Puternica binecuvântare

(2 martie, dimineata – Numeri 23-25 )

Odată salvaţi prin har şi înfiați în familia lui Dumnezeu devenim conştienţi că în jurul nostru se desfăşoară o luptă aprigă; nu auzim zgomotul armelor şi nici larma luptei, nu surprindem decât rar şi doar atunci când suntem foarte atenţi la ce se petrece în jur, scene de luptă la care uneori suntem martori iar câteodată şi participanţi activi. Dumnezeu a decis să ne împiedice să vedem cu ochii fizici desfăşurarea luptei şi hidoşenia  vrăjmaşului dar a lăsat ca sufletul nostru să priceapă bine încleştarea “armată” care se stârneşte uneori împotriva lui.

Ne petrecem mult din efemeritatea noastră între binecuvântare şi blestem, dorindu-ne binecuvântarea şi fugind de blestem. De-a lungul cărarii le întâlnim însă pe amândouă rostite asupra noastră în diferite situaţii, de  difverşi reprezentanţi spirituali şi imediat cum tăcerea este spartă de astfel de cuvinte, inima ne palpită, mintea ne lucrează febril încercând să prindă fiecare sens al cuvintelor şi privim toate elementele realităţii prin ochelarii blestemului sau binecuvâtăriilor spuse.

Balaam ştia însă un lucru pe care noi l-am uitat adesea, marcaţi fiind de cultura orientată spre ocult şi mistic în mijlocul căreia trăim: ştia că ceea ce a binecuvântat Dumnezeu nu mai poate fi blestemat, că peste greutatea binecuvântării harului şi dragostei Lui nu se poate aşeza praful nici unui blestem. Nu trebuie să ne fie teamă de vorbele necugetate şi pline de venin ale blestemătorilor de serviciu, nici de defăimarea plină de ură a celor conduşi de marele defăimător ci singura preocupare ar trebui să fie aceea de a primi binecuvântarea de la Dăruitorul binecuvântărilor.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Blestemarea binecuvântaţilor?

(1 martie, dimineata – Numeri 20-22 )

Bătăliile au început şi rând pe rând naţiunile din jurul pustiei în care tăbăra Israelul erau cuprinse de teamă. Am crede că victoriile trebuie să le fi fost asigurate, doar Domnul lupta de partea lor şi veghea la împlinirea promisiunilor Lui dar şi atunci ca şi acum puterea şi providenţa lui Dumnezeu se împleteau armonios cu strategiile militare înţelepte, cu diplomaţia dar mai ales cu dedicarea slujitorilor. Israel decide să ocolească pe fratele său Edom, pierde mulţi oameni în lupta cu împăratul Aradului (victoria lor de mai târziu având la baza o dedicare reală înaintea lui Dumnezeu),  cuceresc o bună parte din ţara împăratului Sihon şi ajung în faţa Moabului.

Până acum toţi împăraţii cu care au avut de a face israeliţii au ştiut că singura cale de apărare împotriva acestora este războiul armelor, al luptelor deschise, directe, însângerate. Balac însă, împăratul Moabului recunoaşte în Israel un popor diferit de celelalte popoare cu care a luptat, are informaţii cu privire la închinarea acestora, a stâlpului de foc şi norului de fum şi înţelege rapid că singura cale de câştig este să poarte întâi o bătălie spirituală cu ei, cu Dumnezeul lor.

În ţinutul acela era un om pe nume Balaam care şi astăzi stârneşte întrebări şi este învăluit în mister.  Suntem înclinaţi să credem că doar cu oameni din tabăra lui Israel Dumnezeu are stabilite legături şi relaţii dar suntem dezarmaţi când aflăm că Sfântul lui Israel comunică şi cu un om departe de poporul sfânt, de ritualuri şi jertfe. Balaam, fiul lui Beor ne surprinde plăcut când aşteaptă răspunsul Domnului înainte de a da curs invitaţiei împăratului Balac.  Oricât de mare este cinstea pe care o primeşte atunci când însuşi împăratul îl cheamă, oricât de bogată este perspectiva visteriei personale de după întâlnirea cu Balac, Balaam rămâne acasă ascultând de Domnul.

Ce-am fi făcut noi în locul lui Balaam, având în faţa invitaţiile împăratului şi în casă oaspeţi de seamă din împărăţie? Nu ştim exact pe cine a trimis a doua oara Balac la Balaam dar textul ne lasă să credem că împăratul a fost atent la fiecare detaliu care îl putea determina pe Balaam să plece: daruri bogate, înalţi funcţionari, promisiuni măreţe. Totul pentru câteva cuvinte pe care acest Balaam trebuia să le arunce împotriva lui Israel, popor din care nu făcea parte şi care nu îi promitea nimic bun. Înaintea lui Dumnezeu Balaam pledează din nou fără să ştie că Moabul era deja pierdut, că zarurile fusese aruncate şi că el împreună cu Balac pierduseră.

Balac a cântărit multe avuţii pentru ispitirea lui Balaam, aşa de multe încât ochii acestuia s-au întunecat şi nu au mai putut să vadă împotrivirea lui Dumnezeu; inima îi era deja suită pe înălţimi, alături de Balac, gata să blesteme şi să intre în posesiunea averilor promise. Pentru desprinderea inimii noastre de poporul ales lumea cântăreşte de multe ori averi impresionante: suntem ispitiţi cu promisiuni fără număr, suntem măguliţi cu atenţia mai marilor lumii şi atraşi cu uşurătatea slujbei pe care trebuie să o facem în contul lui “Balac”. Un bob de tămâie pe altarul blestemului, o secundă de unire cu răul, un strop de plăcere vinovată şi deja suntem pe topogan, alunecând mai departe decât am fi dorit să ajungem vreodată.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!