierihonului

(20 martie, dimineata – Iosua 4-6)

Era seară când Iosua se rupse din mijlocul praznicului Paştelui şi ieşi afară din tabără. Încet, învăluit de umbre şi gânduri,  Iosua urcă spre colina ce veghea de departe Ierihonul. Ajuns în vârf  îşi îndreptă spatele şi cu privirea măsură cetatea. Ierihonul, vestitul Ierihon! Despre el se spunea că este oraşul cel mai vechi al lumii, că nimeni şi nimic nu reuşise să-l îngenucheze pe deplin. Nici măcar molima ce îl pustiise cu sute de ani în urmă nu putuse să zdrobească mândria cetăţii. Iată-l acum, falnic precum un cedru din Liban, mândru şi puternic. Ce ziduri măreţe, ce fortificaţii, ce vegetaţie abundentă, ce făclii aprinse! Istoria oraşului, vitejia faimoasă a oştenilor lui, carele şi călăreţii erau tot atâtea motive vrednice să ucidă în faşă orice cutezător la bogaţiile-i ascunse. Văzut de departe oraşul părea un uriaş care stă la pândă.

Iosua era încruntat. Era conducătorul unei generaţii moşite în pustie, dornică să îşi ia în stăpânire ţara promisă dar, vai!, atât de nepregătită pentru asta. Ce erau ei dacă nu un popor se sclavi răzvrătiţi ce rătăciră prin pustie 40 de ani, obişnuiţi mai degrabă cu propriile morminte decât cu cele ale vrăjmaşilor lor? Ce istorie scurtă aveau, ei, mâncătorii de mană în pustie, ei, sătuii de carne de prepeliţă. Cetatea din vale părea că îl sfidează, că râde de el, batjocorindu-l.

Pierdut în gândurile sale, Iosua sesiză târziu că nu este singur. Se sperie mai ales că sabia Acestuia străluci în lumina difuză şi îi strigă: “Eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?” “Nu, ci eu sunt Căpetenia oştirii Domnului…” la auzul acestor cuvinte Iosua se prăbuşi cu faţa în ţărână. Marele Domnitor, El, Adevărata Căpetenie privea Ierihonul cu sabia scoasă din teacă. El, Neînvinsul în luptă, Biruitorul privea spre cetatea din vale pe care ochii lui îngrijoraţi o măsurară necontenit. Poate că are un sfat, poate a venit să dea vreun ordin… “Scoate-ţi încălţămintea din picioare…”

Coborând spre tabără în seara aceea Iosua se simţea încurajat. Nici el nu ştia bine de ce dar un lucru era cert: Ierihonul, cetatea cea tare, mâine va cădea în mâinile lui şi asupra ei îşi va înălţa glasul rostind blestemul veşnicei pieiri. Mai aruncă o privire spre vârful colinei şi văzu clar ca lumina zilei: în faţa Acelei Căpetenii zidurile vor pica, împăraţii se vor retrage iar el şi umilul popor va trece drept biruitor.

Ierihonul, cetatea imposibil de biruit, cea care are toate motivele să câştige orice bătălie. Ierihonul are un corespondent puternic în viaţa noastră, oamenii peregrinajului prin viaţă. În faţa “Ierihonului” suntem ispitiţi să capitulăm, să ne întoarcem în pătrăţica noastră îngustă şi să ucidem acolo fiecare vis, să batjocorim orice speranţă. Uneori ne întoarcem dar, oh, de câte ori lipsa manei nu ne mână afară din peşteră! În faţa “Ierihonului” însă, înainte de a ne ascuţi “săbiile” să învăţăm să ne scoatem “încălţămintea” pentru că cetatea trufaşă atrage întotdeauna privirile Biruitorului Sfânt.

Priviţi-i! Poporul de sclavi îşi face drum spre cetatea ce pare de neînvins. Nu, dimineaţa nu a făcut cetatea să pară mai puţin impunătoare şi înfricoşătoare. La adăpostul nopţii, Căpetenia oştirii Domnului putea surpa zidurile, ucide împăratul şi împrăştia vitejii dar alege să-şi încoloneze aleşii, să le pună în mână trâmbiţe şi să le asigure o călătorie prin valea umbrei morţii dar la adăpostul săbiei Lui.

Să nu ne amăgim, “Ierihonul” rămâne de prea multe ori acolo şi când ne dezmeticim după întâlnirea cu cel Neînvins, strălucind în razele opace ale Soarelui. Dar  “Ierihonul” pică atunci când credinţei îi este asociată ascultarea, încrederii îi este companion de drum acţiunea iar vorba de duh rostită cu aplomb nu este înşelată de felul de vieţuire.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Se cauta lideri

Iosua – prezentare generală

În timp ce Dumnezeu săpa adânc în piatră mormântul lui Moise, jos, în vale, poporul ales mijea ochii către o altă etapă a istoriei lor.  Se încheiau lecţiile amare şi urma practica, se punea punct Legii şi se scria cu alineat şi literă mare istoria unui popor ce va uimi veacurile prin contrastele sale. Cărţile istorice ale Vechiului Testament sunt un  amestec interesant de substanţă, suspans şi sinceritate, o adevărată punte de lumină peste veacuri, o lumină ce arată fiinţa umană înainte de a trece pe la cabina de machiaj. Este mai mult decât istoria unor regi şi conducători, a unui popor mai mult învins decât învingător, a unor binecuvântări măreţe înghiţite în viforul blestemului neascultării; este istoria lucrărilor Lui printre oameni, o istorie care nu uită să-şi binecuvânteze învățăceii şi să-şi pedepsească restanţierii.

Pentru creştini Iosua este prima din cele douăsprezece cărţi istorice (Iosua la Estera) iar pentru evrei este prima din profeţii timpurii. Cartea continuă firul naraţiunii de la moartea lui Moise şi înlocuirea sa cu Iosua şi până la cucerirea Canaanului sfârşită cu împărţirea lui între cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Canonul sacru ne prezintă aici un volum de istorie şi de artă istorică de care generaţia noastră nu se poate lipsi.

(19 martie, dimineata – Iosua 1-3)

Iosua privea spre Iordan şi secundele i se păreau ani şi parcă preoţii păşeau înadins cu încetinitorul. De câteva zile Moise plecase pe munte şi Domnul adusese vestea că nu se mai întoarce. Visul lui de atâţia ani era acum realizat, iată-l singurul conducător al întregului popor; în serile înstelate când se gândea la acest moment, îl văzuse îmbrăcat în poleială şi sursă de bucurie fără sfârşit dar acum, aici, cu faţa spre Iordan şi cu întreg poporul în spate poleiala întârzia să apară şi bucuria stătea ascunsă. Se vor opri apele Iordanului? Îi va oferi Domnul şi lui o experienţă a “mării Roşii”?

Nu trebuia să îi spună nimeni gândurile celor din tabără. Le ştia prea bine, le văzuse în ochii comandanţilor săi şi în nesiguranţa oamenilor din tabără. Nu era suficient că umblase cu Moise, autoritatea nu o putea câştiga doar aşa ci trebuia să câştige respectul, să aprindă flacăra în ochii supuşilor săi şi… apele Iordanului să se facă zid în calea lor.

Iosua era însă pregătit pentru a fi lider, un lider iubit şi urmat. Avusese răbdare şi atunci când Moise amâna marşul militar spre Canaan, Iosua nu s-a simţit ofensat şi mai capabil, nu a strâns o armată privată şi nu a încercat să îl îndepărteze pe Moise în forţă. Iosua nu îşi făcuse campanie electorală prin colţurile corturilor din pustie şi nici nu învrăjbise poporul împotriva lui Moise. A aşteptat cu răbdarea şi aşteptarea nu i-a fost zadarnică.

În spatele lui Moise atâta amar de vreme, în prima bancă la cursurile Legii, Iosua avusese timpul necesar să cunoască Legea atât de bine încât să o aplice pentru popor şi mai ales pentru sine. Când Domnul îi spune că soluţia apropierii poporului său este în Carte, Iosua nu întreabă ce carte şi nici nu se consideră reformator. Tace şi recunoaşte în literele săpate de Moise sursa binecuvântărilor sale.

Iosua nu strigă în tabără reformele, ca apoi, în cort, ascuns, să îşi facă planuri de câştig. Nu strică hotarele puse de Moise şi nu se consideră învrednicit să adauge Legii lucrurile la care se gândise ani la rândul. El ştia că venise timpul pentru acţiune şi de aceea îşi încinge sabia, pregăteşte poporul şi pleacă spre Iordan.

România are, şi la nivel evanghelic, nevoie de lideri adevăraţi. Nu lideri crescuţi în sere cu otrăvurile lumii care în faţa publicului prezintă o agendă iar în viaţa particulară urmează o alta. Nu lideri care să înăbuşe în sânge opoziţia şi să detroneze cu răutate bine ascunsă predecesorii, nu buni strategi politici şi nici măcar buni oratori. Nu, nu avem nevoie de reformatori care simt că ceea ce aduc ei este “adevărata şi cea mai bună” cale de urmat ci de oameni zdrobiţi de povara harului, cuceriţi de dragoste şi pregătiţi de răbdare.

Acolo la Iordan, Dumnezeu alege să-şi onoreze alesul şi la primul pas al preoţilor în Iordan apele se retrag. De acum Iosua şi mai ales întreg poporul ştia că Moise nu plecase cu tot cu Dumnezeu din tabără ci Sfântul lui Israel era încă cu ei.

Mulţi doresc astăzi să fie lideri şi, prin diverse tertipuri, ajung să fie urmaţi chiar şi de mulţimile însetate de altceva, mereu altfel. Dar în calea lor apele se învolburează, biserica adevărată suferă şi lumescul triumfă. Diferenţa dintre ei şi cei ce trebuie urmaţi o face Dumnezeu prin apele ce se retrag şi biserica ce se întăreşte, sfinţenia ce propăşeşte şi maturitatea spirituală care ia chip în tot mai mulţi.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Eu si aproapele meu

(14 martie, dimineata – Deuteronom 22-24)

Legea talionului: “Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, încrâncenările armate şi decimarea popoarelor idolatre din jur precum şi numeroasele istorisiri violente ale Vechiului Testament, îi împinge pe mulţi să creadă că Dumnezeul acestui Vechi Legământ este Unul violent, cu înclinaţii de dictator feroce. Pentru ei imaginea acestui Dumnezeu nu poate să fie sub nici o formă conciliată cu imaginea pe care Noul Testament încearcă să ne-o creioneze.

Istoriile sângeroase ale Vechiului Testament nu pot fi şterse şi nici măcar reinterpretate astfel încât violenţa să pălească şi omorurile cumplite să fie uitate. Ele sunt un tribut adus lumii reale în care omul de rând era simplă “carne de tun” în mâna intereselor, adesea meschine, ale împăraţilor, o lume de care nu reuşim să ne despărţim nici după mii de ani de aşa zis progres. Acele istorii, necosmetizate şi pline de un realism debordant, dovedesc încă o dată Sfânta Scriptură drept  cartea de căpătâi, vrednică de încredere.

Dar oare ce fel de oameni puteau să construiască astfel de împrejurări vitrege, războaiele fără număr şi situaţiile de o încrâncenare rară? Ne putem imagina un israelit tocmai întors dintr-o campanie militară dispus să ajute animalul aproapelui său căzut sub povară? Ne putem imagina o femeie din poporul ales, cu mâinile aspre de muncă, obişnuită să ducă greul familiei şi îngrijorată de nevoile zilnice, returnând valorile găsite pe drum, când nu era decât ea şi Dumnezeu? Putem găsi oare în mijlocul naţiunii, de acum libere şi cu picioarele pe drumul prosperităţii,  dar care mai are încă adânc brăzdate în suflet starea de rob şi lipsa, oameni care să împartă din bunurile lor şi celor lipsiţi, care să se raporteze cu bunătate şi căldură la cei care le bat la uşă? Nu, nu putem spera la aşa ceva, istoria prea crudă a umanităţii nu ne dă voie.

Într-un anume sens istoria noastră, a românilor, se aseamănă cu istoria lor. Am trăit decenii bune învăţând ce înseamnă capul plecat şi “cărămizi” făcute fără “paie”. Am fost robi şi dictatorul era tot mai aprig. Dar eliberarea a venit şi ne-am primit înapoi ţara. Sufletele nu ni se vindecară total când am aflat ce uşor poţi să ai acces la lucruri pe care altădată nici cele mai cutezătoare vise nu le puteau născoci.  Am învăţat să gustăm din plin din “a avea” şi am uitat repede “sa fim”.  Lupta de supravieţuire cruntă pe care o duceam înainte a lăsat loc unei alte lupte, mai acută şi mai pervertită, cea de înavuţire. Pentru a fi câştigători aici am învăţat să nu ne mai uităm nici în dreapta, nici în stânga şi să nu luăm în calcul pe cine zdrobeşte talpa noastră.

Israeliţii puteau cădea şi ei într-o astfel de capcană. Puteau deveni egoişti, corupţi şi de un materialism dezumanizant. Dar acolo era Dumnezeu, Cel care era interesat de soarta animalului căzut sub povară, a străinului lipsit de speranţă şi a semenului care se chinuie lângă noi. Evreii primeau, printre sutele de legi, şi legea dragostei ce se îndreaptă spre aproapele indiferent de coloratura acestuia, a dragostei ce oferea fără să ceară în schimb, căreia îi păsa fără vreun interes şi care se jertfea fără nici un calcul.

România creştină are şi ea nevoie să înveţe rapid una din aceste legi aşa de bine conturate în Noul Testament, deja învechit în sufletul naţiunii. Dimineaţa va veni atunci când vom reuşi să ne desprindem din lanţurile răutăţii şi să ne răpim egoismului descoperindu-i şi considerându-i pe cei din jurul nostru.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Ce mai este al Lui?

(22 februarie, dimineata – Numeri 3-4 )

O societate seculară, care nu mai vrea să-şi recunoască apartenenţa la Cel care a creat-o şi care inventează tot felul de motive pentru îndepărtarea ei de Cer, motive academice sau materialiste,  de nuanţă teologică sau pur şi simplu dorinţa de a trăi după bunul plac, este o societate care îşi închipuie că deţine totul. Locul lăsat vacant de Dumnezeu în inima şi conştiinţa oamenilor a fost preluat repede de eul personal şi acum tot ce au, tot ce îi înconjoară, tot ce reuşesc să aduse sau să dobândească rămâne al lor de drept şi de fapt.

De la această atitudine de excludere a lui Dumnezeu din conştiinţa publică către repoziţionarea omului în centrul universului unde i “s-a întâmplat” să se nască nu a mai fost decât un pas făcut cu aviditatea stăpânului care nu se mai satură de posesiuni. Am luat totul în stăpânire, folosim şi apoi aruncăm totul. Orice ne înconjoară este la picioarele noastre, gata să ne satisfacă dorinţele pervertite în fiecare zi, gata să ne hrănească orgoliul şi în această autosatisfacere călcăm în picioare natura, semenii, inima noastră plăpândă, destinul veşnic şi prescripţiile lui Dumnezeu.

El ne-a dat totul în stăpânire dar “via” a rămas a Lui iar noi înşine nişte ispravnici nerecunoscători. Încet dar sigur am ajuns să acaparăm totul şi să nu Îi mai recunoaştem nici un drept. Israeliţii ştiau: orice întâi născut este al Lui şi numai mila lui Dumnezeu a făcut ca leviţii să împlinească această lege pentru că altfel primul născut, al oricui, pleca spre cort în slujba Domnului; era a Lui şi zeciuiala, era al Lui şi pământul pe care trăiau şi care trebuia folosit după reguli clare. Dumnezeul lui Israel avea o parte considerabilă şi clară în ţara aleasă!

Ce mai are El printre noi, în familiile şi societatea noastră? Veţi spune că totul este al Lui şi este adevărat dar oare ce îi rezervăm noi, printr-un act conştient şi deliberat? Primim totul de la El dar recunoştinţa noastră prinde vreodată formă fizică?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Ia-ne în stăpânirea Ta

(4 februarie, dimineata – Exod 34-35)

Un nou test, alte zile de aşteptare. Nu mai îndrăznea nimeni să spună nimic şi singura lor grijă, acolo în vale, era să ferească muntele. Nimeni nu trebuia să urce pe el, nici un animal nu trebuia să se rătăcească pe acolo. Erau trişti şi gândul la viitor îi deprima. Oare ce se va întâmpla în definitiv cu ei, vor cunoaşte şi altceva în afara pustiei?

Bătrânul şi blândul Moise urcă din nou pe munte. Obţinuse bunăvoinţa Domnului pentru popor dar parcă nu era suficient, îi mai trebuia o garanţie în plus. Îi era teamă cu privire la popor, data trecută şederea lui pe munte a adus urgia în tabără. Acum oare cum se va sfârşi? Încă mai simţea mirosul sângelui celor vinovaţi, încă mai avea în urechi bocetul taberei. Ar da orice să nu se mai întâmple aşa ceva. Iar tablele astea noi erau semn al neputinţei sale, a mâniei necontrolate, al durerii ce țâșnește cu forţă.

