[A apărut cartea Adam şi Cristos scrisă de Iosif Birau. Detalii aici]

Cochetez de mult cu ideea de a scrie ceva pe blog si nu numai. Dar de fiecare data frica de scris m-a tinut departe. Mi-e frica de ceea ce pot sa spun, mi-e frica sa nu cumva, in epoca superficialitatilor de tot felul, sa fiu si eu unul…dar astazi m-am hotarat. Si bineinteles ca hotararea a primit sprijin, de undeva din exteriorul meu…

L-am cunoscut inca din primul an de facultate. Eram colegi dar eram asa de diferiti, sau cel putin asa credeam eu. Eu veneam dintr-un mediu crestin mai liber, el, de acolo, de unde se agata harta in cui dar de unde si copiii cresc cu Scriptura pe picioare. Eu eram obisnuit cu lauda si inchinarea, ochii inchisi si suflet adesea gol, cu salvarea aparentelor si asa mai departe. Eram mic si nestiutor. El.. hm, el avea in spate experienta intr-o biserica de peste 1000 de membri, traditii si foc, formare si deprinderi crestine. Am crezut ca nu ne potrivim si ca nu ne putem intelege… intr-un final a invins spiritul lui impaciuitor.

Statea singur, ca geniile de odinioara, intr-o casa langa teatru cu un tavan prea inaltat. Era urat la el, si trist si intuneric dar lui ii placea singuratatea. Il suspectez si acum ca in singuratatea aceea cobora intregul Cer sau “macar” Domnul lui. Am insistat de el sa se mute, sa nu mai stea intr-un asemenea loc dar ce stiam eu…

S-a mutat intr-un final. A venit intr-o joi seara sa imi spuna: “maine imi aduc bagajele la tine”. Nu am zis nimic, si le-a adus si a ramas cu mine cativa ani. A venit si cu el a adus maturitatea crestina, obisnuita de a te trezi cu Domnul, de a continua cu El, profunzimea Scripturilor… o si cate altele.

Am facut impreuna o facultate de teologie si am devenit prieteni buni. Incepusem sa il iubesc asa de tare! In toti acesti ani mi-a fost prieten, frate, familie, profesor, psiholog, pastor si …. si sunt atatea de spus despre tot ce a insemnat pentru mine dar lacrimile, multele lacrimi nu vor sa conteneasca…

Nu a vrut sa ramana doar la teologia subtire din tara. Voia mai mult si s-a dus in Graz sa studieze limbile clasice. Era un impatimit al limbii grecesti si evreiesti… ieri dimineata, cand inca era la lucru mi s-a spus ca i-a zambit soarele. Eu cred ca Dumnezeu l-a pus sa o faca. A fost orbit si nu a vazut culoarea rosie de la semaforul de trecere peste calea ferata… atat a fost si a plecat si m-a lasat sarac. Dumnezeu l-a vrut acolo. Nu il intreb de ce pentru ca este Suveran dar plang precum a plans Isus la mormantul lui Lazar sau David la moartea lui Ionatan. Si lacrimile imi sunt amare!!

Avea obiceiul sa se trezeasca in fiecare dimineata cu cantecul urmator:O noua zi

Nu stiu daca in dimineata aceea a ascultat acest cantec. Dar stiu ca Dumnezeu i-a facut o favoare si mai mare… l-a chemat acasa si pribegia lui s-a sfarsit. Nu vor mai urma zile noi pentru el iar cerul nostru va fi mohorat zilele astea. Durerea noastra striga dar se opreste de fiecare data in speranta ca El, Domnul Vietii, a infrant moartea si ca nici macar portile locuintei mortilor nu pot birui Biserica Lui. Si Iosif este parte din Biserica Lui! Traim cu speranta ca intr-o dimineata Luceafarul ne va zambi si noua, ca Soarele Neprihanirii se va intoarce si dupa noi!

Multumesc Iosif pentru ca mi-ai aratat ce inseamna sa umbli cu Dumnezeu, sa fii smerit si sa pretuiesti Scriptura. Iti multumesc pentru nenumaratele ore petrecute alaturi de mine, pentru cuvintele frumoase si sprijinul de netagaduit. Iti raman dator cu atat de multe si am asa de multe de la tine incat cuvintele imi sunt prea sarace! Si viata nu mai e la fel fara tine si…

Am scris repede incercand o evadare din realitate. Am scris reamintindu-mi de el, iubitul meu prieten si fiecare cuvant a fost dureros si insotit de lacrimi. Puteam scrie mult dar doare prea tare iar cuvintele nu pot depasi anumite bariere… ramane durerea, una adanca, ramane locul gol si tristetea!

Bun ramas, drag prieten!