Adevaratele sarbatori

(15 martie, dimineata – Deuteronom 25-27)

Sărbătorile sunt dragi inimii omului. Sărbătorim fiecare sfârşit de săptămână, început şi sfârşit de an, ziua muncii şi cea a statului, ziua naşterii noastre şi a celor apropiaţi şi, pentru că facem parte dintr-un stat proclamat creştin, avem şi câteva sărbători religioase de nivel naţional. Nu contează că eşti ateu sau creştin, că te închini lui Satan sau că îţi este pur şi simplu indiferentă religia. Dacă te-ai născut român, de Paşti, de Crăciun şi încă de vreo câteva ori trebuie să petreci în rând cu toată lumea.

Petrecem, fiecare în stil propriu şi  fiecare comunitate în funcţie de obiceiul împământenit. În urma unora rămân munte de gunoaie ca semn că petrecerea a fost pe cinste, în spatele altora se așează zile grele petrecute în spital din cauza abuzurilor de tot felul. Unii se înghesuie la biserică pentru a participa la sărbătoarea devenită eveniment monden iar alţii stau nestingheriţi în dughenele sufletului sorbind încă un pahar de indiferenţă. Petrecem şi refuzăm cu încăpăţânare să gândim că în spatele ideii de sărbătoare trebuie să se ascundă un scop mai măreţ, mai nobil şi mai demn decât simpla chefuire, simple haine noi  numai bune de afişat în biserici sau pierdute zile libere.

În pustie, cu picioarele biciuite de praf şi cu fruntea arsă de soare evreii stăteau şi primeau odată şi încă o dată cuvintele blândului Moise. Le vorbise câteodată trist parcă anticipând ce avea să urmeze, alteori entuziasmat de binecuvântările pe care le poate da Yahwe; le vorbise aspru stabilind legi clare şi le vorbea, ca acum, blând şi cu un zâmbet larg pe faţă. Le spunea că şi ei, foştii sclavi străini de orice formă de sărbătoare, vor avea parte de momente sărbătoreşti croite de Dumnezeu special pentru ei.

Nu, Dumnezeul lor nu era un bătrân cârcotaş distrat numai de distrugerea bucuriei oamenilor ci era Unul care instituia şi culmea, participa la sărbătoarea copiilor săi. Evreii aveau numeroase sărbători şi în centrul fiecăreia trona, ca element definitoriu, amintirea trecutului, uneori dureros, alteori plin de lumină. În ţara pe care o vor moşteni  se vor opri din alergare şi îşi  vor aminti ce bun a fost Dumnezeu lor cu ei; vor recunoaşte acolo, în toiul bucuriei şi al dansului că Dumnezeu i-a ajutat la vreme de nevoie şi că tot ce au vine de la El; vor celebra faptul că Părintele lor nu i-a părăsit niciodată chiar dacă ei, netrebnici, au trecut de la credinţă la tăgadă şi da, vor celebra chiar şi nuiaua Dumnezeiască ce i-a îndreptat spre drumul bun. Se vor îmbrăca frumos, vor veni cu daruri la altar, se vor pleca până la ţărână şi-Îi vor spune lui Yahwe ca nici ei nu au uitat  scopul sărbătorii: El, Lumina tuturor.

Noi însă uităm aşa de repede. Sărbătorile noastre cuprind prea mult prezent pe care ni-l dorim îmbelşugat şi prea puţin trecut, privit şi acela prin ceaţa densă a filosofiei personale. În sărbătorile societăţii moderne nu mai este loc pentru trecut pentru că acesta ne face să ne simţim inconfortabil şi  nu mai este loc pentru Dumnezeu pentru că “noi” ocupă tot spaţiul.

Sărbătorile închinate omului sunt la tot pasul; doar cele închinate Lui lipsesc aproape cu desăvârşire. Cercul vicios se doreşte frânt şi frângerea este datoria fiecăruia.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie: