(26 martie, seara Luca 3)
Glasul! Atât! Glasul era tot ce avea! Glasul care trebuia să strige, să se înalțe, să se facă auzit. Restul, toate celelalte, nu erau decât simboluri ale lucrurilor bune ce tocmai stăteau să vină, sunet de trămbiță pentru Unsul care se arăta la orizont. Din clipa în care și-a părăsit comunitatea mică de prieteni subtili din deșert a știut că el este doar un glas, un glas care strigă în pustie și care cheamă la pocăință.
Nu se întrebase nici o clipă, cu teamă, dacă poporul din mijlocul căruia se ridica, popor pe care abia îl mai cunoștea, va veni să audă glasul, dacă se va pocăi dar mulțimile însetate, pestrițe care nu încetau să se înmulțească îl uimeau. Oare de ce veneau? Era doar un glas, și nici acela mieros, doar un glas care nu îi îmbrățișa cu drag ci le aducea aminte de moștenirea lor spirituală, de datorii (și câte datorii nu aveau ei!) față de Cer, față de semeni. Era un glas care îi certa, care le arăta mizeriile din propriile vieți, un glas care nu știa menanjamentele, care nu recunoștea fețele și nu folosea subtilitățile. Și totuși ei veneau, mărturiseau nevoia de schimbare prin botez, uneori mai cereau și sfaturi, și plecau. Unii alene, alții țanțoși, unii cu agendele în mâini gata să bifeze un nou ritual, alții cu sufletele îndurerate!
Îi știa! Cei mai mulți se întorceau la nimicul de acasă din care trebuia să plătească dări, la relațiile târâte printr-un veac al neșansei, la un ritual searbăd care nu mai poate să ascundă zâmbetul vândut al preoților, la un călcâi în formă de cizmă ce apăsa grumazul natiunii lor. Ei erau cei mai sinceri, ei erau cei mai goi, ei erau cei mai mulți. Și pentru ei el nu putea să fie decât “glasul care strigă în pustie”.
Ne asumăm atâtea roluri în lumea noastră iar noi nu putem să fim decât un glas, un sunet de trâmbiță, un semn indicator. Am vrea să schimbam vieți, să răsturnăm sisteme, să desprindem demoni și să cucerim… dar suntem doar un glas! Câteodată abdicăm și de la el, pentru că povara mesajului este prea greu de dus într-o lume a corectitudinii politice în care îndoiala cu privire la orice și oricine încolțește la fiecare cărămidă, fețele celor care trebuie să aude strigătul sunt însoțite de mâini darnice sau priviri fulgerătoare sau strigătele ies dintr-un piept pipernicit.
Un glas între miile de șoapte, un glas între puzderia de voci! Atât ni se cere, atât putem dărui celor slujiți de evanghelia scrisă de colțul știrb al vieții postmoderne.
Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2010
© 2010 ganditorul.net Meditatii de-a lungul cărării!
Comments