Între credinţă şi-ndoială

(4 martie, seara – Marcu 9:1-29)

Ce este credinţa? Un sentiment profund de încredere în ceea ce este promis? O mare încredinţare cu privire la lucrurile ascunse privirilor noastre limitate? Atât şi nimic mai mult? O noţiune filozofică cu largi aplicări în viaţa practică sau un sentiment profund şi analizabil psihologic? Credinţa se poate măsura astfel încât să putem vorbi de credinţă mică şi de credinţă mare? Şi dacă se poate măsura unde şi cum vom găsi o măsură clătinată de credinţă? Credinţa poate trece drept autosugestionare psihică mijlocită de intransigența dogmelor? Pot aplica credinţa în fiecare arie a vieţii mele? Care este diferenţa dintre credinţă şi speranţă sau dintre credinţă şi o mare dorinţă a obţine sau realiza ceva? Putem lega speranţele noastre de Dumnezeu şi să le numim apoi credinţă sau credinţa este ceva diferit cu mult mai mult decât aceastea? Mai lasă credinţa loc îndoielii, fie ea oricât de mică? Mii de întrebări cu privire la credinţă şi tot mai puţine răspunsuri! După 2.000 de ani de creştinism tot nu reuşim foarte bine să definim credinţa, să o înţelegem ca şi concept general separat puternic de propriile opinii subiective.

Ne-ar plăcea să facem risipă din credinţa noastră, să o avem în aşa de mare cantitate încât să mutăm munţii cu ea, să vindecăm bolnavii, să rezolvăm problemele lumii a treia şi să eliminăm fiecare criză din viaţa personală. Ne-ar plăcea să nu ne mai acuze nimeni de lipsă de credinţă atunci când Dumnezeu a ales calea tăcerii în dreptul nostru sau  când rezolvarea nu este ceea ce ne-am fi dorit din toată inima. Ne-ar plăcea să existe plicuri de credinţă instant sau măcar medicamente pe care să le luăm atunci când simţim că singura cale de rezolvare este cea a credinţei. Şi cu toate acestea de multe ori în conjuncturile complicate ale vieţii, în faţa problemelor sau durerilor, a descurajării sau dezastrelor, în suflet nu ne rămâne nici măcar o fărâmă de credinţă, cădem pradă depresiei sau neîncrederii.

A venit la Domnul Isus un om cu fiul său iar cazul lor era unul disperat. Probabil nu a vrut să deranjeze pe Domnul înainte de vreme şi a alergat întâi la ucenici dar aceştia nu au putut face nimic pentru fiul muncit de un duh mut. În faţa Domnului cu blestemul din familia sa, omul nostru se reculege şi vorbeşte cu atenţie.  Cred că experienţa cu ucenicii îi distrusese o parte bună din speranţa cu care se îndreptase către grupul ce înconjura pe Eliberatorul din Nazaret. “Dar dacă poţi face ceva…” şi găsesc aici tristeţea întreagă a sufletului căzut sub greutatea poverii care a aşteptat prea mult pentru o rezolvare ce a întârziat să apară, pentru o soluţie care nu s-a dat găsită.

“Tu zici: “Dacă poţi!”… toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede” “Da?! toate?! şi eliberarea acestui oropsit?! Atunci cred Doamne, cred din toată inima mea!…” poate am fi strigat noi marcaţi de încărcătura emoţională a momentului. Nu ar fi contat ce este în interiorul nostru, ce simţim sau credem pentru că importantă era eliberarea şi pe ea am fi pus noi accentul şi nu pe credinţă. Dar acest om are un moment de luciditate deprimantă şi rosteşte ceea ce cred că a rămas în istorie adevărata faţă a credinţei pentru omul aflat sub cer: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”

Ne trăim viaţa între credinţă şi-ndoială şi acest lucru este un adevăr verificat. Oricât de rotund şi bine ar suna discursurile marilor predicatori, oricât de motivaţionale ar fi cărţile marilor oameni ai credinţei ştiu şi ştiu bine că acolo, la uşa dormitorului unui bolnav de cancer sau altă boală incurabilă, în realitatea alertă în care detaliile se schimbă cu rapiditate, în mijlocul bucuriilor efemere sau a lacrimilor de durere, acolo şi pretutindeni altundeva, sufletul meu va fi umbrit de îndoială şi înălţat de credinţă. Nu îmi tăgăduiesc Domnul dar mă îndoiesc cu privire la mine, la viaţa mea şi mai ales cu privire la cantitatea de credinţă pe care am reuşit să o strâng şi risipesc de-a lungul pribegiei mele.

Cred, Doamne! Înlătură-ndoiala mea!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Nu sări din palma Lui!

(4 martie, dimineata – Numeri 29-31 )

Nu era cale să smulgi binecuvântarea de la Israel, nu erau cuvinte care rostite să se constituie într-un blestem cu efect asupra poporului ales. Ei aveau binecuvântarea din mâna Domnului şi daca El dăduse binecuvântarea atunci nimeni nu o putea lua, înlătura sau scădea. Şi nu era garanţie mai mare decât să ştii că nu trebuie să îţi fie frică de vracii din Egipt sau de preoţii lui Madian, de cuvintele lui Balaam şi de vrăjile altor reprezentanţi ai răului din naţiunile care îi înconjurau. Binecuvântarea rămâne atunci când este dată de Dumnezeu!

Se pare însă că Balaam ştia  regula pe care mai târziu romanii aveau să o ridice la rang de principiu al conducerii: “divide et impera”. Cât timp între israeliţi în tabără exista unire, cât timp întreaga tabără se închina şi asculta de Dumnezeu, posibilitatea ca blestemul să aibă efect era nulă. Dar dacă în tabără ideile erau împărţite, autoritatea spirituală era contestată şi evreii, din orice motive, ajungeau să supere pe Dumnezeul lor, atunci răzbunarea Acestuia era mai puternică decât orice blestem.

Ultima misiune militară a lui Moise era îndreptată împotriva madianilor, o misiune dificilă în împlinirea căreia pleacă 12,000 de oameni. A curs sânge, a ars focul, au fost pustiite cetăţile şi omorâţi bărbaţii, jefuite aşezările şi cruţate femeile. Acum victorioşii se întorc în tabără şi nimeni dintre ai lor nu lipseşte: o campanie militară reuşită şi cu rod bogat. Zeci de mii de animale, cantităţi mari de aur şi argint şi multe prizoniere veneau spre tabăra din pustie conduse de armele însângerate ale evreilor victorioşi. Erau bucuroşi nevoie mare dar nu ştiau că între armele lor stă bine păzită calea prin care răul mai ajunsese odată în tabără, femeia străină care le putea îndupleca inima şi smulge din poporul ales, care putea aduce urgia în tabără şi dezlănţui blestemul printre evrei.

Cristos este astăzi pentru noi scut şi pavăză. Pot să se ridice oameni şi sisteme împotriva noastră, putem fi blestemaţi şi asupra noastră se pot face vrăji fără număr dar ştim că nimic nu ne va atinge. Ştim bine că peste omul ce poartă în corp de lut binecuvântarea Eternului nu se va putea aşterne niciodată praful blestemului şi murdăria răutăţii celorlalţi. Dar mai ştim că putem înlătura această binecuvântare doar printr-un act voit şi personal, prin alegerea şi îndrăgirea acelor elemente care ne vor duce departe de faţa Binecuvântătorului, prin adăparea din apele amare ale lumii şi prin supraevaluarea ofertei sărace a societăţii îndepărtate de har. Suntem în palma Lui şi nimeni nu va smulge de acolo! Dar inima ce se depărtează de El ne va obliga odată să sărim în hăul de dincolo de palmă!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie: