Smochinul blestemat

by 1 Comment

(9 martie, seara – Marcu 11:19-33)

Blestemarea  smochinului care nu avea nici un rod stârneşte şi astăzi controverse. Unii cred că Domnul Isus nu avea nici un drept să acţioneze aşa pentru că nu era vremea roadelor (chiar dacă frunzişul verde abundent era semn cunoscut al prezenţei fructelor timpurii – mugurii care erau comestibili şi care apăreau în Nisan, luna paştelui evreiesc). Alţii cred că a fost un semn de slăbiciune pur umană a Domnului Isus care a blestemat sub efectul puternic al foamei.

Interesant însă este modul în care Marcu alege să amintească  întâmplarea cu smochinul. Putea să o relateze pur şi simplu, cu accent puternic pe acţiune şi în forţă, ca întreaga lui Evanghelie. Putea să cuprindă totul într-un singur cadru, să spună despre căutarea roadelor, blestemarea şi uscarea smochinului într-o singură frază mustind de vitalitate.

Dar Marcu decide să oprească povestirea la jumătate şi să ne  facă martori a unei întâmplări pe care  cu greu o putem  pricepe. Nu era pentru prima dată când Domnul Isus se afla în Ierusalim şi cu siguranţă nu vedea uimit comerţul înfloritor din curtea templului. Mai trecuse pe lângă mesele schimbătorilor de bani şi cred că ştia târgul din staulele curţii Templului: o sumă pentru un miel fără cusur, o monedă pentru un porumbel perfect şi păcatul este curăţit. Se dovedise a fi o afacere bună, templul câştiga, câştigau şi cei cu relaţii la marele preot, câştigau şi oamenii simpli grăbiţi dar în căutare de o împăcare facilă şi rapidă a legii lui Moise.

Nu pot să ştiu exact care au fost resorturile care au determinat acţiunea furibundă a Domnului Isus. Mâna Lui a răsturnat mesele pline de bani, mâna Lui a condus biciul care lovea în dreapta şi stânga, a oprit trecerea călătorilor nepăsători prin curtea Casei Tatălui Său.  Era popular în Ierusalimul acelui an, era plăcut şi apreciat de oameni, era ascultat atunci când predica şi minunile Lui uimeau pe toţi cei care le erau martori.  Ar fi putut să răstoarne o masă şi să o transforme în podium de pe care să ţină o predică fulminantă, ar fi putut face o minune care să îi uimească pe toţi. Şi cu toate astea el preferă biciul, vorbele grele şi acuzatoare, acţiunea violentă.

Întâmplarea cu smochinul ne aduce puţină lumină. Pe pământul pătimirii, în vizită la cei aleşi, era Fiul lui Dumnezeu. Ei nu ştiau şi nici nu erau gata să accepte; ochelarii propriilor păreri erau prea fumurii pentru a le mai permite să vadă realitatea. De departe smochinul (Israel) era verde şi chiar dacă roadele coapte nu îşi aveau vremea atunci, muguri trebuiau să existe. Dar nu erau decât frunze, înveliş, strălucire peste gol, poleială peste putrezire.  De departe Dumnezeu era prezent, ritualurile nu conteneau, jertfele nu se isprăveau, legea era respectată şi literele lui Moise urmate. Dar fructe din care să te hrăneşti nu erau!

Dimineaţa Petru constată cu surprindere că smochinul blestemat s-a uscat. În orele care s-au scurs de la blestemarea lui,  frunzele au căzut, ramurile au îmbătrânit şi târziu şi singur a rămas ceea ce fusese de la început: un smochin fără rod. Blestemul Domnului Isus doar i-a dat jos poleiala şi l-a arătat în adevărata lui lumină, cea de pom înşelător, fără rod şi nefolositor.

Biserica mileniului III îşi continuă ritualurile. Ne este teamă să ne oprim în loc şi să le analizăm.  Tributari pragmatismului am adus piaţa în faţa casei, a sufletului şi a bisericii şi ne schimbăm valorile în funcţie de circumstanţă, ne alegem cu grijă “animalul fără cusur” cu care venim în faţa Domnului şi mai ales a fraţilor. Apoi mergem mai departe. De roade nu putem vorbi dar ce bine că avem frunze multe: haine stălucitoare, clădiri impunătoare, acte de binefacere înfăptuite după reţetar (o dată pe lună sau de două ori) şi programe dese.

Iar orele trec şi frunzele cad, una câte una!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Între predică şi realitate

by 3 Comments

(9 martie, dimineata – Deuteronom 7-9)

De 40 de ani erau în pustie. Ani grei şi frumoşi, ani de răzvrătire dar şi de cunoaştere a Dumnezeului adevărat. Aveau pe ei haine care nu se învechiseră iar praful ţinutului arid nu le afectase picioarele. În fiecare dimineaţă se trezeau şi culegeau mană şi în fiecare seară adormeau cu gândul la finalul călătoriei. Ce final! Ce ţară aveau să moştenească! Erau în clasa lui Dumnezeu de atâta amar de vreme şi lecţiile parcă nu se mai sfârşeau. Au învăţat din teorie cum să se poarte unul cu celălalt, cu Dumnezeu şi fiecare cu el însuşi. Au învăţat cum să trăiască liberi şi libertatea să le fie o binecuvântare, nu un blestem. Iar lecţiile pe care nu le asimilau din teorie le plăteau scump afară din clasă, săpând morminte pentru fraţii lor, tribut al neascultării care nu se lasă frântă. Încet dar sigur aveau să afle că mai bine au urechile ciulite la teorie decât să înveţe cu ochii răvăşiţi de lacrimi şi minte devastată de frică.

Au promovat dar nota abia era una de trecere. 40 de ani de pribegie, o generaţie pierdută prin pustia setoasă de sânge şi multe pietre de aducere aminte săpate în stânca trecutului pe care nimeni nu trebuia să îl uite. Acum, cu Deuteronomul, Moise închide catalogul şi Dumnezeu este gata să îi poarte spre o nouă etapă. O ultimă lecţie, un ultim seminar al cărui examen va fi mai târziu, undeva în viitor.

Şi bătrânul Moise începe să vorbească. Îi purtase până aici ca un tată, îi iubise şi pentru ei riscase totul. De acolo, din Egiptul sclaviei, inima i se lipise de ei. O, de câte ori nu stătuse între ei şi mânia lui Dumnezeu, de câte ori nu negociase viaţa cu Atotputernicul Părinte câştigând prin har de fiecare dată. Acum le vorbeşte pentru ultima oară iar vorba-i domoală, glasul stins. Le aminteşte de trecutul lor zbuciumat încercând să enumere fiecare piatră de aducere aminte, să o şteargă de praf şi să o menţină vie în memoria lor. Le reaminteşte pericolul încuscririi cu neamurile din jur, le dă sfaturi pertinente despre cum să se comporte în ţara în care curge lapte şi miere şi încearcă să-i ferească de mândrie. Moise ştia că omul nu poate smulge prin merite nimic din mâna lui Dumnezeu, că tot ceea ce avem, tot ce primim este venit în dar de la Stăpânul ce alege după bunul plac isprăvnicul vremelnic.

Ce ne determină să ascultăm un mesaj cu atenţie? Care sunt resorturile pe care o predică trebuie să le atingă pentru a ne determina la atenţie? Să fie strigată cu aplomb şi cu degetul arătător ridicat sau să fie lină ca un izvor de apă? Să facă apel la sentimentele noastre şi prin măiestria discursului să ne arunce în melancolie? Să fie perfect argumentată sau să fie rostită de unul dintre ai noştri? Ce trebuie să conţină un mesaj astfel încât să îl ţinem minte ba chiar să ne lăsăm învăţaţi de el?

Evreii ascultau de data aceasta! Ştiau că ceea ce li se predă acum va fi probat acolo, afară, printre vecini şi prieteni, în faţa străinului sau a familiei. Ei ştiau că aceste mesaje nu vin din neant şi se duc în neant ci printre cuvintele simple ale lecţiei poate plictisitoare este strecurată ingenios viaţa şi ascunsă moartea.  Nu, realitatea nu condiţiona mesajul ci mesajul acela plăpând condiţiona realitatea ce putea să fie una binecuvântată prin ascultare sau blestemată prin nepăsare, ignoranţă sau chiar neascultare.

Noi însă ne-am schimbat optica. Alergaţi de viaţă, îmbătrâniţi de ritmul alegerilor care se cer făcute şi obosiţi de greutatea gunoaielor pe care le cărăm zilnic ne prezentăm la lecţie în fiecare duminică sau poate joia, vinerea, lunea, sâmbăta. Ne aşezăm cuminţi în bancă şi suntem gata să tăcem. Nu avem la noi nici pix, nici caiet şi nici măcar o inimă pe care să scriem. Avem în schimb burete cu care să ştergem repede ceea ce nu ne-a convenit, nu s-a potrivit cu concepţiile noastre sau pur şi simplu ne-a ofensat. Şi plecăm mai departe crezând că realitatea şi mesajul sunt două trenuri care nu au gară comună, că viaţa din biserică trebuie să fie diferită de cea de toate zilele.

În gara întâlnirii ne aşteaptă, îmbătrânită de vreme, trezirea!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Ce mai este al Lui?

by 1 Comment

(22 februarie, dimineata – Numeri 3-4 )

O societate seculară, care nu mai vrea să-şi recunoască apartenenţa la Cel care a creat-o şi care inventează tot felul de motive pentru îndepărtarea ei de Cer, motive academice sau materialiste,  de nuanţă teologică sau pur şi simplu dorinţa de a trăi după bunul plac, este o societate care îşi închipuie că deţine totul. Locul lăsat vacant de Dumnezeu în inima şi conştiinţa oamenilor a fost preluat repede de eul personal şi acum tot ce au, tot ce îi înconjoară, tot ce reuşesc să aduse sau să dobândească rămâne al lor de drept şi de fapt.

De la această atitudine de excludere a lui Dumnezeu din conştiinţa publică către repoziţionarea omului în centrul universului unde i “s-a întâmplat” să se nască nu a mai fost decât un pas făcut cu aviditatea stăpânului care nu se mai satură de posesiuni. Am luat totul în stăpânire, folosim şi apoi aruncăm totul. Orice ne înconjoară este la picioarele noastre, gata să ne satisfacă dorinţele pervertite în fiecare zi, gata să ne hrănească orgoliul şi în această autosatisfacere călcăm în picioare natura, semenii, inima noastră plăpândă, destinul veşnic şi prescripţiile lui Dumnezeu.

El ne-a dat totul în stăpânire dar “via” a rămas a Lui iar noi înşine nişte ispravnici nerecunoscători. Încet dar sigur am ajuns să acaparăm totul şi să nu Îi mai recunoaştem nici un drept. Israeliţii ştiau: orice întâi născut este al Lui şi numai mila lui Dumnezeu a făcut ca leviţii să împlinească această lege pentru că altfel primul născut, al oricui, pleca spre cort în slujba Domnului; era a Lui şi zeciuiala, era al Lui şi pământul pe care trăiau şi care trebuia folosit după reguli clare. Dumnezeul lui Israel avea o parte considerabilă şi clară în ţara aleasă!

Ce mai are El printre noi, în familiile şi societatea noastră? Veţi spune că totul este al Lui şi este adevărat dar oare ce îi rezervăm noi, printr-un act conştient şi deliberat? Primim totul de la El dar recunoştinţa noastră prinde vreodată formă fizică?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

În jurul crucii

by 1 Comment

(15 februarie, seara – Matei 27:27-50 )

Oricâte cuvinte am căuta şi oricâte fraze am compune, înţelesul ultimelor ore pe care Domnul Isus le-a petrecut în chin ne scapă. Reuşim câteodată să ne imaginăm scenele, adesea ajutaţi de diverse imagini cinematografice foarte plastice, îl vedem căzut sub greutatea crucii, auzim parcă biciul roman cum şuieră şi mulţimile îmbătate de sânge cum se îngrămădesc. Dar importanţa şi semnificaţia acelor ore ne scapa dureros de mult şi oricâte cărţi am scrie tot nu am reuşi să-i înţelegem pe dea-ntregul jertfa şi nu putem măsura magnitutidea momentului şi implicaţiile lui pentru istoria omenirii.

Priviţi la oamenii care s-au adunat buluc în jurul evenimentului de pe străzile Ierusalimului, care îşi ucidea încă o dată prorocii şi refuza cu forţă orice cercetare din partea Stăpânului. Cei de ieri parcă sunt cei de astăzi, cei de atunci parcă se multiplică şi se regăsesc adesea printre noi.

Sunt, pe de o parte, soldaţii romani. Oricât de viteji s-ar fi crezut şi oricât de încercaţi ar fi fost de focul luptei, mulţi dintre ei nu suportau o crucificare dacă nu erau suficient de beţi. Era prea mult şi pentru ei, prea multă cruzime şi prea mult sânge de la un singur om, prea cumplită tortură. Dar odată aflaţi sub însemnul alcoolului slujba ingrată devenea o plăcere ba chiar găseau şi resurse să se distreze copios, să joace zaruri, să se închine în chip de batjocură şi să împartă între ei o pradă săracă. Câţi ca ei şi astăzi! Ascunşi din cauza loviturilor vieţii ei îşi ridică imediat capul cum un succes de moment, o bravură vinovată sau un interes meschin îi îmbată. Pentru cupa de venin dulce al lumii sunt gata să răstignească, să jefuiască şi să batjocorească o dată în plus pe Fiul lui Dumnezeu şi pe răscumpăraţii Lui. Ce tristă amăgire!

Apoi, sunt preoţii şi cărturarii, intriganţii de serviciu ai acelor zile. Ei stau pe margine, cunosc bine mulţimea şi mai ales  subiecţii din ea pe care îi pot folosi în interese proprii, numai buni pentru a face treaba lor murdară. Un cuvânt spus atunci când trebuie, o aluzie potrivită la momentul oportun, o pungă de bani când este absolut necesar şi Cel care nu se potrivea cu ideile lor, Cel care a cunoscut fundamentul  corupt şi a declarat public adânca lor corupţie este deja în drum spre moarte, cu crucea în spate. Cruzimea lor este curată, ei nu se murdăresc cu sânge şi nici nu pot fi găsiţi vinovaţi direcţi dar orice formă ar îmbrăca, cruzimea rămâne cruzime iar o crimele au şi vinovaţi morali. Câţi ca ei şi astăzi! Orice părere ce nu se supune sistemului lor, orice om care nu se încadrează în limitele descrise de ei, orice îndrăzneț care vrea să descopere adevărul este imediat exclus şi trimis către crucificările moderne. Ei sunt curaţi pe dinafară, au ştiut să păstreze imaginea inocenţei dar pe interior poartă vina miilor de crime ai căror autori morali sunt! Au cheile Împărăţiei dar le ţin în seif iar seiful este prăfuit!

Priviţi mulţimea, cea care ieri îl primea pe Învăţătorul călare pe măgăruş şi care acum îl scuipă, batjocoreşte şi insultă. Ei, cei care ieri mâncară din pâinea şi peştii înmulţiţi de El, ei cei care văzură cu ochi lor minuni fără număr şi semne fără tăgadă, ei sunt acum instrumentele torturii, agenţii activi ai preoţiei. Mulţimea de ieri care Îl crucifica pe Prinţul Păcii şi dăruitorul mântuirii a construit apoi ruguri pentru “eretici” în pieţele oraşelor, a mărşăluit în cruciade iar umple astăzi stadioane întregi închinându-se oamenilor, bunăstării şi binelui personal. O mulţime fără păstor, bătută de vântul interesului şi purtată de valul prostiei.

“Sub crucea Ta, Doamne Isuse

Vreau să rămân pe veci plecat

Sa-mi plâng viaţa mea trecută

Şi-amarul negrului păcat


Sub crucea Ta voi pune totul

Şi Ţie-n veci voi fi supus

Plângând voi spune tuturora

Că-atât de bun eşti tu Isus


În noaptea grea şi fără urme

Cărarea Tu-mi vei lumina

Şi oricâte vânturi de vor bate

Voi sta mereu sub crucea Ta!”


Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Sărbătorile cărării

by 1 Comment

(14 februarie, dimineaţa – Leviticul 15-16)

Calendarul fiecărie naţiuni este presărat cu date trecute cu roşu, date ale sărbătorilor legale în care, cu mic cu mare, toată suflarea se gândeşte la semnificaţia sărbătorii, rememorează fapte măreţe din trecut sau îşi celebrează eroii.  Aşa ar trebui să fie, deşi dezvoltarea fără precedent a individualismului şi a santictăţii vieţii personale în detrimentul celei colective determină doar bucuria unei date libere, a unei zile de odihnă, închinată şi ea pe altarul bunei dispoziţii personale.

Evreii aveau şi ei sărbători specificie. Alături de toate celelalte reguli pe care le primesc în pustie ei sunt învăţaţi ca din timp în timp să se oprească şi să îşi aducă aminte de momente victorioase sau cruciale ale istoriei lor. Spre deosebire de celelalte naţiuni, israeliţii îşi bazau întrega fiinţă naţională pe Dumnezeu şi acţiunile Lui printre ei. Priviţi la poeziile lor (psalmii) – dacă multe dintre naţiunile cunoscute de noi celebrează în versuri măiestre dragostea, vitejia, patriotismul, evreii au compus pentru a-L slăvi pe El. Priviţi la istoria lor care deşi de multe ori arată depravarea umană, are un fir central,  cel al acţiunilor lui Dumnezeu. Acelaşi principiu se aplică şi sărbătorilor; fiecare sărbătoare evreiască Îl are în centru pe Dumnezeu şi este o reamintire a lucrărilor puternice pe care Creatorul le-a făcut printre ei, pentru ei.

Cea mai importantă sărbătoare a evreilor era Ziua Ispăşirii (Yom Kippur) când marele preot intra în Sfânta Sfintelor cu sângele jertfei pentru a face ispăşire pentru el însuşi şi pentru popor.  Deşi ziua aceasta era parte integrantă a Sărbătorilor lui Iehova, ea era una dedicată sobrietăţii, postului şi penintenţei. Era modul prin care ei îşi aminteau în fiecare an că au nevoie de ispăşire, de izbăvire de sub semnul morţii pe care păcatul lor, al familiei, al naţiunii îl aducea asupra lor.

Dincolo de sărbătorile naţiunii în care trăim şi pe care le respectăm, dincolo chiar şi de sărbătorile religioase de peste an, fiecare dintre noi avem încercuite în calendarele personale date importante, cu un iz aparte pentru noi. Poate că sunt zilele de  naştere ale celor apropiaţi, poate că este data căsătoriei, a unui mare succes sau a unui moment foarte trist. Pietre de aducere aminte pe cărarea noastră, întâmpinate cu strigăte de bucurie sau cu haine cernite, aceste sărbători sau comemorări sunt o piedică în calea prafului uitării. Alături de ele cred că în calendarul fiecărui om scăldat în har se regăsesc numeroase date care poartă însemnul regal al Marelui Împărat. Sunt momente în care El s-a atins de noi într-un mod determinant pentru viitor, zile de ispăşire sau de izbăvire, zile în care Marea Roşie a vieţii noastre s-a despicat lăsându-ne să trecem, zidurile Ierihonului au căzut şi ne-am întâlnirii cu Cel Crucificat. De la evrei învăţăm pilda lor; nu vom lăsa să se aştearnă praful peste lucrările Lui din viaţa noastră, vom nota fiecare semn al paşilor Lui şi îi vom celebra fiecare acţiune.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Iuda cel dezamagit

by Leave a Comment

(11 februarie, seara – Matei 26:1-25)

Erau aproape trei ani şi jumătate de când îl urma pe acest Isus, ani frumoşi şi grei; au fost anii în care a renunţat la ceea ce făcea pentru supravieţuire, la lucrul şi planurile sale şi l-a urmat pe predicatorul carismatic din Nazaret. A crezut  la început în cuvintele Sale, îi plăceau predicile pline de putere, sfaturile pline de compasiune. Iar minunile care se înfăptuiau prin El  păreau să aducă vântul schimbării peste ţara oprimată a evreilor.

Au fost ani pe care i-a trăit cu sufletul la gură în fiecare moment aşteptând ca Isus Cristos să se decidă să-şi ia în serios rolul de Mesia şi să cucerească Ierusalimul şi independenţa fiecăruia dintre ei. Nu s-a supărat nici că Petru şi alţi vreo câţiva erau mai iubiţi şi mai băgaţi în seamă şi nici măcar că de fiecare dată îşi înghiţea cuvintele pentru că alţii erau mai guralivi decât el. Aştepta în tăcere dar în ultima vreme Îl auzea tot mai des pe Învăţător  vorbind despre moartea Sa. Mai avea oare motive să spere? Spargerea vasului de alabastru pe picioarele lui Isus de către acea necugetată femeie a fost picătura care a umplut paharul. Şi odată plin, Iuda l-a băut până la fund.

Nu ştim de ce a decis să-L vândă pe Fiul Omului. Poate că aşa a crezut că va reuşi să-l determine pe Isus să acţioneze precum Mesia mult aşteptat de el şi întreaga naţiune.  Poate că pur şi simplu nu L-a mai văzut drept Mesia şi atunci a hotărât să termine cu El şi cu speranţele oarbe pe care şi le pusese.

Nu cred că în acea noapte a tenebrelor, alunecând pe lângă ziduri, Iuda s-a dus să-L vândă pe Cristos la porunca Acestuia din urmă, ca un exemplu de ascultare dureroasă (ideea centrală a evangheliei după Iuda).  Cred însă că Iuda a fost dezamăgit crunt de Domnul Isus. Atunci când a auzit chemarea Domnului a venit şi a adus cu el un bagaj întreg de aşteptări, dorinţe, planuri şi scopuri pe care el, Iuda, le considera demne de a fi împlinite şi pe care acum trebuia să le uite.

Auzim adesea că Domnul Isus nu a dezamăgit niciodată pe nimeni. Nu este adevărat, fiecare generaţie şi cred că fiecare biserică a avut şi va avea oameni care vor pleca din faţa Domnului dezamăgiţi. Au crezut că vor fi vindecaţi, eliberaţi, împliniţi şi fericiţi şi când toate acestea se dovedesc mai greu de atins decât au sperat iniţial, nodul amar al multora îi va determina să vândă totul pe cei 30 de arginţi ai lumii.  Credinţa nu este combustibilul propriilor dorinţe, jertfa şi învierea Lui nu sunt bazele fericirii noastre vremelnice, spiritualitatea nu este raiul împlinirii noastre ca pământeni.

Faca-mi-se-ntotdeauna,  dupa sfantul Tau Cuvant,
Chiar de-ar fi sa-mi cada toate,  planurile la pamant.

Gandul Tau sa se-mplineasca  nestirbit in mine-oricand,
Chiar de-ar fi sa se darame, tot ce mi-am zidit in gand.

Voia Ta sa se inalte  ca stapan in viata mea,
Si-n farame sparge-mi voia,  Printr-o lovitura grea.

Rugaciunea asta, Doamne, Tu sa mi-o asculti mereu,
Iar de-ar fi s-o schimb vreodata, n-asculta de gandul meu!


Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

A fi versus a face

by 2 Comments

(10 februarie, seara – Matei 25:31-46)

Biserica trăieşte de multe ori o strategie nedreaptă a aprecierilor. Apreciem foarte mult pe cei care sunt în lumina reflectoarelor, pe cei care sunt vizibili în cadrul unui program religios şi trecem aşa de uşor peste oamenii a căror lucrare este ascunsă privirilor superficiale, laudelor febrile sau efectului imediat.

Creştinul postmodern trăieşte adesea sub imperativul verbului “a face”, un verb ce reclamă o acţiune imediată, clară, distinctă. Drama acestui verb s-a extins asupra bisericilor locale ce simt tot mai acut nevoia să se implice în tot felul de acţiuni sociale şi spirituale, să iniţieze tot mai multe programe astfel încât apartenenţa lor la Biserica Unviersală să fie primită şi acceptată unanim. Biserica lui “a face” este una plină ochi de creştini ocupaţi cu a fi vizibili şi acceptaţi în societate, de a fi relevanţi şi totdeauna gata să ofere învăţătură, de a participa la toate programele şi de a bifa toate activitaţile. Este o biserică alertă, tot timpul în viteză, tot timpul prezentă, niciodată relaxată.

Sigur,  verbul “a face” trebuie să existe în viaţa credinciosului şi a comunităţii creştine dar niciodată nu trebuie să devanseze importanţa verbului “a fi”.  Vine un moment, spunea Domnul Isus, când cei adunaţi în faţa scaunului de judecată vor fi împărţiţi în două tabere în funcţie de acţiunile lor de pe pământ. O privire fugară şi superficială asupra textului ne-ar putea determina să credem că baza acestei împărţiri va fi tocmai “a face” dar priviţi ce fel de oameni vor merge la dreapta Mântuitorului:

– ei nu au acţionat neapărat într-un cadru instituţionalizat, în cadrul unei comunităţi sau biserici creştine. Fiecare a acţionat independent, în dreptul său. Nu sunt luaţi din mijloc şi mutaţi la dreapta cu grupul, în funcţie de eticheta purtată sau de domeniul în care s-au implicat;

– ei nu au acţionat cu un scop bine determinat, nu au avut o agendă secretă pe care să o urmărească, scopuri ascunse (fie ele şi nobile) pentru care să acţioneze în acel fel. Pur şi simplu au văzut o nevoie şi au venit în întâmpinarea ei. Când au aflat un om care suferea de sete i-au dăruit un pahar cu apă, fără întrebări şi fără pretenţii, când au întâlnit un străin ce avea nevoie de găzduire au ales să fie gazde bune. Textul nu ne spune că au făcut toate acestea având ca scop evanghelizarea celor pierduţi sau solidarizarea cu cei de-o credinţă cu ei ci din contră ne lasă să înţelegem că atât în momentul acţiunii cât şi după aceea ei nu au ştiut cui acordă ajutorul sau favoarea;

– ei nu au avut în minte nici o eventuală răsplată din partea Cerului. Când dădeau paharul cu apă, găzduire sau de mâncare celor aflaţi în nevoi, când vizitau pe cei uitaţi, ei nu îşi treceau în carneţelul binefacerilor o liniuţă şi nu aşteptau din partea lui Dumnezeu o altă bilă albă. Ideea de răsplată nu a existat în gândirea lor şi nu a ghidat sub nici o formă acţiunile de binefacere;

– ceea ce au făcut nu se încadrează în acţiunile pe care noi le punem astăzi sub reflectoare şi le aplaudăm la scară largă. Nu au predicat, cântat, compus texte sau condus biserici, organizaţii. Toate acestea îşi au partea lor printre noi, dar cei de la dreapta Domnului Isus sunt în primul rând caracterizaţi de acţiuni care niciodată nu au fost apreciate foarte mult pe pământ.

Aceste câteva aspecte ale textului ne determină să credem că acei oameni aleşi pentru dreapta sunt caracterizaţi în primul rând de “a fi” şi nu de “a face”.  Ei acţionau aşa pentru că în acest fel erau construiţi, pentru că asta considerau că este bine şi demn să facă. Tirania verbului “a face” a dus biserica pe cele mai înalte culmi ale implicării sociale şi instituţionale dar a apropiat-o şi de o criză de identitate fără precedent. Între repetiţia de astăzi, acţiunea socială de mâine, programele de biserică de poimâine şi chiar devoţionalul de fiecare zi, trebuie să ne rezervăm timp suficient pentru devenire, pentru existenţă.  Orice acţiune şi implicare, personală sau a comunităţii, nu ne va ajuta niciodată sa fim cu adevărat; pentru că existenţa, fie ea chiar spirituală ca semn al intrării în marele Trup al lui Cristos, trebuie să preceadă orice acţiune.

Ultimele trei semne definitorii ale celor de la dreapta Domnului Isus cred că trebuie să fie testul oricărie acţiuni creştine personale. Nu vom uita niciodată că Domnul nostru nu cunoaşte doar efectul acţiunii noastre ci cunoaşte şi străfundurile făptuitorului împreună cu toate motivaţiile care l-au determinat la implicare.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

O slujba periculoasa

by Leave a Comment

(10 februarie, dimineaţa – Leviticul 8-10)

Aaron şi fiii lui primiseră cea mai bună dar şi cea mai periculoasă slujbă dintre toate cele ce se desfăşurau în tabăra aleşilor lui Dumnezeu. Era pusă pe picioare o preoţie care avea să reprezinte întreg poporul în faţa Celui Atotputernic, o preoţie care să fie hrănită de popor pentru slujba ei şi care stătea în permanenţă între Focul Mistuitor şi poporul răzvrătit. Hainele deosebite de tot ceea ce purta poporul, desenate de însuşi Dumnezeu, slujba neîntreruptă din pragul celui mai sigur loc din tabără, cortul întâlnirii, relaţia mult mai apropiată cu Salvatorul decât a celor mai mulţi din tabără şi multe alte aspecte ale preoţiei îi făceau să se simtă deosebiţi şi privilegiaţi. Erau spuma lui Israel iar Dumnezeu se lăsa slujit, reprezentat de ei.

Unul dintre slujitorii mărunți ai lăcașului închinării  aleargă spre cortul lui Moise. Lacrimile îi curg pe obraz, faţa îi este crispată de durere şi disperarea i se citeşte în fiecare pas. Moise abia poate să distingă printre vorbele acestui om care este tragedia, ce se întâmplase. În cortul întâlnirii, Nadab şi Abihu erau morţi, carbonizaţi în faţa altarului; lume multă s-a adunat acolo şi întreaga tabără jeleşte şi nu ştie de unde şi de ce a venit tragedia asta peste ei; Aaron şi ceilalţi fii sunt devastaţi şi nu mai îndrăznesc să facă nimic în cort.

Moise se apropie de trupurile carbonizate, vede cădelniţele, simte mirosul tămâii arse şi dintr-o dată ştie: acolo a fost adus foc străin, Nadab şi Abihu nu au ţinut cont de toate indicaţiile primite, s-au simţit stăpâni pe situaţie dar au necinstit pe Dumnezeu. “Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor” sunt cuvintele lui Dumnezeu pe care Moise i le repetă lui Aaron. Slujba preoţiei nu este neapărat importantă prin ritualurile care se fac sau hainele care se îmbracă, slujba proeţiei este importantă pentru că ea Il arată pe Dumnezeu, îl reprezintă pe Dumnezeu. Orice calcare a regulilor, orice act de corupţie sau de nepăsare, de neatenţie sau de indolenţă loveşte direct în Dumnezeu, în imaginea Lui printre oameni. Aaron şi fiii lui aveau să înveţe asta într-un mod dramatic; deşi cei dragi erau duşi afară din tabără şi îngropaţi ei trebuiau să rămână la cort, fără să jelească sau să poarte doliu.

Un neam de preoţi am fost făcuţi şi noi şi fiecare zi a vieţii este o zi în care purtăm imaginea lui Dumnezeu printre oameni. Orice facem, orice spunem sau gândim, orice acţiune sau atitudine este privită de către ceilalţi şi chiar de Dumnezeu prin acest statut de preoţi dat nouă prin Isus Cristos.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

O, vai de voi, cărturari şi farisei…

by Leave a Comment

(5 februarie, seara – Matei 23:1-22)

Erau credincioşii respectaţi ai cetăţilor din ţinutul lui Israel. De fiecare dată când rosteau vreo învăţătură rămâneai marcat; puterea cuvintelor, măiestria frazelor, acurateţea învăţăturilor, îmbrăcămintea impecabilă şi fascinanta construcţie a argumentelor te îndemnau de fiecare dată la acţiune şi te motivau să-i respecţi şi mai mult.

Cărturarii şi fariseii erau două dintre cele mai respectate partide iudaice. Ochii tuturor se îndreptau spre ei atunci când era vorba de învăţătură curată, vindecare sufletească şi descoperirea voii Lui Dumnezeu. Templul era reprezentat şi de ei iar templul era semnul prezenţei lui Dumnezeu printre evrei.

Orice întâlnire de sabat cu fariseii şi cărturarii fascina. Orice întâlnire din altă zi a săptămânii putea fi punctul de plecare al unei mari dezamăgiri. Discrepanţa puternică dintre învăţătura lor şi felul în care o aplicau în viaţa personală sau atunci când la mijloc era vreun interes nespiritual aducea în societatea evreiască ultima plagă a decăderii ei: corupţia liderilor spirituali.

Printre evreii de rând devenise proverbială mândria acestor partide. Le plăcea să fie numiţi Rabi, sa fie recunoscuți ca taţi şi dascăli ai naţiunii. Aveau titlurile cele mai înalte, locurile din faţă asigurate şi scaunele rezervate la toate ospeţele de soi. Printre rugăciunile lungi pe care le făceau la colţ de stradă şi plecăciunile pe care le primeau cu o morgă de fier, încântați în interior şi smeriţi în exterior, găseau timp suficient să preţuiască mai mult aurul decât templul, darul decât altarul. Erau adepţii unei teologii prospere, care le umplea în fiecare zi buzunarele, le aducea prietenii profitabile şi respectul societăţii. Templul, altarul, misiunea, toate nu erau decât mijloace spre îndeplinirea unui scop – preamărirea eu-lui alături de bunăstare deplină.

