Glasul care strigă

(26 martie, seara Luca 3)

Glasul! Atât! Glasul era tot ce avea! Glasul care trebuia să strige,  să se înalțe, să se facă auzit. Restul, toate celelalte, nu erau decât simboluri ale lucrurilor bune ce tocmai stăteau să vină, sunet de trămbiță pentru Unsul care se arăta la orizont. Din clipa în care și-a părăsit comunitatea mică de prieteni subtili din deșert a știut că el este doar un glas, un glas care strigă în pustie și care cheamă la pocăință.

Nu se întrebase nici o clipă, cu teamă, dacă poporul din mijlocul căruia se ridica, popor pe care abia îl mai cunoștea, va veni să audă glasul, dacă se va pocăi dar mulțimile însetate, pestrițe care  nu încetau să se înmulțească  îl  uimeau. Oare de ce veneau? Era doar un glas, și nici acela mieros, doar un glas care nu îi îmbrățișa cu drag ci le aducea aminte de moștenirea lor spirituală, de datorii (și câte datorii nu aveau ei!) față de Cer, față de semeni. Era un glas care îi certa, care le arăta mizeriile din propriile vieți, un glas care nu știa menanjamentele,  care nu recunoștea fețele și nu folosea subtilitățile. Și totuși ei veneau, mărturiseau nevoia de schimbare prin botez, uneori mai cereau și sfaturi, și plecau. Unii alene, alții țanțoși, unii cu agendele în mâini gata să bifeze un nou ritual, alții cu sufletele îndurerate!

Îi știa! Cei mai mulți se întorceau la nimicul de acasă din care trebuia să plătească dări, la relațiile târâte printr-un veac al neșansei, la un ritual searbăd care nu mai poate să ascundă zâmbetul vândut al preoților, la un călcâi în formă de cizmă ce apăsa grumazul natiunii lor. Ei erau cei mai sinceri, ei erau cei mai goi, ei erau cei mai mulți. Și pentru ei el nu putea să fie decât “glasul care strigă în pustie”.

Ne asumăm atâtea roluri în lumea noastră iar noi nu putem să fim decât un glas, un sunet de trâmbiță, un semn indicator. Am vrea să schimbam vieți, să răsturnăm sisteme, să desprindem demoni și să cucerim… dar suntem doar un glas! Câteodată abdicăm și de la el, pentru că povara mesajului este prea greu de dus într-o lume a corectitudinii politice în care îndoiala cu privire la orice și oricine încolțește la fiecare cărămidă, fețele celor care trebuie să aude strigătul sunt însoțite de mâini darnice sau priviri fulgerătoare sau strigătele ies dintr-un piept pipernicit.

Un glas între miile de șoapte, un glas între puzderia de voci! Atât ni se cere, atât putem dărui celor slujiți de evanghelia scrisă de colțul știrb al vieții postmoderne.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2010

© 2010 ganditorul.net Meditatii de-a lungul cărării!

… in cautarea poeziei (2)

(23 martie, seara – Luca 1:57-80)

“… crezi că mai putem reveni la ceea ce ar trebui să fim?” “…că mai găsim calea de ieşire din labirintul acesta al pseudo-creştinismului în care ne zbatem? că vom mai redescoperi calea spre ceea ce suntem chemaţi a merge şi vom mai putea păşi pe ea fără ca vântul îndoielii să  ne dea târcoale? Hm, mi-e teamă că nu!”. Tăcerea se aşternu greu peste cuvinte şi nici unul dintre noi nu mai găsi putere să creadă în luminiţa pe care o vedea ieşirea din labirint. Ne-am aşezat spate în spate şi ştiu că fiecare dintre noi a visat la clipa în care harul ne va smulge din labirint şi ne va dărui încrederii, făcându-ne robi luminii şi împingându-ne în sala Tronului.

Nu, nu mai pot să cred într-o redescoperire a creştinismului adevărat de către mase din lumea deja încreştinată. Privesc neîncrezător către toate spasmele pe care le trăim astăzi pe stadioanele învăţate mai curând să huiduie, spre toate mişcările care se fălesc cu noutatea dar sfârşesc în derizoriu, către tot aplombul vârât după amvoane în costume scorţoase. Suntem fugiţi de Acasă şi poate că asta se vede cel bine în vântul rece care dă târcoale închinării noastre.

La împlinirea vremii, limba lui Zaharia s-a dezlegat, gura i s-a deschis şi el a început să cânte ceea ce noi aveam să numim mai târziu “Benedictus”.  Putea Zaharia cânta ceea ce simţea cel mai bine, experienţele lui cu îngerul Domnului din Templu, valul greu de încercare ce l-a lovit în perioada de muţenie obligată, putea să se fălească în faţa vecinilor cu o promisiune împlinită şi să îşi strige “dreptatea” în funcţie de care Domnul îl ascultase. Putea să facă din cântecul lui un amalgam de opinii şi credinţe religioase, totul strigat cu putere, nimic crezut în realitate, totul îmbracat în cuvinte ce sună din coadă, nimic esenţial de lăsat posterităţii. Dar Zaharia îşi lasă cântecul să graviteze în jurul Lui Dumnezeu şi promisiunilor Sale, a învăţăturii Vechiului Testament şi a profeţiilor primite în Templu. Zaharia a înţeles că posterităţii nu îi poţi lăsa sentimentele tale efemere şi schimbătoare, trăirile tale de moment şi nici măcar aminitirea succeselor mărunte.

Cântecul şi implicit poezia concurează astăzi cu predicarea Evangheliei şi am sentimentul că sunt momente şi locuri în care a reuşit strania “performanţă” de a primi primul loc în liturghiile noastre, în atenţia şi aprecierea noastră. Mai mult chiar, tind să cred adesea că sunt cântece şi cântăreţi care formează mai tare teologia pentru viaţă a oamenilor din biserică decât o pot face predicile de peste an.  În astfel de condiţii căutarea adevăratei poezii devine un imperativ, iar slujba poetului şi a cântăreţului o piatră de temelie dar şi una de încercare. Însă, de câteva sute de ani ne chinuim să pricepem acest lucru şi în loc să învăţăm alfabetul, deloc dificil, al unei închinări care nu ţine cont atât de mult de gen cât de cuvinte, nu de tonalităţi cât de învăţătură, ne afundăm în fiecare an în labirintul pseudo-creştinismului bazat pe opinii şi simţiri.

…cautarea poeziei se dovedeşte a fi mai mult decât o simplă dorinţă, justificabilă în peisajul anost al versurilor compuse la kilogram, ci o călătorie iniţiatică spre izvoarele Inspiraţiei care deschid ochi, sensibilizează inimi şi îndreaptă vieţi, o călătorie a regăsirii de sine în relaţie cu Cel ce dă povara Cuvântului Măiastru. Ar trebui să fie o căutare febrilă a celor care îşi vor auzit glasul purtând notele Divinului, o căutare dureros de profundă a celor ce înşiruie cuvinte fără glas, o căutare cernută de noi, cei care ne lăsăm purtaţi, cu voia sau fără voia noastră, de cântec spre închinare.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Surprinsi de raspuns

Evanghelia după Luca – prezentare generală

“Doctorul Luca”, aşa cum este numit de apostolul Pavel, avea să fie primul istoric creştin în adevăratul sens al cuvântului. Înainte de a se pune la masa de scris şi a compila textul Evangheliei, învăţatul Luca a adunat material din toate sursele disponibile lui, a făcut cercetări, a luat interviuri şi a analizat faptele.  Rezultatul este un manuscris, diferit cele multe ce circulau în acea vreme prin acurateţe, sinceritate, exactitate şi profesionalism.

Două scopuri precise l-au ghidat pe Luca în hățișul scrierii istoriei: dorinţa de a demonstra că Teofil îşi poate baza credinţa nu pe himere ci pe un fapt istoric real şi aceea de a-L prezenta pe Domnul Isus drept Fiul omului, respins de Israel.  Scriindu-le în special credincioşilor neevrei, Luca nu va uita să sublinieze, diferit de celelalte Evanghelii, universalitatea mesajului său, tema iertării şi importanţa rugăciunii, impactul lucrurilor materiale asupra individului precum şi bucuria care însoţeşte credinţa şi mântuirea.

Evanghelia după Luca se înscrie cu succes, prin abilitatea compozitorului său, în galeria marilor simfonii ale istoriei creştine faţă de care cu toţii suntem îndatoraţi. Ea pune încă o temelie, grea şi de neclătinat, la edificiul credinţei creştine care îndeamnă la a cerceta pentru a fundamenta credinţa, care nu se dezice de efortul intelectual şi care, în negura secolelor, rămâne ca o cetate aşezată pe vârful muntelui în care lumina domnește neîncetat.

(20 martie, seara – Luca 1:1-20)

Era un preot în Iuda, unul dintre numeroşii preoţi din acea vreme, bătrân şi obosit de scurgerea ternă a zilelor.  În timp ce templul devenise o mare casă de schimb şi după perdele se făceau jocuri politice importante, se legau şi se dezlegau destine, se programau căderi şi cumpărau înalţări, Zaharia alesese să rămână curat înaintea Dumnezeului său. Era poate mai sărac decât mulţi dintre colegii săi şi mai marginalizat dar, în cer, Dumnezeu cântărea în aur valoarea neprihănirii lui.

Preotul avea o dorinţă ce luase formă de rugăciune. Nici măcar nu mai ştia de când se ruga pentru împlinirea dorinţei familiei lui, dar ştia că nu era dată când să îşi  plece capul la rugăciune şi în care să nu rostească înaintea Puternicului lui Israel şi aceasta doleanţă. Devenise obişnuinţă iar lunga perioadă în care cerul refuzaze orice fel de comunicare pe această temă cu Zaharia transformase obişnuiţa în automatism.

În dimineaţa aceea nu avea nici un fel de gânduri. Se îndreptă grăbit spre Templu şi acolo aşteptă cu răbdare să se tragă sorţul. De mult şi jocul acesta cu întâmplarea nu mai avea farmecul de care povesteau părinţii lor dar se mai practica uneori cinstit. Ieşi el de data aceasta; îşi luă cădelniţa şi bătrâneşte o porni spre locul tămâierii. În toiul tămâierii, printre fum de tămâie şi rugăciuni şoptite veni la întâlnire, târziu dar plin de bucurie, un înger al Domnului. Se apropie de Zaharia şi îi spuse că Domnul i-a ascultat rugăciunea şi că hotărî să o împlinească dăruindu-i drept fiu un profet.

Ce sperietură trase! Nu mai auzise de mult de astfel de întâlniri în templu şi nu ştia prea bine cum să se raporteze, să se închine sau să aştepte, să glăsuiască sau să tacă, să strige pe cineva sau să… cum? i-a ascultat rugăciunea? îi va dărui un fiu? Şi diplomatul Zaharia prinse a vorbi “Din ce voi cunoaşte lucrul acesta? Fiindcă eu sunt bătrân şi nevasta mea este înaintată în vârstă.” Ar fi putut să îi spună în faţă că nu îl crede, că hrăneşte iluzii şi naşte himere, că oferă imposibilul. Ar fi putut să îl roage, tâfnos şi deranjat, să îl lase în pace cu astfel de propuneri, că a aşteptat prea mult, atât de mult încât acum era prea târziu. A ales însă calea diplomaţiei fără să ştie că îngerul citea în cuvintele lui avalanşa de neîncredere.

Cred că orice creştin se roagă chiar dacă o face încet şi cu băgare de seamă, sau în fugă, între cafeaua de dimineaţă şi uşa de la serviciu. Ne revărsam adeseori înaintea lui Dumnezeu cu un potop de cuvinte pe care nu îl mai ştim struni şi nu de puţine ori ne căutăm îndărătnicele cuvinte prin noianul de gânduri ce ne copleşesc. Ne rugăm cu stăruinţă şi curaj sau speriaţi şi dezamăgiţi. Rugăciunea este o parte a vieţii de credinţă chiar dacă ni se pare de multe ori că rostitele cuvinte nu au depăşit tavanul.

Ne rugăm şi rugăcinile ne sunt cereri iar cererile tind să devină automatisme. Zaharia s-a mirat că Dumnezeu a decis să îi răspundă pozitiv la rugăciune dar oare nu facem şi noi la fel, de înfricoşător de multe ori? Credem teoretic şi ne rugăm practic dar perspectiva împlinirii acelei mari dorinţe pe care am îndrăznit să o adăugăm rugăciunii ne găseşte total nepregătiţi, gata să negăm puterea Celui care o aduce în fiinţă.

Când ne rugăm…. ce credem?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Creştinii şi societatea

(26 februarie, seara – Marcu 6:1-29 )

Două împărăţii au început să sălăşluiască pe pământul pătimirii: împărăţia întunericului şi cea a luminii, împărăţia fiilor lui Dumnezeu şi cea a fiilor neascultării, împărăţia umilă, aparent fără putere şi împărăţia care risipeşte averi şi se laudă cu stăpânirea ce nu a fost niciodată a ei. Am vrea ca împărăţia luminii  să domine de acum, vizibil, fără putinţă de tăgadă iar fiii ei să fie câmuitori peste tot ce cuprinde pământul. Considerăm adesea că dacă Dumnezeu este de partea noastră atunci lumea politică, economică, socială, religioasă şi oricare alta ar trebui să ne fie supusă iar reprezentanţii noştri să deţină poziţii de frunte în fiecare sector al vieţii pe pământ.

Istoria ne contrazice însă şi ne determină să ne schimbăm opinia legată de rolul creştinilor în societate. Nu de puţine ori în istorie, oamenii sinceri care doreau instaurarea împărăţiei conduse după principii biblice au sfârşit lamentabil, departe de adevăratul sens al învăţăturii Domnului Isus (a se vedea experimentul Savonarola cu a lui “Repubblica Fiorentina” ). Chiar şi Noul Testament tinde să strunească imboldul naiv al oamenilor de a instaura pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu.

Irod, în palatul său, se distra copios alături de invitaţi de seamă, sărbătorind cu mare fast trecerea altui an de împliniri şi succese, de protecţie romană şi de realizări măreţe. Era la ceas de sărbătoare şi ca peste tot în “lumea bună” de atunci, sărbătoarea însemna destrăbălare. Cu greu putem găsi în palatul lui Irod urme ale demnităţii umane sau ale principiilor statornicite de Dumnezeu în poporul ales dar  în subsolurile palatului era închis unul dintre  privilegiaţii Cerului, cel mai mare om născut din femeie. El nu cunoştea diplomaţia cu care mesenii lui Irod obţinuseră statutul de “bine văzuţi” şi nici nu avea interese ascunse pe care să le ţină în mâneca hainei precum ucigaşul, cuţitul crimei. El era simplu şi direct, purtător umil al adevărului, păstrător al principiilor lui Dumnezeu iar Marele Împărat îl cunoştea şi îl aprecia.

Am spune că Irod ar fi trebuit închis şi Ioan ar fi trebuit să conducă din jilţul împărătesc. Am tinde să credem că Iudeea ar fi fost un loc mai prosper şi mai curat dacă Ioan Botezătorul ar fi luat conducerea, ar fi fost votat sau agreat de Roma. Doar Ioan era cu Dumnezeu şi Dumnezeu e garanţia binelui, a succesului, a binecuvântării. Dar nu putea Dumnezeu să facă această rocadă? Şi dacă da,  de ce refuză în mod ostentativ ba chiar permite răului să triumfe vremelnic asupra binelui şi capul lui Ioan să cadă la cererea unei femei de nimic?

Creştinismul a cunoscut numeroase perioade de unire cu statul secular, unire în  care s-a încercat influenţarea statului (împărăţiei) spre bine, spre Dumnezeu, spre adevăratele valori dar toate perioadele, fără excepţie, s-au terminat cu subjugarea şi compromiterea bisericii şi triumful statului.  Activismul acesta socio-politic a muşcat şi continuă să muşte puternic din mulţi creştini, unii bine intenţionaţi, care nu pot pricepe că societatea nu se va reforma prin implicarea profundă a creştinilor în politică, administraţie sau diverse forme de conducere pentru că ea are profund încastrate însemnele căderii.

Ne putem face iluzii despre o societate mai bună, despre un mediu în care noi şi copiii noştri să crească dar faţa hidoasă a unei societăţi aflate sub însemnul Diavolului nu va pieri. Tot ce ne este dat nouă este să trăim într-o lume a mirosurilor grele  răspândind mireasma cerului, smulgând oamenii din focul pierzării şi nădăjduind la apropierea adevăratei Împărăţii.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării

Praful fiecărei zile

Consideraţii generale la Evanghelia după Marcu

Marcu este cea mai scurtă dintre cele patru Evanghelii, o Evanghelie neglijată până în seculul XIX de către cercetători pentru că a fost considerată varianta scurtă a Evangheliei după Matei. Redescoperirea acestei Evanghelii precum şi importanţa care i s-a acordat în ultimele două veacuri ca şi sursă primară şi de inspiraţie pentru celelalte două Evanghelii sinoptice au făcut din Evanghelia după Marcu obiect de studiu intens şi de interes deosebit. Autorul acestei Evanghelii este încă disputat fiind acceptat unanim că apelativul Kata Markon (după Marcu) a fost adăugat cândva înainte de 125 d. Cr. de către un cărturar. Totuşi tradiţia şi părinţii Bisericii, dovezile interne precum şi cele externe îl dovedesc pe “Ioan zis şi Marcu” drept autorul Evangheliei.

Fiind unul dintre ucenicii cu care Petru a misionat mult se presupune că această Evanghelie este o compilație a informațiilor despre Domnul Isus pe care Petru le presăra în predicile sale. Alături de această sursă consistentă Marcu a mai folosit informaţii provenind din tradiţia bisericii primare, scurte discursuri sau ziceri ale Mântuitorului care circulau din gură în gură, tradiţia orală generală precum şi amintiri personale.  Nu există dovezi pertinente care să ne determine să credem că Marcu a folosit vreun text scris în momentele redactării Evangheliei.  Perioada de timp curpinsă între 57-59 este o datare plauzibilă a concepţiei Evangheliei după Marcu.

Sunt câteva chei importante care ne vor ajuta să înţelegem mai bine Evanghelia după Marcu. În primul rând trebuie notat faptul că în timp ce Evanghelia după Matei era destinată evreilor şi încerca să dovedească pe Isus drept Împărat al iudeilor, Evanghelia după Marcu este una universală şi care vede în Domnul Isus slujitorul tuturor. Această Evanghelie subliniază mai mult acţiunile Domnului Isus decât învăţăturile Sale, pune accent pe relatarea minunilor şi trece repede peste învăţătura pildelor sau discursurile Domnului Isus. Este o Evanghelie alertă, dinamică, energică care a fost scrisă într-o limbă greacă apropiată poporului de rând nu neapărat literară; francheţea debordantă cu care Marcu urmăreşte  acţiunile Învăţătorului dar şi răspunsul mulţimilor ce Îl înconjurau, abilitatea cu care  creionează chipul Domnului Isus dar şi al ucenicilor,  precum şi  acceptul pus pe drumul către cruce şi jertfa răscumpărătoare fac din Evanghelia după Marcu o adevărată redută a creştinătăţii.

(18 februarie, seara – Marcu 1:1-22 )

Privită de departe, de undeva de deasupra cu un ochi de cercetător, istoria omenirii este una deosebit de captivantă, atrage multe pasiuni şi este o sursă inepuizabilă de învăţătură dar şi de descoperiri fascinante. Dar dacă renunţăm pentru un moment să o privim aşa şi încercăm să conştientizăm că şi ceea ce trăim noi în fiecare zi devine istorie, sursa fascinaţiei se disipează repede şi nu rămân decât minutele, orele, zilele şi anii care se cer trăiţi, care trec mai repede sau mai greu, adesea acompaniaţi de elemente nu foarte spectaculoase, nu emoţionante sau pline de învăţătură.

Istoria fascinează dar viaţa omului simplu, din vechime sau din prezent, din antichitate sau din era noastră este o viaţă adesea pală, ternă, lipsită de un dinamism exagerat sau de uimitor. Mâncăm, bem, dormim, muncim, educăm copiii, creştem, ne îmbolnăvim şi murim şi nu este nimic fascinant în asta. Bineînţeles că viaţa este presărată cu momente extraordinare care devin poveşti nemaipomenite dar acestea nu sunt decât câteva cireşe pe un tort foarte mare.

A venit Ioan şi a început să boteze anunţând apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu; după el a venit Domnul Isus cu care Împărăţia a devenit o realitate. A urmat botezul Mântuitorului, ispitirea, închiderea lui Ioan şi alegerea ucenicilor. Pentru evreul de rând acestea erau evenimente care se petreceau în preajma lui dar oare care era atitudinea potrivită faţă de ele? Cei mai mulţi au rămas în expectativă dar oare nu aceasta era cea mai bună atitudine pe care ei, cei înglobaţi în tipicul zilelor, ar fi putut să o îmbrace? Pentru a putea vedea extraordinarul din jur ei ar fi trebuit să dea colbul obişnuitului la o parte, să se apropie, să analizeze şi să se împărtăşească acestui extraordinar.

Suntem şi noi  asemenea lor adesea. Obişnuţi cu trecerea zilelor după un tipar pe care deja îl cunoaştem în profunzime, cu ochii pironiţi în pământ şi cu grumazul sfărâmat de greutatea îndatoririlor zilnice  ne petrecem  an după an. Ni se întâmplă ca Dumnezeu să ne surprindă câteodată trăgându-ne de mânecă şi atunci trăim momente înălţătoare şi devenim părţaşi ai evenimentelor ce mâine devin poveşti nepieritoare spuse la gura sobei nepoţilor şi tuturor celor ce vor să ne asculte. Am trăit odată, am văzut odată… dar de atunci ochii tot sticloşi sunt, grumazul tot doare. Fascinantul Dumnezeu a lăsat lângă noi frumuseţi care îţi taie respiraţia, momente de o reală înălţare şi evenimente care o dată trăite ne pot transforma definitiv. Numai că toate acestea sunt neglijent ascunse sub praful obişnuitului care aşteaptă doar suflarea noastră.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Cele două împărăţii

(21 ianuarie, seara – Matei 14:1-21)

Acţiunea din Matei 14 se desfăşoară pe două planuri care se diferenţiază net. La începutul capitolului suntem duşi în apartamentele lui Irod unde are loc un praznic. Cred că toţi bogaţii acelui moment s-au adunat în jurul lui Irod, doar era un eveniment monden care nu trebuia ratat. Îmi închipui hainele, machiajul şi strălucirea lor. Aveau nevoie de toată strălucirea pe care o puteau aduna pe ei şi în jurul lor pentru a putea acoperi goliciunea, putrezirea interiorului lor.  Ei erau cei care adunau de la nenorociţii din stradă, ei erau cei care în numele apărării, al binelui şi al dreptăţii asupreau oamenii simpli şi îi jefuiau cu orice ocazie. Aprins de alcool, de senzualitate dar şi orientat mai degrabă spre politică decât spre persoană, Irod acceptă propunerea şi-l ucide pe Ioan Botezătorul.

Trist este însă că astfel de cercuri, astfel de oameni decid lucruri care au repercusiuni asupra celui de-al doilea plan. Aici întâlnim oameni simpli, năpăstuiţi, oameni care încearcă să îşi trăiască viaţa înaintea lui Dumnezeu. Moartea lui Ioan Botezătorul îl întristează pe Domnul Isus, îi pune pe gânduri pe ucenici şi produce o adevărată mişcare socială printre cei care vedeau în Ioan pe unul de-al lor, aproape un izbăvitor. Dar ce le păsa curtenilor ce benchetuiau de aceste aspecte legate de muritorul de rând?

Trăim de multe ori cu dorinţa ca Dumnezeu să împace cele două planuri, sa coboare munţii şi să ridice văile. Ne-ar fi mai uşor aşa, piciorul nu ne-ar mai aluneca, invidia nu ar mai muşca din noi şi nu am trăi fiecare zi cu teama că vor mai inventa ceva care să ne îngreuneze jugul vieţii. Dar rareori Dumnezeu acţionează aşa. Trist, dorind să fie singur cu gândurile şi poate cu lacrimile Lui, Domnul Isus se uită spre gloata care se îndrepta spre El. Erau oameni aşa de simpli, erau bolnavi, erau lipsiţi, erau goi. Le-ar fi putut promite o viaţa mai bună, instaurarea unui împărat căruia să îi pese. S-ar fi putut duce la palatul lui Irod şi să-l tragă la răspundere, să-l jertfească norodului supărat. Ar fi putut răsturna sistemul sau pur şi simplu să le ceară să vină mâine, astăzi este prea trist. Ar fi putut toate astea dar a preferat să-i fie milă, să vindece şi să le dea de mâncare.  Acesta-i Dumnezeul nostru! El ne-a cucerit inima şi ne transformă zi de zi într-un chip tot mai asemănător cu al Său. Ce mare bucurie şi responsabilitate!

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

- va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

- daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.