Plecat în închinare înaintea unui Dumnezeu care se defineşte prin bunătate, îndurare, credincioşie, dragoste, Moise avea să dea glas celei mai adânci cereri a omului care se vede limitat, incapabil de a răspunde coerent bunătăţii care se revarsă din Cer. Plecat şi simţindu-se murdar din cauza păcatului şi fărădelegilor poporului pe care îl reprezenta, Moise strigă: “şi ia-ne în stăpânirea Ta!” Este dorinţa ultimă şi cea mai de seamă  a omului copleşit de har şi sfâşiat de imperfecţiuni, inundat de dragostea divină dar tras în jos de limitările fiinţei sale.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Să nu-ţi faci nici un rău

(28 ianuarie, dimineata – Exod 19-20)

Exod 19

Făceau parte dintr-un popor diferit de toate celelalte popoare. Asta puteau să înţeleagă limpede din experienţele pe care le-au trăit în ultimele luni, din prezenţa norului de fum şi a stâlpului de foc, din mana şi prepeliţele ce le asigurau un meniu bogat. Dar cât de departe putea să meargă acest diferit? Se va reuşi vreodată transformarea unui popor de sclavi într-unul de sine stătător, care gândeşte şi acţionează liber? Ce speranţe puteau să aibă în faţa oştilor celorlalte popoare care deja se pregăteau împotriva lor? Vor reuşi să-L convingă pe Dumnezeu să rămână de fiecare dată de partea lor sau vor avea, într-un moment de slăbiciune, aceeaşi soarta ca egiptenii? Cine era totuşi acest Moise, ce se putea şti despre trecutul său în ţara aceea îndepărtată şi scopurile ce-l animau?

Mii de întrebări izvorau în mintea evreilor în fiecare zi. Unele dintre ele erau întrebări legitime, altele erau reţinerile realiste. Şi Dumnezeu ştia lucrul acesta şi mai ştia că nu se poate merge înainte decât cu un popor convins, care înţelege şi acceptă istoria pe care El o scrie. Ştia că dacă inima poporului se va întoarce în Egipt ei vor rămâne sclavi chiar şi într-o ţară liberă. Ştia că daca inima poporului se va depărta de El şi de Moise, ei nu vor fi decât un popor dezbinat care nu poate dăinui. Tocmai de aceea era timpul unei întâlniri reale între popor şi Dumnezeul său.

Exod 20

Se pun bazele legii. Evrei primesc cele zece porunci, primul pas în transformarea lor într-o naţiune, esenţa constituţiei pe care o vor respecta veacuri la rând. Cele zece porunci nu numai că au avut un impact major asupra evreilor ci ele au stat şi continuă să stea la baza constituţiei multor naţiuni.

Aceste porunci au stârnit şi continuă să stârnească numeroase controverse. Este suficient ca lângă ele să fie pusă învăţătura Noului Testament pentru ca întrebările grele să apară.

Există numeroase modele care integrează bine cele zece porunci în învăţătura Noului Testament, modele care nu pică nici în extrema legalismului nici în cea a libertinajului. Dintre toate, dictonul “să nu iți faci nici un rău” mi se pare că defineşte foarte bine relaţia pe care cele zece porunci o au cu credinciosul veritabil. Nu văd neapărat în porunci un sistem de distrus distracţia oamenilor şi nici un cod penal care să ne judece şi să ne dea pedeapsa finală: închisoarea (iadul). Păzirea poruncilor nu înseamnă facerea unui bine lui Dumnezeu şi încălcarea lor nu aduce mari deservicii divinităţii. Poruncile au fost date pentru oameni ca să-i păzească de rău, să le ghideze spre bine acţiunile. Poruncile învaţă sclavii să trăiască liber şi libertatea să nu-i rănească.  Nu ne apropiem de învăţătura celor zece porunci cu teamă pentru că ele nu Îl transformă pe Dumnezeu în procurorul planetei ci primim cele zece porunci cu bucurie pentru că respectarea lor ne va face un bine incomensurabil.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.