Poate că atitudinea lor nu ar fi fost ţinta cuvintelor grele ale Domnului Isus dacă felul în care acţionau nu ar fi fost o piedică pentru căutătorii sinceri ai Împărăţiei. Stăteau pur şi simplu în uşa Împărăţiei, cu cheile în mână, ademenind oameni către ei dar fără să lase pe cineva să intre. Erau piedica majoră a misiunii pe care o făceau, a slujbei pe care o desfășurau, impedimentul suprem din calea trezirii. Erau preoţi ai morţii ce trăiau la uşa vieţii. Erau albia secată din care oamenii se chinuiau să bea.

Aşa era atunci! Astăzi suntem un neam de preoţi. Astăzi…

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus

Distribuie:

Un Dumnezeu ce poate fi înduplecat

by Leave a Comment

(3 februarie, dimineata – Exod 31-33)

Exod 31

Era un om în seminţia lui Iuda, fiul lui Uri, fiul lui Hur. Acest om era departe de promisiunile pe care Dumnezeu le făcuse seminţiei lui Levi, seminţie care era capul de afiş al acelor săptămâni. Un om simplu care probabil îşi vedea de ale sale, de cortul şi familia sa, de copiii şi lucrul său. Fără să primească o revelaţie anume, fără să fie înştiinţat supranatural, omul acesta este chemat într-o zi în prezenţa lui Moise, este primit cu bunăvoinţă şi află că Dumnezeu îl alesese pentru a face lucrări măiestre prin el. Pe unii oameni Dumnezeu îi cheamă cu surle şi trâmbițe la o activitate în lumina reflectoarelor dar pentru cei mai mulţi chemarea este molcomă, vizibilă în capacităţile cu care sunt înzestraţi, în credincioşia şi devotamentul cu care se apleacă asupra unui domeniu sau altul. Aceştia sunt oamenii prin care Dumnezeu ne înnobilează în fiecare zi vieţile în mod tăcut, liniştit dar sigur, oamenii a căror strălucire va fi vizibilă decât în Împărăţia ce stă să vină.

Exod 32

Zilele treceau una după alta şi Aaron era tot mai îngrijorat. Semnele pe care le primea din tabără erau de rău augur, în fiecare zi trebuia să facă faţă câte unei răzmerițe şi  adesea auzea pe la colţuri că Dumnezeul care îi scosese din ţara Egiptului i-a părăsit şi că Moise nu a mai coborât de pe munte. Avea în faţă un popor care vedea în el singurul conducător rămas în viaţă, un popor care şi-a pierdut ţinta pentru că Îl pierduse pe Dumnezeu. Într-o dimineață şi-a luat soarta în mâini şi a decis să meargă mai departe: a  încropit în grabă un dumnezeu din argintul şi aurul evreilor, a construit un altar şi a decretat o sărbătoare.

O, de câte ori răspunsurile la rugăciunile noastre întârzie! Suntem în vale şi răspunsul de pe munte nu vrea să se arate în timpul pe care noi îl considerăm util. Numărăm secundele, minutele, zilele şi uneori anii. Când răbdarea noastră se termină, influenţaţi de evenimentele şi de cei care ne înconjoară hotărâm: fabricăm urgent un dumnezeu al urgenţei şi ne punem încrederea în el. Poate să fie o formă romantică dar eretică a lui Dumnezeu, o decizie pe care o punem în responsabilitatea Lui, un ritual amar şi chiar un adevăr înjumătăţit. Dar întârzierea lui “Moise” nu ar trebui să ne conducă niciodată la un alt dumnezeu.

Exod 33

Greşeala de ieri este tristeţea de astăzi iar păcatul făptuit este nodul amar care aproape ne împiedică să respirăm. Printre mii de cadavre, săpând la gropi în pustie pentru fraţii şi prietenii lor şi regretând jocul şi dezmăţul de ieri, printre lacrimile ce le brăzdau obraji, evreii priveau spre Moise cum intra în cort să vorbească cu Dumnezeu. Se ridicau şi se aruncau cu faţa la pământ înaintea cortului aşteptând un deznodământ firesc în mintea lor: urgiile care îi vor omorî pe toţi. Dar Moise ştia ceea ce am pus şi noi cu drag la inimă: că Dumnezeu îl cunoaşte pe nume şi că acest Dumnezeu poate fi înduplecat, că şi inima Lui este rănită atunci când a noastră sângerează.

Dumnezeu se lasă înduplecat, poporul îşi şterge lacrimile cu mâneca şi ştie că trebuie să meargă înainte. Au mai învăţat o lecţie!… oare?

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Distribuie: