Luther si reforma protestanta – 10

by Leave a Comment

Luther a refuzat să admită existenţa celor şapte sacramente acceptate de Biserica Romano-Catolică: (euharistia, botezul, confirmarea, matrimoniul, penitenţa, hirotonisirea, ultima miruire). El argumenta că numai ceva ce îndeplinea simultan condiţiile de a fi prin excelenţă creştin şi instituit de Isus era un sacrament. Astfel numai două din cele şapte taine se potriveau acestor criterii: botezul şi împărtăşania cu pâine şi vin.

În ceea ce priveşte sacramentul botezului, Luther păstrează opinia Bisericii Romane, care susţinea că botezul dă iertare de păcate, izbăveşte de moarte şi de Cel Rău, şi dă fericire veşnică tuturor celor ce cred ceea ce spune şi făgăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu

Cât priveşte taina euharistiei, Reformatorul s-a îndepărtat puţin de credinţa Bisericii din care provenea. Doctrina Bisericii spunea că în timpul slujbei se reînfăptuia literalmente moartea lui Hristos şi în momentul în care preotul oferea cuminecătura, pâinea şi vinul de pe altar se transformau efectiv în trupul şi sângele lui Isus. Această doctrină a transsubstanţierii se baza pe convingerea că Isus vorbea la propriu când a folosit cuvintele „Acesta este sângele Meu”, „Acesta este trupul Meu”, în descrierea vinului şi a pâinii din timpul Cinei cea de taină.

Luther a ajuns de la început la concluzia că a considera euharistia ca pe un sacrificiu şi ca pe un vehicul al harului însemna o pervertire a scopului lui Dumnezeu. Din îndreptăţirea numai prin credinţă rezultă că participarea la liturghie nu acorda nici un fel de merite în sensul în care propovăduia Biserica Romano-Catolică.

Liturghia era oficiată în limba latină şi puţini oameni din adunare  înţelegeau ce se spunea. Tendinţa conservatoare a lui Luther era să păstreze folosirea limbii latine. Dar nu a durat mult să fie convins că era inevitabil ca slujba să fie ţinută în limba maternă, aşa că în 1526 a fost publicată versiunea lui în germană a liturghiei. Nu i-a trebuit mult nici până să accepte că practica de a oferi adunării numai pâine  în timpul liturghiei trebuie să înceteze. Schimbarea a constat în cuminecătura de ambele feluri, adică atât pâine cât şi vinul, ceea ce a devenit semnul distinctiv al practicilor reformate si deseori era primul ritual înfăptuit de o comunitate care se desprindea de catolicism.

Luther a respins transsubstanţierea şi a înlocuit-o cu cea ce autorii moderni au denumit cu termenul de consubstanţiere, cu toate că acest cuvânt nu era cunoscut în secolul al XVI-lea. Consubstanţierea implica posibilitatea ca intr-un obiect să se găsească mai mult de un element. Luther şi-a explicat doctrina folosindu-se de analogia fierului încălzit, arătând că aşa cum fierul rămâne fier, când focul intră în el şi ocupă toate particulele, la fel şi pâinea rămâne pâine când este pătrunsă de trupul lui Isus în timpul Sfintei Comuniuni.

În ceea ce priveşte teologia euharistiei, Luther se luptase şi se rugase atât de mult, încât era convins că Dumnezeu îi descoperise adevăratul înţeles. Această convingere era intensificată de uriaşul confort spiritual personal pe care îl prilejuia sentimentul prezenţei reale a lui Isus în timpul Sfintei Comuniuni. Reformatorul a ajuns chiar să urască pe oricine argumenta că slujba era pur simbolica sau că prezenţa era mai degrabă  decât substanţială.

O controversă euharistică rămasă memorabilă a avut loc între Reformatorul de la Wittenberg şi reformatorul elveţian contemporan lui, Huldreich Zwingli. Este cunoscut faptul că cei doi teologi au ajuns la concluzii aproape identice în legătură cu aproape toate chestiunile importante, cu excepţia uneia.

S-au făcut eforturi considerabile de-a-i convinge pe cei doi lideri să ajungă la un acord, totuşi atât cei doi cât şi Bisericile descendente (luterană şi zwingliană) au rămas întotdeauna distante fiecare dintre ei, fiind convins că numai interpretarea sa asupra Bibliei era în concordanţă cu voia lui Dumnezeu.

(va urma)

Iti recomand si:

Luther si reforma – 1

Luther si reforma – 2

Luther si reforma protestanta – 3

Luther si reforma protestanta – 4

Luther si reforma protestanta – 5

Luther si reforma protestanta – 6

Luther si reforma protestanta – 7

Luther si reforma protestanta – 8

Luther si reforma protestanta – 9

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Distribuie:

Luther si reforma protestanta – 8

by 1 Comment

Evenimentul cheie al anului 1519 în dezvoltarea gândirii lui Luther şi în special în ruperea tot mai accentuată de Roma, a fost disputa de la Leipzig, dezbatere care  a luat naştere dintr-o controversă anterioară între Eck (rectorul Universităţii din Ingolstadt) şi Karlstadt (colegul lui Luther) asupra  liberului arbitru.

În locul unei discuţii centrate pe liberul arbitru, sau al indulgenţelor, încleştarea de la Leipzig s-a transformat într-o anchetare în sânul Bisericii. În ciuda erudiţiei lui Eck, Luther are mereu răspunsurile, chiar şi atunci când este acuzat de acesta de boemism, arătând că multe din ideile sale coincid cu cele ale lui Hus pe care conciliul de la Konstanz îl condamnase la arderea pe rug (1415).

Luther acceptă cu îndrăzneală provocarea, afirmând că în majoritatea punctelor în discuţie, Hus avusese dreptate iar conciliul greşise. Marele reformator venise la Leipzig cu reputaţia unui răzvrătit, dar a părăsit oraşul bănuit de-a fi un revoluţionar. Responsabil de această schimbare a fost doctorul Eck,  cel care-l obligase pe Luther să împingă fiecare argument până la concluzia logică.

Momentul Leipzig este una din cele mai importante etape în devenirea lui Luther, căci lepădându-se de autoritatea Bisericii şi luând apărarea lui Hus, a înfăptuit de fapt ruptura cu Roma.

În urma disputei de la Leipzig, papa Leon al X –lea, trimite către Wittenberg un document cu putere de lege, o bulă, prin care îl informează că este excomunicat din Biserică şi că orice creştin ascultător va refuza să aibă de-a face cu el în vreun fel. Pentru ca  acest lucru să fie cunoscut, bula de excomunicare Exurge Domine avea să fie citită de la amvonul Bisericilor. Luther şi-a arătat dispreţul faţă de papă, arzând bula în public.

Dieta de la Worms – aprilie 1521

Deşi autorităţile clericale doreau să obţină condamnarea lui Luther fără ca acesta să fie audiat, împăratul Carol Quintul a hotărât că este mai înţelept să i se permită lui Luther să compară în faţa dietei ce va avea loc la Worms, astfel încât să nu existe plângeri de tratament nedrept. La dietă au luat parte supuşi din toate părţile imensului imperiu: principi, conţi, ambasadori, nunţiul papei Alexander si împăratul însuşi.

Luther este poftit în sală, iar pe o masă sunt îngrămădite scrierile lui. Este întrebat dacă se recunoaşte a fi autorul lor şi dacă le revocă sau se încăpăţânează să le menţină. Luther extrem de precaut de data aceasta, cere păsuire pentru a putea lua o hotărâre. A doua zi, răspunsul lui Luther când în latină când în germană este foarte diplomatic: la prima întrebare răspunse „Da”, explicând apoi de ce nu poate răspunde cu un singur cuvânt la cea de-a doua întrebare. Apoi vorbeşte despre cărţile sale, pe care le împarte în trei categorii.

O prima categorie conţine cărţi ce vorbesc despre credinţa creştină şi despre fapte bune şi acestea n-au fost contestate nicicând, aşa că n-are de ce să le revoce.

O a doua categorie constituie scrierile ce atacă papismul şi partizanii lui, învăţăturile lor greşite şi viaţa lor scandaloasă, nu le poate revoca, deoarece ar însemna să dea sprijin tiraniei.

Rămâne o a treia categorie de scrieri, care au fost publicate contra unor particulari apărători ai tiraniei romane. Recunoaşte că aici a fost ceva mai dur, căci nu este un sfânt, dar nici pe acestea nu le poate revoca, deoarece asta ar însemna să dea apă la moară tiraniei de la Roma.

Dând dovadă de o adevărată ţinută etică, Luther afirmă că este posibil să fie înşelat, aşa că este gata să revoce orice, dacă i se vor aduce argumente, aşa că va fi primul care-şi va arunca propriile cărţi pe rug.

I se cere să răspundă printr-un singur cuvânt dacă se leapădă sau nu de ce-a scris. Atunci Luther va rosti celebrele cuvinte: „Eu nu voi retracta nimic. Mă aflu aici, nu pot face altfel, Dumnezeu să-mi ajute.”

Edictul de la Worms confirmă că termeni bulei Exurge Domine trebuiau puşi în practică, iar permisul de liberă trecere mai era valabil doar douăzeci şi unul de zile. Viaţa lui Luther era acum în mare pericol, aşa că principele elector Friederich i-a venit în ajutor într-un mod abil. Astfel Luther a fost „răpit” pe drumul de întoarcere de la Worms şi dus la castelul electoral Wartburg, aflat în pădurile Turingiei

(va urma)

Iti recomand si:

Luther si reforma – 1

Luther si reforma – 2

Luther si reforma protestanta – 3

Luther si reforma protestanta – 4

Luther si reforma protestanta – 5

Luther si reforma protestanta – 6

Luther si reforma protestanta – 7

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Distribuie:

Luther si reforma protestanta – 7 (cele 95 de teze)

by 1 Comment

Secolul al XVI –lea, a fost o epocă ce a ştiut să profite de păcatele sale, iar posibilitatea de a păcătui fără să-ţi faci prea multe griji în legătură cu consecinţele păcatului era extrem de atrăgătoare. Această posibilitate era oferită mai ales de ceea ce se numea Indulgenţă sau „negoţul sfânt”. Indulgenţele erau legate de sacramentul catolic, al confesiunii şi reprezentau: „iertarea totală sau parţială a pedepselor pe care, în urma păcatelor, trebuia să le îndure fiecare pe pământ sau în purgatoriu. Pentru a dobândi această iertare, este indispensabilă starea de graţie iar operele pioase nu sunt decât o ocazie sau, ca să spunem aşa, un ajutor: rugăciuni, posturi, pelerinaje, frecventarea bisericilor şi pomeni”.

Indulgenţa care a provocat izbucnirea de furie a lui Luther, era predicată de cel mai zelos dintre vânzătorii de indulgenţe, călugărul dominican Johannes Tetzel, care făcea parte dintr-o campanie de propagandă de opt ani in Germania. Concepţia acestui program era un amestec de cinism, disimulare şi mizerie comercială ce implica Vaticanul, primatul Germaniei, arhiepiscopul de Mainz Albrecht şi cartelul bancar Fugger din Augsburg. Sumele încasate urmau să fie folosite parţial pentru construirea noii bazilici Sfântul Petru, care părea să înghită toţi mai mulţi bani

La început Luther s-a gândit să scrie o serioasă lucrare teologică în legătură cu comerţul indulgenţelor dar în final s-a hotărât să poarte o dispută  deschisă despre acest subiect. Astfel la 31 octombrie 1517 Luther afişează pe poarta principală a Bisericii Castelului din Wittenberg 95 de teze, referindu-se în special la indulgenţe si la valoarea faptelor bune. Aceste teze au fost bomba care va face catolicismul să explodeze.

Luther continuă să vorbească împotriva discursurilor lui Tetzel prin Predica despre indulgenţe şi îndurare în care foloseşte pentru prima dată de limba germană pentru a le spune oamenilor într-o limbă pe care aceşti o înţeleg, că indulgenţa nu înseamnă decât iertarea de pedepse date de Biserică  nu de Dumnezeu.

Eforturile Papei Leon al X –lea de a-l aduce pe Luther la Roma pentru a-şi repudia doctrina au eşuat datorită refuzului electorului Friederich al Saxoniei de a-i preda papei pentru a fi judecat pe unul dintre supuşii săi.Toată lumea cunoştea incidentul petrecut cu aproape un secol în urmă, când „ereticul” ceh Jan Hus fusese convins să părăsească ţara natală, pentru a-şi sfârşi zilele ars pe rug pentru erezie, condamnat de un conciliu ecleziastic, întrunit intr-o ţară străină. Aşa că Luther trebuie să fie supus unei audieri disciplinare, aceasta trebuia să se petreacă pe pământ german.

Papalitatea a încredinţat această sarcină unui dominican expert în scrierile lui d’Aquino, cardinalul Cajetan. Acesta la convocat pe Luther la o întâlnire la Augsburg, şi a încercat timp de câteva zile să-l convingă ca apucase pe căi greşite. La început, Cajetan îşi ia rolul unui tată binevoitor faţă de un fiu răzvrătit, insistând că Luther pentru a fi iertat, trebuie să dea ascultare celor trei porunci ale Sanctităţii Sale: să se lepede de toate rătăcirile sale; să nu le mai predice în faţa nimănui; să nu mai tulbure niciodată pacea Bisericii.

Ceea ce debutase ca un exerciţiu de înţelepciune, a degenerat rapid intr-o încercare de-a-l constrânge pe Luther prin ameninţări. Dar Luther era de neclintit. El îşi exprimase de la început opiniile şi conştiinţa nu-i permitea să le modifice. El a afirmat că şi-ar fi schimbat punctul de vedere, dacă i s-ar fi arătat în Biblie dovezi cum că greşea.

(va urma)

Iti recomand si:

Luther si reforma – 1

Luther si reforma – 2

Luther si reforma protestanta – 3

Luther si reforma protestanta – 4

Luther si reforma protestanta – 5

Luther si reforma protestanta – 6

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Distribuie:

Luther si reforma protestanta – 5

by 1 Comment

În timpul iernii anului 1510 Luther a fost trimis la Roma cu probleme ale ordinului călugăresc. A petrecut mult timp vizitând biserici şi numeroase relicve din Roma. Entuziasmat de prilejul  de-a vizita Vaticanul el va  urca aşa-zisele „trepte ale lui Pilat” din Roma, va vizita relicvele aflate în cetatea Sfântului Scaun căutând să nu-i scape nimic din tot ce l-ar fi putut ajuta în mântuirea sa şi în eliberarea de sentimentul de vinovăţie. Ajuns însă la capăt, a fost cuprins de un sentiment de absurditate faţă de tot ce făcuse. Îşi înăbuşi imediat acest sentiment, dar nu cu totul, ceva îi mai rămase în suflet şi ca veninul cu acţiune lentă ce otrăveşte tot sângele omului, aceasta îndoială trecătoare otrăvi în sufletul fratelui Martin toată bucuria nevinovată a acelor zile.

Luther a fost izbit dureros de spectacolul practicilor păgâne, a superstiţiilor care se arătau în toată urâţenia lor, fără a mai ţine seama de alte dezordini ale acestui oraş. Ce a luat el din călătoria de la Roma este convingerea că o reformă completă a bisericii era de neapărată trebuinţă.

Întors la mănăstire, de îndată ce trecu peste pragul chiliei, i se păru că nici nu ar fi părăsit-o vreodată. Acelaşi călău îşi reîncepu tortura: „sunt osândit, blestemat de Dumnezeu!”

Gândul îl ardea cu acelaşi foc de nestins şi acelaşi iad i se căsca sub paşi. „Chinurile groazei erau atât de mari, că dacă ar fi ţinut puţin mai mult, sufletul mi-ar fi fost spulberat şi oasele mi-ar fi fost prefăcute în cenuşă. Am petrecut sute de nopţi lac de sudoare rece” îşi aminteşte Luther.

În anii care au urmat, Luther a ţinut prelegeri despre: Psalmi, Romani, Galateni şi Evrei. Camera în care el studia, se afla în turnul mănăstirii din Wittenberg. El numeşte locul acela „Turnul Renaşterii” căci în acea cameră a avut loc renaşterea definitivă a lui Martin Luther. Studiind epistola către Romani, expresia „neprihănirea lui Dumnezeu” i-a umplut sufletul de groază. Toate încercările lui de a-l mulţumi pe Dumnezeu îl lăsaseră cu o conştiinţă deznădăjduită „nu-l iubeam, ci, de fapt îl uram pe Acel Dumnezeu care îi pedepsea pe păcătoşi…clocoteam de mânie împotriva lui Dumnezeu”.

Într-o vară Luther nu ieşi mai multe zile din chilia sa aflată in Turnul Negru al Mănăstiri din Wittenberg. Îngenunchiat pe podeaua din cărămidă, în faţa patului îngust de călugări, cu ochii închişi, apăsându-şi fruntea de margine tăioasă a scândurii, se gândea şi se tot gândea la înţelesul acestor cuvinte: „dreptatea lui Dumnezeu”.

„Dar în cele din urmă Dumnezeu s-a milostivit de mine. Deodată am priceput: că dreptatea lui Dumnezeu înseamnă justificarea omului prin Dumnezeu jutitia qua non justes Deus facit. Mi-au amintit „credinţa îl va învia pe ce cel drept” şi de îndată toate gândurile  mele s-au schimbat. În sfârşit îmi aflasem scăparea. Dintr-odată am simţit că mă trezesc la viaţă şi-am văzut cum înainte-mi se deschid larg Porţile Raiului”.

Acele cuvinte ale lui Pavel referitoare la „neprihănirea lui Dumnezeu”, atât de urâtă lui Luther îi deveniră dintr-odată dulci şi alinătoare. Credinţa lui într-un Dumnezeu îndurător era de-acum toiagul în care se sprijinea ori de câte ori avea de luptat cu îndoiala. Citind Romani 1:17, el a ajuns la convingerea că numai credinţa în Hristos putea justifica pe cineva în faţa lui Dumnezeu. De-atunci înainte sola fide sau justificarea prin credinţă şi sola scriptura au devenit principalele punct în sistemul lui teologic.

(va urma)

Iti recomand si:

Luther si reforma – 1

Luther si reforma – 2

Luther si reforma protestanta – 3

Luther si reforma protestanta – 4

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Distribuie:

Luher si reforma – 2

by 1 Comment

Martin Luther s-a născut în orăşelul minier Eisleben la 10 noiembrie 1483, orăşel pierdut prin pădurile Turingiei. În dimineaţa zilei următoare copilul a fost botezat. Era o veche tradiţie de a boteza copiii cu numele sfântului sărbătorit în  ziua respectivă. Cum 11 noiembrie era sărbătoarea Sfântului Martin din Tours, patron al Franţei, noul născut primii numele de Martin.

Tatăl băiatului, Hans Luder, fusese iniţial plugar dar devenise miner în minele de cupru din Mansfeld, unde fusese nevoit să se stabilească după ce-şi părăsise oraşul de baştină din cauza sărăciei lucii. După ani de trudă îşi făcuse câteva cuptoare şi ajunse cel mai însemnat dintre cei patru consilieri ai urbei.

Hans Luder era mic de statură,  noduros şi îndesat, cu ochii negrii, vii şi inteligenţi, deschis, cinstit şi drept, dar extrem de sever faţă de alţii şi faţă de sine. Avea mâna grea faţă de toţi cei şapte copii, dar mai ales de micuţul Martin, cel mai mare dintre ei, preferatul, pentru că dorea să-l educe cum trebuie şi credea că a educa înseamnă a pedepsi.

Martin a fost întotdeauna mândru de originile sale, chiar dacă în acea vreme ţăranii erau dispreţuiţi. „Sunt fiu de ţăran, scrie el mai târziu. Tatăl, bunicul şi străbunicul meu au fost cu toţi ţărani adevăraţi”

În primăvara anului 1488 la doar patru ani şi jumătate, Martin merge la şcoala comunală din Mansfeld, deprinzând ceea ce se învăţa pe atunci şi încercând să reziste sistemelor absurde şi crude de educaţie.

Un accent deosebit se punea pe învăţarea limbii latine, pentru care acei săraci începători aveau doar un abecedar si liste de cuvinte pe care să le memoreze. Tot în latină ei trebuiau să înveţe Rugăciunea Domnească, cele Zece Porunci şi Crezul Apostolic. Într-o zi până la amiază, micuţul Martin a luat de cincisprezece ori bătaie pentru că nu stăpânea tabelele gramatici latine. Martin avea un mare talent pentru muzică, talent uşor de recunoscut în multitudinea de imnuri lăsate moştenire posterităţii. Despre şcoala de la Mansfeld Luther nu-şi aduce aminte cu plăcere „Nu ne învăţa nimic de preţ, nu făceau decât să ne zăpăcească în bătăi”.

În primăvara anului 1497 tatăl său se decide să-l trimită la o şcoală din Magdenburg, fie şi din dorinţa ca fiul său să aparţină prin instrucţie păturii sociale căreia nu-i aparţinea.

Aici, Luther frecventează şcoala „fraţilor vieţii în comun”, o frăţie în care clericii şi laicii, stau alături fără să fi depus vreun jurământ. Şcoala se bucură de un bun renume dar Luther este nevoit să o părăsească după numai un an pentru că tatăl său avea probleme materiale.

După un an tatăl său îl trimite să studieze la Colegiul Sfântul Gheorghe din Eisenach unde familia avea rude. Aici îşi petrece Martin următorii trei ani, păstrând întreaga viaţă o amintire a şcolii de la Eisenach şi a profesorilor pe care i-a avut. Rudele din partea mamei la care locuieşte de abia îşi duc traiul aşa că face şi el ca şi colegii săi: merge de la o poartă la alta si cerşeşte, cântă prin biserică şi pe la case pentru un codru de pâine. Datorită vocii sale frumoase îşi găseşte adăpost  şi hrană în familia comerciantului  Heinrich Schalbe. Pe unul din fiii familiei îl şi meditează, rămânând surprins că se poate trăi şi altfel decât sub semnul sărăciei şi al cruţării pe care le cunoştea din casa părintească.

Luther putea acum să ţină cuvântări în limba latină, să scrie eseuri şi versuri. De asemenea el era capabil acum să studieze scrieri ale autorilor antichităţii intrând astfel în lumea lui Esop,Terence şi Virgil.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Distribuie:

Luther si reforma – 1

by 2 Comments

Cele două subiecte, Luther şi Reforma, nu pot fi studiate cu succes decât ca un tot unitar pentru că nu poţi să-l înţelegi pe Luther, independent de Reformă, şi nici Reforma, dacă Luther este scos din centrul scenei.

S-au făcut multe încercări de a-l înţelege pe Luther în funcţie de influenţa pe care el a exercitat-o asupra dezvoltării ulterioare a istoriei. Istoriografia catolică tradiţională îl consideră pe Luther un călugăr nebun, un psihopat posedat de Diavol, care dărâmă stâlpii Bisericii Mame. Pentru protestanţii ortodocşi,  Luther era un cavaler evlavios, un Moise, un Samson, un Ilie, chiar al cincilea evanghelist. Pentru pietişti, el era un apostol cu inima ca pâinea caldă. Naţionaliştii germani îl proslăveau ca fiind eroul popular si „părintele naţiunii”, teologii nazişti l-au făcut un proto-arian şi precursor al Fuhrer-lui. Este semnificativ faptul că anumite texte din scrierile lui Luther pot fi citate pentru a sprijini fiecare din aceste caricaturi. Cu toate acestea, nici una dintre ele nu ia în serios înţelepciunea de sine a lui Luther, care este punctul de start pentru o evaluare adecvată a teologiei sale. Numai doi teologi din toată istoria bisericii, Augustin şi Toma d’Aquino, ating statura lui Luther. De asemenea numai un singur corp de scrieri, documentele Noului Testament au mai fost studiate cu atâta scrupulozitate cum au fost studiate operele reformatorului de la Wittemberg.

Pe de cealaltă parte, subiectul Reformei a constituit o sursă de fascinaţie pentru zeci de mii de studenţi pe întinderea a câteva secole şi nu exista un semn că interesul ar diminua. Este o tema extrem de controversată şi asupra a foarte puţine aspecte există un acord unanim. Chiar amănuntele referitoare la fapte reale sunt contestate aprins. Deşi aproape anual se publică articole şi cărţi noi, despre acest subiect, bazate pe cercetări recente, tabloul general rareori se clarifică in timp. Aplecându-ne asupra acestor teme, vom ţine cont că înţelegerea noastră este provizorie şi că adevărul de azi poate fi interpretarea greşită de mâine.

Trebuie de asemenea subliniat că „Reforma” este un concept inventat de istorici şi folosit pentru a descrie succesiunea de evenimente în urma cărora părţi masive din populaţia Germaniei, Elveţiei, ţărilor scandinave, Olandei şi Marii Britanii au întors spatele catolicismului şi au devenit Membre ale Bisericii Protestante independente. „Reforma” nu a fost un termen utilizat la momentul respectiv şi nici pe parcursul a câtorva generaţii care au urmat. El a fost introdus în uzul comun în secolul al XVIII -lea de către istoricii protestanţi din Germania care au pretins ca pe un fapt de netăgăduit că „Reforma” a însemnat un proces prin care mase mari de creştini plini de zel, incapabili să accepte abuzurile larg răspândite de Biserica Romano-Catolică, s-au rupt de aceasta pentru a-şi urma propria lor religie purificată. Termenul însuşi de „Reformă” implică faptul că schimbările erau în bine, menite să îndrepte răul.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Distribuie:

John Wycliffe – prima parte

by Leave a Comment

Wycliffe a fost unul dintre cei mai importanţi şi autoritari gânditori din Evul Mediu. Activitatea sa s-a desfăşurat în perioada grea a scolasticismului târziu, când ideile şi doctrinele noi accelerau trecerea la o perioada modernă a gândirii. Pe de o parte el a condus o mişcare de opoziţie împotriva bisericii medievale şi a unora dintre dogmele şi practicile sale fiind un precursor al reformei, iar pe de altă parte a fost cel mai proeminent filosof englez al celei de-a doua părţi a secolului al XIV-lea.

Deşi a trăit cu aproape 200 de ani înainte de Reformă, principiile învăţăturii sale s-au asemănat destul de mult cu cele ale lui Luther, Calvin şi alţi reprezentanţi ai reformei. Istoricii l-au numit pe Wycliffe “Luceafărul de dimineaţă al reformei”.  Avea renume de om pios, ager la minte, învăţat şi curat la inima

Viaţa

Wycliffe s-a născut în Anglia într-un sat mic, Ipreswell, aparţinând de regiunea Yorkshire în anul 1324 (este posibil ca naşterea sa fi avut loc mai devreme). Familia sa era de origine anglo-saxonă, locuitori vechi din Yorkshire. În perioada în care s-a născut, familia sa era numeroasă şi deţinea pământuri întinse, situate în general în jurul Wycliffe-on-Tees, Ipreswell fiind doar un cătun periferic al domeniilor aparţinand familiei sale.

Şi-a petrecut ce-a mai mare parte din viaţă la Oxford  unde a arătat interes fată de ştiinţele naturale şi matematica, dar s-a înscris la studiul teologiei, dreptului bisericesc şi filosofiei. Dialectica sa ascuţită şi scrierile sale dovedesc o bună cunoaştere a dreptului roman şi englez ca şi cunoşţinte solide de istorie. Wycliffe a studiat cu precădere filosofia lui Aristotel şi s-a aplecat asupra teologiei lui Augustin.

A urmat cursurile lui Merton  în 1356, masterul în arte la Balliol iar între 1366 si 1372 a devenit Doctor of Divinity, cea mai înaltă treaptă a doctoratului din Marea Britanie, cu studii în domeniului teologiei sistematice. În 1378 este numit profesor la universitatea Oxford  iar doi ani mai tarziu a fost prezentat de către colegiu parohiei Lutterworth (Leicestershire) unde este numit paroh. Obținând licența în teologie Wycliffe a arătat un viu interes studiului Scripturii.

În 1381 părăseşte definitiv Oxfordul şi se instalează la Lutterworth (Leicestershire) unde moare în 31 decembrie 1384.

Activitatea

Încă din 1360 Wycliffe a luat parte la lupta dintre universitatea Oxford şi ordinele cerşetoare: franciscan şi dominican, care acaparaseră aproape toate demnităţile bisericeşti.

În timpul lui Anglia era vasală încă din vremea regelui Ioan fără Ţară (1215) scaunului papal care îi cerea în fiecare an plata unui impozit. Când papa Urban al V-lea a cerut regelui Edward al III-lea să plătească suma de 1000 de mărci ca parte a datoriei faţă de scaunul papal, parlamentul englez s-a opus cerând regelui să nu accepte o cerere care răpea independenţa statului. Wycliffe devine acuzator sau procurator împotriva papalităţii. Pentru că nemulţumirea faţă de Papa creştea a apărut ideea ca biserica din Anglia să se supună autorităţii de stat, idee pe care Wycliffe a promovat-o cu caldură. Wycliffe slujea în aceasta perioada ca şi consilier teologic al Guvernului şi a compus un tratat polemic în care vorbea despre tribut şi prin care căuta să apere un călugar, fără nume, de conducerea parlamentului şi a guvernului. Acest tratat politic a însemnat intrarea lui  Wycliffe în politică în jurul anilor 1365/1366.

Participarea pregnanta a lui Wycliffe în politică a început odata cu congresul de pace de la Bruges. În 1374 negocierile erau purtate între Franţa şi Anglia şi, în acelasi timp, membri ai comisiei engleze negociau cu trimişi papali asupra problemei bisericeşti iar Wycliffe făcea parte dintre aceştia din urmă ca urmare a unui decret datat în 26 iulie 1374. Opoziţia virulenta împotriva sistemului de la Avignon a pus capăt negocierilor de pace.

În lucrarea De domenio divino, Wycliffe combate cu severitate corupţia şi lăcomia prelaţilor şi a călugărilor, care au pus mâna pe posturile de conducere şi deţineau mari proprietăţi, afirmând că numai Dumnezeu poate avea suveranitate deplină. El susţine ca nu e permis bisericii sa aibă bunuri temporale şi că puterea civilă poate să retragă clerului aceste bunuri de care se abuzează.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Distribuie: