Dumnezeul lui Caleb

(23 martie, dimineata – Iosua 13-15)

Cu mers sprinten, spatele drept şi privirea ageră, vaşnicul luptător se îndreptă spre sala în care se afla Iosua. În calea lui oştenii îşi plecau capul în semn de respect şi se retrăgeau cu un pas înapoi. Nu stârnea rumoare prin apariţia lui dar nici nu trecea neobservat de mulţimea care se înghesuia cu diferite jalbe la curtea celui care judeca peste Israel. Mergea fără să şovăie iar îi piept îi ardea bucuria veştii care ajunsese şi la urechile lui: marele Iosua prinse a împărţi ţara deşi aceasta nu era pe deplin cucerită. “Nu, anii grei de luptă, vecinătatea morţii şi situaţiile complicate de peste decenii, nu frânseră în prietenul Iosua puterea credinţei. Să împartă ţara pe care încă nu o stăpânea!… asta numai cel în care clocoteşte încrederea şi sălăşluieşte ascultarea poate să o facă!”

“Caleb, fiul lui Iefune…” fu anunţat luptătorul care era deja în prag. Se ştia prea bine motivul vizitei lui. În urmă cu 45 de ani acest Caleb a avut curajul să privească realitatea prin ochii Cerului şi să nu tacă. Putea să fie unul ca ceilalţi, să privească la uriaşii din cetăţi, la zidurile imense şi la armatele bine pregătite, să se sperie şi să vorbească… iar vorbele lui nu ar fi fost minciuni. Putea să tacă mâlc, să lase ca situaţia să decanteze profitul şi el să meargă în direcţia cea mai bună: să judece sau să încurajeze. A ales însă să vorbească atunci când vorbele păreau naive, să încurajeze atunci când pentru o simplă speranţă putea fi linşat de poporul fricos. A ales să creadă iar credinţa i-a fost răsplătită atunci cu vorbe. Caleb a luat cuvintele, le-a pus la inimă şi a tăcut.

Au urmat mulţi ani de rătăcire prin pustiu, rătăcire la care a participat din plin deşi nu era cu nimic vinovat. Au urmat şi ani grei de luptă, luptă de la care nu s-a dat înapoi.  A tăcut de fiecare dată şi a mers înainte, chiar şi atunci când viaţa îl pălmuia pe ambii obraji, luptele păreau interminabile şi mugurii bătrâneţii se arătau timid. A tăcut dar speranţa ce se furişase adânc în inima lui l-a ţinut în viaţă, în putere, în credinţă. ” Sunt patruzeci şi cinci de ani de când vorbea Domnul astfel lui Moise […] şi acum iată că sunt în vârstă de optzeci şi cinci de ani. Şi astăzi sunt tot aşa de tare ca în ziua când m-a trimis Moise; […]dă-mi dar muntele acesta despre care a vorbit Domnul pe vremea aceea”

Mă simt ruşinat în faţa istoriei lui Caleb. Îmi revăd rugăciunile şi ştiu că acelaşi Dumnezeu care îi promitea atunci lui Caleb un teritoriu bogat dar care îşi uita promisiunea pentru patruzeci şi cinci de ani, acelaşi Dumnezeu ascultă astăzi şi rugăciunea mea de copil răsfăţat şi nerăbdător.  Ruşinat pentru că eu nu sunt gata să aştept împlinirea unei promisiuni atât de mult, pentru că timpul mi se pare că nu mai are răbdare cu credinţa mea sau credinţa mea mică nu rezistă sitei dese a timpului.  Ruşinat pentru că eu, om al societăţii consumeriste, am învăţăt prea repede să negociez cu Cel ce deţine toate lucrurile şi nu sunt gata să merg la luptă şi să traversez pustia fără o motivaţie constantă şi consistentă.

Trăiesc de multe ori sentimentul că noi, creştinii noului secol, ne-am făurit un dumnezeu care să corespundă nevoilor noastre care se schimbă cu viteza luminii şi trec cu cea a sunetului. Un dumnezeu care să primească, fără nazuri, moneda strâmbă de schimb a rugăciunii, cea ruginită a unei zile de post şi, uneori, cea ciuntită a unei fapte bune. Cum am reacţiona însă dacă Dumnezeul căruia ne închinăm s-ar purta cu noi precum s-a purtat cu Caleb, Moise, Pavel, Ilie? Ne-ar ajunge oare resursele de încredere şi untdelemnul credinţei pentru o perioadă lungă de secetă? Am păstra, ferecată în inimi de carne, speranţa în Cel ce pare la mii de ani lumină departe? Am continua să luptăm chiar dacă rezultatele se încăpătânează să apară?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Intre trecut si viitor

(25 martie, Iosua 19-21)

Scribul tocmai îşi ascuţea pana şi privea înciudat papirusul. Fusese greu să înşire atâtea seminţii, fiecare cu partea pe care o primea abia acum, a nu ştiu câta generaţie, din ţara promisă bunilor lor. Era linişte în ţară şi negocierile au păstrat limita de decenţă pe care prezenţa lui Iosua o cerea. Acum însă privea peste literele înşirate cu migală şi nu ştia sigur ce va urma. Până aici fusese istoria, acum începea viitorul.

Bătrânul Iosua privea pierdut în depărtare şi în ochi îi scânteia jucăuşă o lacrimă.  Răsuflă adânc. Se gândea oare la Moise, cel care îl primise cu îngăduinţă şi îi oferise cu răbdare lecţiile de conducere fără de care ar fi fost pierdut? Sau poate la bătrânul prieten Caleb care în sfârşit se aşezase pe teritoriul lui? .. să  numere oare mormintele săpate acolo,  în pustia blestemată sau să retrăiască clipele de bătălie cruntă din faţa cetăţii Ai?

“Scrie băiete!” prinse bătrânul a vorbi “[…] din toate vorbele bune pe care le spusese casei lui Israel Domnul, niciuna nu a rămas neîmplinită: toate s-au împlinit. Au trecut prin văi ale căror adâncime le-a dat fiori, au depăşit momente care i-au îmbătrânit instantaneu, au plătit scump greşelile de moment şi şi-au răscumpărat cu timpul alegerile greşite, dar acum, când viitorul prindea a se naşte, Iosua recunoştea pentru întreg Israelul şi în faţa posterităţii milenare că nimic din ce fusese promis nu a fost uitat, nimic din ce fusese făgăduit nu  a fost trecut cu vederea. Da, ei au îmbătrânit şi haina strânsă nu reuşeşte să acopere deplin cicatricile unor vieţi trăite de prea multe ori pe marginea prăpastiei… dar peste toate Dumnezeul lor a putut să întindă curcubeul promisiunilor împlinite.

Tirania urgentului şi forţa nevoilor imediate devin de prea multe ori pete unsuroase pe ochelarii cu care privim realitatea. Tindem să măsurăm mai degrabă insuccesele, să ne bagatelizăm rugăciunile prin lamentare şi să ne lingem rănile superficiale dintr-o luptă spirituală ce de prea multe ori are teatrul de război  departe de noi.

Ne plângem că partea de moşie este prea mică, pomii ce cresc pe ea prea strâmbi şi burduful lacrimilor de căinţă secat. Ne uităm cu ochii sticloşi la trecut şi în loc să numărăm promisiunile împlinite prindem a trece în revistă toate cioturile care ne-au zdrelit picioarele, toate crengile care n-au purtat mere.

În fiecare zi, cu şi fără voia noastră, viitorul irupe spre noi cu forţa binecuvântărilor ce se înoiesc în fiecare dimineaţă. Dar suntem  prea încruntaţi şi adesea uităm să privim cu nesaţ curcubeul pe care Domnul, Sfântul lui Israel, îl înalţă şi deasupra noastră. Alegerea ne aparţine! Cu pana ştirbă a unei vieţi trăite sub ploaia binecuvântărilor,  putem compune în fiecare zi un imn spre Cel ce nu-şi uită niciodată făgăduinţele.

Distribuie:

Frumusetea simplitatii

(24 martie, seara – Luca 2:1-24)

Câte miracole nu ar fi putut face Dumnezeu pentru familia modestă din Nazaret, pentru Iosif şi Maria! Din ziua în care se anunţase marele Dar pe care Părintele îl făcea omenirii, de atunci binecuvântările ar fi trebuit să vină una după alta. O casă nouă, o trăsură robustă, haine valoroase şi merinde pentru câţiva ani, doar acolo avea să se nască Cel ce va aduce mântuirea poporului Său. Familia  avea  să fie fericită, vecinii ar fi crăpat de ciudă, prietenii de invidie şi tot ţinutul ar fi avut motive serioase de bârfă şi de apropiere plină de interese ascunse de Cel ce dădea astfel de binecuvântări.

Cu toate acestea Dumnezeu trimite îngerul, anunţă evenimentul şi apoi se retrage în spatele scenei pentru a regiza în continuare marele plan de salvare al unei omenirii înstrăinate. L-a lăsat pe Iosif să se descurce cu cele necesare traiului, i-a privit cum se pregătesc de o călătorie neprogramată şi primejdioasă şi i-a îndrăgit atunci când I-au moşit Fiul printre paie şi animale, în ieslea săraca a Betleemului.

Ce simplitate orbitoare, ce lipsă sublimă a înconjurat venirea în lume a Stăpânitorului a toate! Şi simplitatea continuă. De zile bune mă chinui să pricep de ce a ales Dumnezeu să trimită îngerul la grupul acela de păstori stingheri, ce îşi privegheau tăcut turmele. De ce la ei, oameni aşa de simpli? De ce nu l-a anunţat în noaptea aceea pe Simeon care aştepta de amar de vreme Izbăvirea lui Israel, sau pe Ana de la Templu? Refuz să cred că “pesterile” din Israel nu mai ascundeau şi în acea perioadă oameni care nu şi-au plecat genunchiul în faţa câştigului murdar şi compromisului roman. Îngerul şi împreună cu el o bună parte din armata cerească se opresc şi se arată oamenilor umili, simpli şi direcţi, capabili să se bucure sincer, să cânte cu dragă inimă şi să primească fără o sumedenie de întrebări.

Există o frumuseţe răpitoare în simplitate! O vezi în ochii copilului de la ţară ce aleargă cu picioarele goale prin colbul drumului, bucuros de libertate şi neobosit de media şi calculator. O vezi în obrazul sănătos, rumen şi zdravăn al bărbatului împăcat cu rodul muncii palmelor sale,  te încântă în blândeţea ochilor acelor femei ce au învăţat să fie în primul rând mame şi te răpeşte prin cuvintele ca pâinea caldă a bunicilor. O astfel de simplitate nu este stricată de nici un fel de “binecuvânare”, ci păstrată în har până la cernerea finală a zilelor.

Simplitatea este ce am pierdut noi, oamenii lumii moderne. Cu mâinile crispate pe căruciorul de alimente, cu mintea burduşită de informaţii veşnic nefolositoare şi prinşi în capcana zilelor ce trec fără bucurie, nouă ni s-a răpit simplitatea.  Am devenit complicaţi cu noi înşine, atât de complicaţi încât dedublarea în om de societate şi om religios este floare la ureche. Am complicat familiile, jocurile din societate, şi, vai nouă!, am complicat şi binecuvântarea proiectând asupra ei mii de dorinţe furibunde.

Ne-am complicat şi în urechi nu ne mai sună cântecul oştii cereşti!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

“Daca esti […]”

(Luca 4:1-30)

Cand a plecat spre pustie, plin de Duhul Sfant, El stia ca se duce la examen. Si de data aceasta nu Tatal era examinatorul ci altcineva purta in maini, cu fata rautacioasa si privirile viclene, ciurul, prin care avea sa fie cernut. Ioan vorbise frumos despre El, Ii daduse intaietate si subliniase inca o data ca El este Fiul lui Dumnezeu. Avea dreptate Ioan dar testul abia urma. Si fiecare pas pe care il facea spre pustie era un pas spre dezvaluirea, tot mai adanca, a identitatii Sale. Sita avea sa fie deasa iar momentele acelea de o incarcatura colosala, pentru El si pentru intreaga omenire. Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, s-a asezat in banca, umil, si a primit foaia de examen de la infioratul Inselator.

“Daca esti […]” a inceput examinatorul cu o sclipire in ochi … daca esti… ar fi putut sa inceapa acolo argumentarea! Ar fi putut ca acolo sa fie startul minunilor. Ce usor i-ar fi inchis gura Diavolului! Cel care hranise un popor intreg in pustie, cel care framantase in cer mana, flamanzise. Si pe foaia de examen a scris un singur rand, singura mancare care ii era necesara, singura din care voia sa guste in continuare: Cuvantul lui Dumnezeu. Cerul a izbucnit in urale, iadul a tresarit si pamantul si-a continuat funestul mars.

“Iti voi da […]” a continuat livid talharul. Obisnuia sa dea, de cele mai multe ori doar de pe varful limbii si aproape de fiecare data din ce nu era al lui. I se parea si lui ca ar conduce, ca ar stapani, si imbatat, ca atatia alti ucenici de-ai sai, de propria maretie, mai avea un singur dor: sa primeasca inchinarea. El, maretul Stapanitor, vazand tot ce crease aflat acum sub negura groasa a pacatului, cunoscandu-i durerile de mii de ani si simtind in nari duhoarea grea a unui trup aflat in putrezire ce si-ar fi dorit rascumpararea, putea sa ocoleasca Calvarul. Atunci si acolo putea incepe rascumpararea. Sa ia ce Ii apartine, sa primeasca ca este al Lui. Putea, siret, sa i se inchine celui care isi dorea asa de mult inchinarea. Putea sa arda etapele, putea sa puna capat durerilor, sa salveze pruncii de la moarte, oamenii din boale, popoarele de sub tirania demonilor, natiunile de sub spectrul mortii, putea… dar pe foaia de examen a scris simplu: doar Dumnezeu merita inchinarea! Indiferent de pret si indiferet de ce ti se ofera!

Si apoi un alt “Daca esti […]”. Ultima incercare. Daca Tu esti, atunci Dumnezeu sigur ar… Daca Dumnezeu este cu Tine, atunci sigur s-ar intampla sa… Hai, incearca! Bate la usa Lui si fa-L sa deschida! Ofera-ne un spectacol, da-ne divertisment si te vom crede. Nu conteaza ca Tu si Dumnezeu veti fi actorii, spectacolul este important. Hai, mai in fata, pe scena! Sa vada toti si apoi toti vor crede… sau poate nu! … Si apoi testul se incheie. Mai era un singur drum de facut, cel printre oameni, catre Golgota. 

Identitate! Adevarata identitate se arata abia dupa ce au fost trecute adevaratele teste. Asa de usor se  poate afisa o identitate de paie, netrecuta prin ciur. Dar testele supreme incep cu acel: “Daca esti […]”. Mi-e teama ca noi nu mai auzim aceste cuvinte nu pentru ca Inselatorul s-a schimbat, ci pentru ca identitatea noastra este clara si n-ar rezista unui asemenea test. Ne place sa credem ca suntem, dar devenim cu adevarat pe masura ce completam foi de examen si ne daruim, in mijlocul anchetei dracesti, Singurului care ne face sa fim cu adevarat!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. 

© 2014 ganditorul.net Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Cand am uitat de maine

(Judecatori 1-3)

Tarziu, în noapte, adormi şi bătrânul general. Sub învelitoarea groasă, pe patul de cazarma, cu oşteni credincioşi aproape, somnul lui Iosua fu agitat. De multe zile nu mai dormea bine. Să fie bătrâneţea sau mulţimea de îngrijorări, povara care îi apăsa umerii obosiţi? Poate amândouă! Deşi împărţise ţara, deşi avea un consiliu de bătrâni înţelepţi, deşi fiecare seminţie era responsabilă de ce îi căzuse la împărţeală, grijile bătrânului nu se diminuaseră. Din contră.

Avea lângă pat, în permanenţă, veştile venite din felurite colţuri ale împărăţiei. Toate începeau triumfator şi sfârşeau bine. Aşa credeau cei care le scriseseră. Pentru Iosua toate aveau un gust amar. “am cucerit Gaza, Aschelonul şi Ekronul cu teritoriile lor. A fost o luptă grea dar Dumnezeul cel credincios a fost alături de noi. Au rămas doar locuitorii din câmpie. Au care de fier şi nu suntem pregătiţi să luptăm cu ei.” “cei din seminţia Beniamin te salută, mare general! Cu noi totul este bine, binecuvântarile Dumnezeului nostru sunt măreţe. Trăim în pace în cetăţile noastre. Cu noi sunt şi iebusiţii, popor liniştit şi harnic.”

Spre dimineaţă Iosua se sculă din aşternut şi se îndreptă spre sala de oaspeţi a casei sale. Acolo se simţea cel mai bine, acolo işi primea prietenii şi tot acolo işi petrecea zilele reflectând la viaţa-i ce statea să apună. Îl îngrijora viitorul mai mult decât orice, îl neliniştea prezentul mai mult decât putea mărturisi oricui. Manase, Efraim, Zabulon, Aser, Neftali, toţi aceştia au început să trăiasca în pace cu cei care trebuiau alungaţi. Toţi acestia vor aduce, mâine, pieirea lui Israel. “Eşti prăpăstios!” îi spuneau. E adevărat, pe la colţuri, niciodată în faţă, trimişii din fiecare seminţie înaintea cărora el a îndrăznit să vorbească. “Este bătrân, Iosua, şi a început să vadă ameninţare şi acolo unde nu este.” Unii încetaseră să işi mai trimită reprezentaţii la el, de teamă să nu fie iarăşi acuzaţi de lipsă de curaj de către cel ce fusese odată comandatul lor.

Le ştia însă inima. Li se înmuiase în faţa cetăţilor cucerite şi a birului ce urmau sa il primească. Niciodată viitorul nu arătase mai bine pentru ei şi pentru familiile lor şi în beţia entuziasmului şi presupusei vitejii au uitat ce este mai important: că nu sabia şi suliţa le asigurase  situaţia de acum ci promisiunea Celui care îi scoase pe părinţii lor din Egipt. Şi tocmai porunca Lui o călcau acum, tocmai Cuvântul Lui îl nesocoteau. Pe faţa bătrânului apăru o grimasa de durere. El, bătrânii ştiau ce înseamnă să nesocoteşti cuvântul Marelui Binefăcător. Nu vor ieşi bine din asta!

Şi poate că cel mai tare îl durea viitorul pe care oricum nu îl va mai vedea. Ştia că efectele neascultării lor de azi vor fi plătite scump de copiii lor. Pe el, Iosua, neascultarea răzvratiţilor acelora l-au costat ani grei de rătăcire în pustiu, morţi fără număr şi aşteptare grea. Care va fi preţul pe care nepoţii şi strănepoţii îl vor plăti? ÎI va milui Înduratorul?… şi gândurile vechiului oştean se transformau în rugă!

Generaţia noastră trăieşte plenar beţia aceasta. Trăim cu nesaţ prezentul ăsta bun şi înrobitor uitând de trecut, ignorând viitorul. Credem că poate o mică avere va cântări mai greu decât neascultarea şi indiferenţa de azi. Credem că  va veni ziua în care ne vom răzbuna pe timp şi vom face acel important de care acum nu avem vreme. Dar azi, în goana noastră, creem datorii pe care numai copiii noştri le vor plăti. Iar preţul nu va fi deloc mic!  

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul. 

© 2014 ganditorul.net Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Glasul care strigă

(26 martie, seara Luca 3)

Glasul! Atât! Glasul era tot ce avea! Glasul care trebuia să strige,  să se înalțe, să se facă auzit. Restul, toate celelalte, nu erau decât simboluri ale lucrurilor bune ce tocmai stăteau să vină, sunet de trămbiță pentru Unsul care se arăta la orizont. Din clipa în care și-a părăsit comunitatea mică de prieteni subtili din deșert a știut că el este doar un glas, un glas care strigă în pustie și care cheamă la pocăință.

Nu se întrebase nici o clipă, cu teamă, dacă poporul din mijlocul căruia se ridica, popor pe care abia îl mai cunoștea, va veni să audă glasul, dacă se va pocăi dar mulțimile însetate, pestrițe care  nu încetau să se înmulțească  îl  uimeau. Oare de ce veneau? Era doar un glas, și nici acela mieros, doar un glas care nu îi îmbrățișa cu drag ci le aducea aminte de moștenirea lor spirituală, de datorii (și câte datorii nu aveau ei!) față de Cer, față de semeni. Era un glas care îi certa, care le arăta mizeriile din propriile vieți, un glas care nu știa menanjamentele,  care nu recunoștea fețele și nu folosea subtilitățile. Și totuși ei veneau, mărturiseau nevoia de schimbare prin botez, uneori mai cereau și sfaturi, și plecau. Unii alene, alții țanțoși, unii cu agendele în mâini gata să bifeze un nou ritual, alții cu sufletele îndurerate!

Îi știa! Cei mai mulți se întorceau la nimicul de acasă din care trebuia să plătească dări, la relațiile târâte printr-un veac al neșansei, la un ritual searbăd care nu mai poate să ascundă zâmbetul vândut al preoților, la un călcâi în formă de cizmă ce apăsa grumazul natiunii lor. Ei erau cei mai sinceri, ei erau cei mai goi, ei erau cei mai mulți. Și pentru ei el nu putea să fie decât “glasul care strigă în pustie”.

Ne asumăm atâtea roluri în lumea noastră iar noi nu putem să fim decât un glas, un sunet de trâmbiță, un semn indicator. Am vrea să schimbam vieți, să răsturnăm sisteme, să desprindem demoni și să cucerim… dar suntem doar un glas! Câteodată abdicăm și de la el, pentru că povara mesajului este prea greu de dus într-o lume a corectitudinii politice în care îndoiala cu privire la orice și oricine încolțește la fiecare cărămidă, fețele celor care trebuie să aude strigătul sunt însoțite de mâini darnice sau priviri fulgerătoare sau strigătele ies dintr-un piept pipernicit.

Un glas între miile de șoapte, un glas între puzderia de voci! Atât ni se cere, atât putem dărui celor slujiți de evanghelia scrisă de colțul știrb al vieții postmoderne.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2010

© 2010 ganditorul.net Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Simple frumuseti

(26 martie, dimineata Iosua 22-24)

Nu putuse dormi toată noaptea. De fapt, de nopţi bune, somnul,  şi aşa sporadic îi fusese deranjat de evenimentele   programate în ziua ce tocmai  se anunţa la orizont. În jur, zgomotul de arme, discuţiile atent şoptite şi planurile din căuşul mâinii prinseră a-l obosi şi mai tare. Da, odată, demult, fiecare zgomot de armă îl făcea să tresalte, fiecare discuţie trebuia să se sfârşească la el, fiecare plan primea încunvinţarea lui.

– S-au adunat mulţi, copile? se îndreptă el spre oşteanul din gardă, cu privirea măsurând valea Sihem. “Foarte mulţi, şi încă vin” fu răspunsul respectuos al soldatului.

Sprijinit de toiagul nelipsit de acum şi uitându-se la forfota mulţimii, Iosua îşi lăsă mintea liberă să colinde pe coclaurile unei istorii prea pline ce l-au avut de multe ori drept protagonist. De la Moise încoace zilele se întreceau în a-l surprinde iar în ele, acum deja bătrân, putea să vadă şi mai clar mâna şi prezenţa Sfântului lui Israel. Au cucerit Ierihonul dar au lăsat morminte multe la Ai, a fost trădat de atâţia dar onorat cu prietenii fără seamăn. A plâns de furie şi de neputinţă dar a şi dansat de bucurie şi, mai presus de orice, Acelaşi Sfânt, acelaşi Mare Conducător de oşti i-a condus până acum, aici, în valea Sihem.

Ce călătorie! Privind acum urma paşilor săi dar şi ai poporului său în valea timpului, ochii prinseră a se umezi. Cine fuseseră ei? Un popor de sclavi cu prea puţine paie, cu prea mărunte gânduri, cu prea blesemate zile.  Cine era EL? În ce cuvinte să-L poată zugrăvi? El, Dumnezeul drept şi sfânt dar iubitor şi aproape, El, Marele Oştean viteaz în lupte şi Mângăietor  fără seamăn. O călătorie dar mai presus un DOMN, un viitor ce prinsese a zburda spre veacuri şi mai ales un Făuritor de binecuvântări.

De pe scena Israelului, astăzi facea un pas înapoi. Era ultimul discurs, ultima privire ce astăzi devenea o îmbrăţişare a poporului său. Pleca! Iar ei, cu poveştile pe care în parte le ştia, cu aplecările greşite de care şi astăzi îi era frică, cu istoriile însângerate dar mai ales cu un destin, o ţară, un viitor, o nădejde, un Domn, vor merge mai departe. Le vorbi puţin, îi puse să jure că vor şti totdeauna că iscusinţa lor stă în ascultare de Cer, în supunere faţă de Conducător, în închinare aparte faţă de Creator şi apoi plecă. Definitiv!

În trecerea aproape ternă a zilelor noastre suntem tentaţi să credem că viaţa e lineară, că ce a fost ieri va fi şi astăzi iar lui “mâine” îi lipseşte puterea de a schimba ceva. Aceaşi cană de ceai sau de cafea, acelaşi drum, aceiaşi colegi, aceleaşi mici sau mari bârfe, aceleaşi târguieli şi tânguiri. Aşa prindem a crede, că nimic nu se întâmplă şi parcă nici nu am vrea să se întâmple.

Dar viaţa nu e lineară. Ea urcă şi coboară, transformă clipele în evenimente şi peste evenimente suflă colbul istoriei făcându-le amintiri. Unele sunt ca nişte piscuri, orice nesăbuinţă de a le lua în seamă îţi zdreleşte mâna, piciorul… inima. Sunt piscurile durerilor mari, ale pierderilor şi câştigurilor evidente, ale pietrelor de hotar zugrăvite cu prea mult din varul “băgării în seamă”. Deşi ele sunt cele mai celebrate, muntele vieţii nu este doar vârf, doar pisc, doar înalţime.

Cu privirile în urmă Iosua putea vedea acum desluşit. Au fost momente în care drumul lor părea înfundat, clipe în care nimic din cele făcute sau care urmau la facere nu aveau sens dar dincolo de toate, acolo, în valea Sihem, nu avea cum să nu vadă cărarea muntelui: nu ştiuse calea şi poate că nici nu avusese încredere în atingerea piscului (ei, popor liber cu propria ţară?!) dar acum recunoştea mâna unui Dumnezeu care ştie să făurească măreţia din momente obişnuite, diamante istorice din clipe aproape şterse.

Lupta pentru productivitate, eficienţă sau cum o mai numesc efemerii zilelor noastre ne-a determinat să măsurăm doar succesele sau eşecurile, piscurile sau văile. Către fiecare dintre ele există însă un drum, o cale cu peisaje diferite, cu împrejurări apare şi mai ales cu un Domn care veghează asupra lor. Vorbim prea des de binecuvântările pe care le putem măsura, cântări, arăta şi prea puţin privim spre Domnul care îndreaptă paşi, măsoară cărările, călăuzeşte inima, înţelepţeşte mintea. Vorbim de clipele fericite şi ne plângem de cele triste dar uităm că fiecare are în spatele lor un drum şi înaintea lor o cărare. Pe ele suntem noi, cei în devenire şi asupra lor veghează El, Cel ce cunoaşte ţelul final.

Frumuseţea “muntelui” nu stă doar în atingerea piscului ci şi în călătoria de până acolo!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2010

© 2010 ganditorul.net Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Simeon, ultima fila

(25 martie, seara Luca 2:25-52)

“La o parte, trece Marele Preot” strigă aprodul mulţimii pestriţe adunate în curtea templului. Tremurând, ca după un efort mai presus de puterile sale, bătrânul prinse cu mâinile peretele instabil al unei dughene apropiate. Se întoarse cu faţa abia când ultimul om din coloana oficială trecea ţanţoş lăsând în urmă dâre de praf amestecate cu parfum ales. Nu îi mai judeca, nu îi mai săgeta cu  priviri aprige, nu mai purta un război ce poate nu fusese niciodată al lui; pur şi simplu nu se mai gândea la ei. De fapt, din cauza lor hotărâse de mult să nu se mai coboare la templu decât dacă este absolută nevoie. Îi era bine acolo, în grădina cu maslini, departe de vuietul oraşului ce gemea sub asuprirea romanilor, a evreilor vânduţi, a… şi a atâtor altora.

Dar astăzi Duhul îl mânase spre templu. Venise ziua! De câte ori în arşiţa zilei dar şi în răcoarea nopţii, culcat la pământ şi strivit de vina poporului său, sau cu fruntea mângăiată de adierea senină, nu ceruse Dumnezeului lui să-i dăruiască viaţa pănă astăzi. Ştiuse, crezuse, nădăjduise în această zi! Iar acum, când  înceta să numere firele de nisip rămase în clepsidra vieţii lui, inima îi bătea cu putere.

Se apropie de cuplul stingher şi ceru să ţină în braţele-i tremurânde pruncul. Nu, nu ştiuse că sufletul său, trecut prin atâtea suferinţe, mai poate îmbrăţişa cu atâta patos, mai poate simţi o bucurie atât de intensă, mai poate vedea lumina pe un tărâm în care soarele nădejdii uitase de mult să mai răsară. “O, nu! Aşteptarea mea nu a fost zadarnică Stăpâne, promisiunea ta nu a fost deşartă! Ochilor mei bătrâni bunătatea ta le arată astăzi lumina, sufletului meu cărunt credincioşia ta îi arată astăzi mântuirea.”

Se întoarse apoi spre femeia aceea obosită de drum şi spre bărbatul îndârjit şi prinse a vorbi iar cuvintele lui zburau ca suveica ţesătorului. Ei nu puteau pricepe acum, vedea bine că nu puteau pricepe! Măreaţa jertfă cerea alte jertfe iar inimile vor fi străpunse, suflete îndurerate. Copilul aducea cu el atât sabia cât şi balsamul, atât viaţa cât şi căderea, atât mântuirea cât şi cântarul viitoarei dreptăţi.  Se uită la ei, le încredinţă copilul şi, precum o umbră ţinută în viaţă doar de zorii dimineţii, plecă spre grădina cu maslini. Pasul îi era parcă mai dârz, privirea mai senină. Cine ştia secretul bătrânului?

Nu ştiu ce ne face pe noi, generaţiile mileniului trei, să fim aşa de bătrâni. Îmbătrânim zi de zi mai mult, chiar dacă pielea ne este încă fermă, părul încă nealbit. Îmbătrânim pentru că nu avem ţel, pentru că ne lipsesc promisiunile în care să credem, pentru că nu nădăjduim decât în cele trebuincioase unei vieţi strict biologice. Îmbătrânim pentru că nu putem aştepta o vreme, o săptămână, un an ci ardem acum pentru a obţine totul instant. Îmbătrânim pentru că uitam să-i vorbim Creatorului în cuvinte de dragoste; uităm să Îl întâlnim şi în grădina de maslini ci Îl căutăm cu disperare doar în piaţa de obşte, acolo unde târgul este rapid, câştigul imediat.

Îmbătrânim şi ne pare rău. Am vrea să fim altfel, am vrea să avem ţel, promisiune, răbdare şi cuvinte din slove de cer. De fiecare dată însă ne pare prea devreme sau prea târziu, prea scump sau, ciudat, prea…”Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne” zise Simeon, bătrânul care ştiuse să creadă, să aştepte, să spere.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

… cand mastile coboara!

(24 martie, dimineata – Iosua 16-18)

Săbiile au fost şterse de sânge, mormintele astupate şi peste poporul sclavilor deveniţi stăpâni se aşternu liniştea. Deşi nu reuşiră să alunge din ţară orice urmă de popor străin ci au păstrat, incoştienţii!, suficiente focare din  care mai târziu va ieşi la plimbare ispita şi la jaf nenorocirea, acum erau liniştiţi. În sfârşit acasă, în acea ţară promisă din vremuri străbune de Marele Yahwe bătrânului Avraam, reînnoită ştersului Isaac şi păstrată vagabondului pocăit Israel. Erau casă, pe un pământ gata să se deschidă pentru ei şi să le ofere din plin roadele lui, un pământ gata să îi găzduiască necontenit pe cei cu care Însuşi Creatorul semnase legământ.

Acasă dar fiecare stătea la uşa, neîndrăznind să intre. Se găsiră câţiva viteji precum Caleb care să meargă şi să primească din mâna lui Iosua actul de proprietate dar restul stăteau la uşă şi priveau în zare prefăcându-se că nu pricep prea bine despre ce este vorba dar având tot timpul urechea ciulită ca nu cumva să fie nedreptăţiţi. Războiale se terminară, durerea pricinuită de victimele lui se aşternu greoaie şi fu acoperită de colbul uitării şi de acum urma partea cea mai dificilă: împărţirea ţării între învingători. “Până când vă veţi lenevi să mergeţi să luaţi în stăpânire ţara pe care v-a dat-o Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri?” strigă bătrânul Iosua încruntat. Ştia însă că nu este vorba doar de lene ci mai ales de o pândă fină ca nu cumva unul să primească mai mult sau mai bine decât celălalt. Teama de a nu fi nedreptăţiţi pur şi simplu îi paraliza iar Ai-ul împărţirii ţări moştenite părea o cetate de necucerit.

Atunci şi acolo starea tensionată s-a rezolvat uşor printr-un sorţ necontestat, o împărţire dreaptă şi mai ales prin mâna de fier dar blândă, prin caracterul neînduplecat dar cinstit al lui Iosua. Zecile de lecţii din pustie, multitudinea de experienţe care îi îmbătrâniră făcură din evrei un popor în stare de a nu-şi pierde definitiv cumpătul în faţa unei prăzi ce se cerea împărţită.

Mi-ar fi cumplit de teamă să văd un experiment asemănător aplicat fraţilor mei. Ce strigăte şi acuzaţii, ce mişmaşuri făcute la ceas de seară, după perdele groase! Zarurile au fost măsluite! Terenul meu este mai mic şi pe el soarele nu răsare ca pe celălalt! Eu am luptat mai dârz, merit ceva mai bun! Eu am copii mai mulţi, îmi trebuie spaţiu mai generos! Primeşti acel ţinut dar mă votezi pe mine! Eşti stăpân de drept când îmi umpli casa visteriei cu atâţia talanţi!

În biserică suntem cu toţii purtători demni ai unei măşti spirituale frumos desenate. Unii dintre noi îndrăznesc şi pot să poarte această mască şi în societate, atunci când nu au nimic de împărţit cu nimeni, nimic de câştigat şi nimic de pierdut. Masca începe să coboare însă atunci când la mijloc apare un interes, de o valoare incertă, nemăsurat în balanţa veşniciei. Este incredibil să vezi cum aceste măşti coboară nu doar pentru o casă sau o slujbă bună, pentru o maşină performantă sau o diplomă pătată dar şi fie doar pentru un bob de orez, o pâine albă şi un metru de pământ mocirlos.

Iar când masca este jos ea lasă la iveală chipul adevăratului om, cel ascuns al inimii, al momentelor de singurătate. Atunci valorile reale plutesc la suprafaţă iar principiile de viaţă sunt puternic subliniate. O mască lăsată jos poate scoate la iveală un chip ciopârţit de interese ascunse şi meschine, murdare şi păgâne sau unul luminat de Cristos, radiind de pace şi înţelegere.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

… in cautarea poeziei (2)

(23 martie, seara – Luca 1:57-80)

“… crezi că mai putem reveni la ceea ce ar trebui să fim?” “…că mai găsim calea de ieşire din labirintul acesta al pseudo-creştinismului în care ne zbatem? că vom mai redescoperi calea spre ceea ce suntem chemaţi a merge şi vom mai putea păşi pe ea fără ca vântul îndoielii să  ne dea târcoale? Hm, mi-e teamă că nu!”. Tăcerea se aşternu greu peste cuvinte şi nici unul dintre noi nu mai găsi putere să creadă în luminiţa pe care o vedea ieşirea din labirint. Ne-am aşezat spate în spate şi ştiu că fiecare dintre noi a visat la clipa în care harul ne va smulge din labirint şi ne va dărui încrederii, făcându-ne robi luminii şi împingându-ne în sala Tronului.

Nu, nu mai pot să cred într-o redescoperire a creştinismului adevărat de către mase din lumea deja încreştinată. Privesc neîncrezător către toate spasmele pe care le trăim astăzi pe stadioanele învăţate mai curând să huiduie, spre toate mişcările care se fălesc cu noutatea dar sfârşesc în derizoriu, către tot aplombul vârât după amvoane în costume scorţoase. Suntem fugiţi de Acasă şi poate că asta se vede cel bine în vântul rece care dă târcoale închinării noastre.

La împlinirea vremii, limba lui Zaharia s-a dezlegat, gura i s-a deschis şi el a început să cânte ceea ce noi aveam să numim mai târziu “Benedictus”.  Putea Zaharia cânta ceea ce simţea cel mai bine, experienţele lui cu îngerul Domnului din Templu, valul greu de încercare ce l-a lovit în perioada de muţenie obligată, putea să se fălească în faţa vecinilor cu o promisiune împlinită şi să îşi strige “dreptatea” în funcţie de care Domnul îl ascultase. Putea să facă din cântecul lui un amalgam de opinii şi credinţe religioase, totul strigat cu putere, nimic crezut în realitate, totul îmbracat în cuvinte ce sună din coadă, nimic esenţial de lăsat posterităţii. Dar Zaharia îşi lasă cântecul să graviteze în jurul Lui Dumnezeu şi promisiunilor Sale, a învăţăturii Vechiului Testament şi a profeţiilor primite în Templu. Zaharia a înţeles că posterităţii nu îi poţi lăsa sentimentele tale efemere şi schimbătoare, trăirile tale de moment şi nici măcar aminitirea succeselor mărunte.

Cântecul şi implicit poezia concurează astăzi cu predicarea Evangheliei şi am sentimentul că sunt momente şi locuri în care a reuşit strania “performanţă” de a primi primul loc în liturghiile noastre, în atenţia şi aprecierea noastră. Mai mult chiar, tind să cred adesea că sunt cântece şi cântăreţi care formează mai tare teologia pentru viaţă a oamenilor din biserică decât o pot face predicile de peste an.  În astfel de condiţii căutarea adevăratei poezii devine un imperativ, iar slujba poetului şi a cântăreţului o piatră de temelie dar şi una de încercare. Însă, de câteva sute de ani ne chinuim să pricepem acest lucru şi în loc să învăţăm alfabetul, deloc dificil, al unei închinări care nu ţine cont atât de mult de gen cât de cuvinte, nu de tonalităţi cât de învăţătură, ne afundăm în fiecare an în labirintul pseudo-creştinismului bazat pe opinii şi simţiri.

…cautarea poeziei se dovedeşte a fi mai mult decât o simplă dorinţă, justificabilă în peisajul anost al versurilor compuse la kilogram, ci o călătorie iniţiatică spre izvoarele Inspiraţiei care deschid ochi, sensibilizează inimi şi îndreaptă vieţi, o călătorie a regăsirii de sine în relaţie cu Cel ce dă povara Cuvântului Măiastru. Ar trebui să fie o căutare febrilă a celor care îşi vor auzit glasul purtând notele Divinului, o căutare dureros de profundă a celor ce înşiruie cuvinte fără glas, o căutare cernută de noi, cei care ne lăsăm purtaţi, cu voia sau fără voia noastră, de cântec spre închinare.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie: