Ce s-a întâmplat după răstignirea Domnului Isus?

În urmă cu multă vreme (încă eram în vechea locuinţă), am pornit o nouă serie de postări pe blog sub numele “Apel la istorie – parte din moştenire“.  Scriam atunci:

Înţeleg şi accept adevărul  trist conform căruia adeseori noi, evanghelicii, ne-am închis între zidurile propriilor dogme şi am ajuns să credem că doar ce facem noi, ce credem şi ce spunem poate să fie considerat adevărat creştinism şi că nu există, vai!, mântuire în afara grupului nostru restrâns, anemic şi de prea multe ori cu comportament de club exclusivist: intri greu şi ieşi repede.

Vindecare de atare păreri şi concepţii există şi una din pilulele pe care trebuie să le luăm se cheamă “istorie”, apelul la memoria cărţilor care s-au scris despre înaintaşii noştri, despre cei care, deşi gândeau şi acţionau aşa cum noi nu am face-o niciodată, au reuşit să stea în picioare atunci când încercarea credinţei lor se făcea cu foc şi nu au pregetat să îşi dea viaţa atunci când societatea le cerea acest tribut suprem.

Am vorbit despre John Wycliffe, am călătorit prin istoria lui Luther (o călătorie pe care o vom termina în curând) şi ne-am cam oprit. De atunci viaţa a curs, zilele au trecut (mult mai repede decât m-aş fi aşteptat) iar proiectul acesta (ca de fapt întreg blogul) a rămas pe o stradă a gândurilor, tăcut şi liniştit, aşteptând venirea primăverii. Târziu în iarnă, văzându-l pribegit, m-am îngrijorat şi am chemat ajutor. Strigătul, aproape mut, mi-a fost auzit de dragul meu profesor şi prieten dr. Alexandru Nădăban, omul care îmi mai condusese paşii prin istoria creştinismului.

A acceptat cu drag să participe la proiect şi de aceea, începând de acum şi până….. (nu ştiu când), vom păşi ghidaţi de domnul profesor prin diferite etape ale istoriei credinţei noastre, etape încrâncenate sau primăvăratice, însângerate sau senine. Articolele vor fi de forma întrebare-răspuns şi de aceea şi întrebările voastre pot apărea oricând aici.

Apelul la istorie rămâne un apel la viaţă şi mai ales la adevăr. Iar adevărul încă ne face liberi!

Ce s-a întâmplat după răstignirea Domnului Isus? (răspunde dr. Alexandru Nădăban)

Din punctul de vedere al celor care au vrut să îl răstignească pe Isus nu s-a întâmplat mare lucru. Bine că s-au trezit la timp şi nu au mers pe mâna ratatului ce i-a dezamăgit: falsul Mesia, falsul proroc, falsul fiu a lui David. În schimb, au reuşit să-l elibereze pe unul dintre cei mai mari patrioţi ce fusese capturat de romani: Baraba. După execuţie s-au dus acasă mulţumiţi, plini de voie bună. A doua zi, de bucurie că au scăpat de primul şi l-au scăpat pe al doilea, s-au dus la Templu, au adus jertfe de Paşte, au mâncat şi au băut ca tot iudeul temător de Dumnezeu, patriot şi …fericit. Şi ce dacă mai marii Templului au constata că perdeaua din Templu s-a rupt de sus pînă jos? Moliile erau de vină! În prima zi lucrătoare a săptămânii administratorul templului a cumpărat de la Metro Ierusalim câteva spraiuri de Raid să stârpească definitiv, atât moliile, cât şi ouăle lor. Apoi au continuat cu viaţa de zi cu zi.

Călătoriile misionare ale lui Pavel demonstrează că în sinagogi nu se prea auzise de Isus. Când Pavel ajunge la Roma iudeii din sinagoră auziseră de partida sa, dar nu ştiau exact despre ce era vorba. Puţin mai târziu, între 66 şi 73 are loc o răscoală în Galileea. Romanii intervin şi în 70 împăratul Titus asediază şi demolează Templul din Ierusalim, unde se baricadaseră toţi cei ce credeau că Yahwe va interveni miraculos şi spectaculos împotriva romanilor. Este cucerită fortăreaţa Masada, ultimii apărători sinucigându-se.

Între 132 şi 136 evreii se răscoală din nou sub conducerea lui Simon Bar Kokhba, proclamat domn al Israelului. Unele surse afirmă că într-o scrisoare el se auto-intitula Mesia. Din nou intervine armata romană. Sute de mii de evrei au fost omorâţi sau vânduţi ca sclavi. Satele şi cetăţile Israelului au fost distruse. În 351 are loc o nouă revoltă a evreilor. Este clar că evreii nu s-ar mai fi răsculat dacă ar fi crezul că Isus Cristos era Mesia. O lecţie scumpă şi amară pentru …fostul popor ales.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2010 ganditorul.net Apel la istorie!

Luther si reforma protestanta – 10

Luther a refuzat să admită existenţa celor şapte sacramente acceptate de Biserica Romano-Catolică: (euharistia, botezul, confirmarea, matrimoniul, penitenţa, hirotonisirea, ultima miruire). El argumenta că numai ceva ce îndeplinea simultan condiţiile de a fi prin excelenţă creştin şi instituit de Isus era un sacrament. Astfel numai două din cele şapte taine se potriveau acestor criterii: botezul şi împărtăşania cu pâine şi vin.

În ceea ce priveşte sacramentul botezului, Luther păstrează opinia Bisericii Romane, care susţinea că botezul dă iertare de păcate, izbăveşte de moarte şi de Cel Rău, şi dă fericire veşnică tuturor celor ce cred ceea ce spune şi făgăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu

Cât priveşte taina euharistiei, Reformatorul s-a îndepărtat puţin de credinţa Bisericii din care provenea. Doctrina Bisericii spunea că în timpul slujbei se reînfăptuia literalmente moartea lui Hristos şi în momentul în care preotul oferea cuminecătura, pâinea şi vinul de pe altar se transformau efectiv în trupul şi sângele lui Isus. Această doctrină a transsubstanţierii se baza pe convingerea că Isus vorbea la propriu când a folosit cuvintele „Acesta este sângele Meu”, „Acesta este trupul Meu”, în descrierea vinului şi a pâinii din timpul Cinei cea de taină.

Luther a ajuns de la început la concluzia că a considera euharistia ca pe un sacrificiu şi ca pe un vehicul al harului însemna o pervertire a scopului lui Dumnezeu. Din îndreptăţirea numai prin credinţă rezultă că participarea la liturghie nu acorda nici un fel de merite în sensul în care propovăduia Biserica Romano-Catolică.

Liturghia era oficiată în limba latină şi puţini oameni din adunare  înţelegeau ce se spunea. Tendinţa conservatoare a lui Luther era să păstreze folosirea limbii latine. Dar nu a durat mult să fie convins că era inevitabil ca slujba să fie ţinută în limba maternă, aşa că în 1526 a fost publicată versiunea lui în germană a liturghiei. Nu i-a trebuit mult nici până să accepte că practica de a oferi adunării numai pâine  în timpul liturghiei trebuie să înceteze. Schimbarea a constat în cuminecătura de ambele feluri, adică atât pâine cât şi vinul, ceea ce a devenit semnul distinctiv al practicilor reformate si deseori era primul ritual înfăptuit de o comunitate care se desprindea de catolicism.

Luther a respins transsubstanţierea şi a înlocuit-o cu cea ce autorii moderni au denumit cu termenul de consubstanţiere, cu toate că acest cuvânt nu era cunoscut în secolul al XVI-lea. Consubstanţierea implica posibilitatea ca intr-un obiect să se găsească mai mult de un element. Luther şi-a explicat doctrina folosindu-se de analogia fierului încălzit, arătând că aşa cum fierul rămâne fier, când focul intră în el şi ocupă toate particulele, la fel şi pâinea rămâne pâine când este pătrunsă de trupul lui Isus în timpul Sfintei Comuniuni.

În ceea ce priveşte teologia euharistiei, Luther se luptase şi se rugase atât de mult, încât era convins că Dumnezeu îi descoperise adevăratul înţeles. Această convingere era intensificată de uriaşul confort spiritual personal pe care îl prilejuia sentimentul prezenţei reale a lui Isus în timpul Sfintei Comuniuni. Reformatorul a ajuns chiar să urască pe oricine argumenta că slujba era pur simbolica sau că prezenţa era mai degrabă  decât substanţială.

O controversă euharistică rămasă memorabilă a avut loc între Reformatorul de la Wittenberg şi reformatorul elveţian contemporan lui, Huldreich Zwingli. Este cunoscut faptul că cei doi teologi au ajuns la concluzii aproape identice în legătură cu aproape toate chestiunile importante, cu excepţia uneia.

S-au făcut eforturi considerabile de-a-i convinge pe cei doi lideri să ajungă la un acord, totuşi atât cei doi cât şi Bisericile descendente (luterană şi zwingliană) au rămas întotdeauna distante fiecare dintre ei, fiind convins că numai interpretarea sa asupra Bibliei era în concordanţă cu voia lui Dumnezeu.

(va urma)

Iti recomand si:

Luther si reforma – 1

Luther si reforma – 2

Luther si reforma protestanta – 3

Luther si reforma protestanta – 4

Luther si reforma protestanta – 5

Luther si reforma protestanta – 6

Luther si reforma protestanta – 7

Luther si reforma protestanta – 8

Luther si reforma protestanta – 9

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Luther si reforma protestanta – 9

Castelul pare să fi fost destul de deprimant. La început, neavând nimic de făcut, Luther a avut un sentiment de cădere în gol după toată agitaţia din ultimele luni care împreună cu epuizarea nervoasă au apropiat de el, din nou, depresia. Cu toate acestea perioada petrecută la Wartburg, s-a dovedit a fi fructuoasă, căci la lansat pe Luther intr-o nouă carieră literară, ca strălucit traducător al Bibliei în germană, începând cu Noul Testament.

Între timp, la Wittenberg, gândurile lui Luther încep să dea roade: preoţi celebrau liturghia fără să îmbrace veşmintele de cult; recitau rugăciunile în latină dar şi în germană; mulţi preoţi, călugări şi călugăriţe nu purtau reverenda sau rasa, şi se căsătoreau; indulgenţele şi relicvele erau dispreţuite în public; zilele de post erau transformate ostentativ, în ocazii de ospeţe şi petrecere; icoanele Fecioarei şi ale sfinţilor erau profanate.

Prietenul şi adeptul său, Andreas Karlstadt, căsătorit acum, predică în Biserica parohială îmbrăcat în haine lumeşti şi oferă şi vin celor ce se împărtăşesc pentru prima dată (până atunci numai preoţii avuseseră acces la potir). Alt atac se îndreaptă împotriva icoanelor, a altarelor laterale şi a altor adaosuri lumeşti în Biserică. Din păcate, aşa s-a ajuns şi la distrugerea unor extraordinare opere se artă.

La Wittenberg, vine acum un trio de „profeţi” carismatici din oraşul Zwickau, numiţi adesea anabaptişti deoarece aveau idei similare cu aceştia. Ei propovăduiesc că importantă este lumina care vine asupra cuiva de la Dumnezeu, orice altă învăţătură teologică este fără de folos, ba chiar dăunătoare.

Ei mai susţineau că Împărăţia lui Dumnezeu avea să apară curând pe pământ şi că adepţi lor vor avea nişte revelaţii speciale. Până şi Melanchthon, teologul mişcării luterane a fost impresionat de ei în timp ce Karlstadt a fost de-a dreptul influenţat de ei: se dezbracă de roba profesorală şi pleacă împreună cu soţia sa într-un sat pentru a face agricultură. Universitatea din Wittenberg începe să se golească, căci Constadt îi îndeamnă pe studenţi să lucreze pentru că   ei nu poţi primi ştiinţă decât prin Duhul Sfânt, conform învăţăturilor profeţilor de la Zwickau. Convinsese chiar consiliul oraşului Wittenberg să adopte măsuri derivate din învăţăturile lui Luther: bordelurile au fost închise; cerşetoria interzisă; iar pentru săraci s-a creat un fond de ajutoare.

Luther a fost invitat de consiliul oraşului să se întoarcă la Wittenberg, şi să pună capăt dezordinii. Întors la Wittenberg, (după ce stătuse aproape un an la castelul Wartburg) Luther leapădă veşmântul de cavaler şi îmbracă din nou rasa de călugăr, cu barba rasă şi tunsoarea refăcută, redevenind „fratele Martin”.

Ceea ce se întâmpla la Wittenberg era însă în deplină conformitate cu ceea ce propovăduise el, de la accesul la potir al mirenilor, până la administrarea averilor mănăstireşti de către o autoritate civilă. Dar prin apariţia profeţilor de la Zwickau apăruse un element radical, care putea primejdui totul. Dându-şi seama de acest pericol, Luther se hotărăşte să intervină.

Folosindu-se de extraordinarul său prestigiu, printr-o serie de predici remarcabile, Luther reuşeşte să stabilească ordinea: au dispărut grupurile violente de studenţi ce forţau mersul reformei, ca şi profeţii carismatici, Melanchthon a fost aspru mustrat, iar Karlstadt a fost forţat în cele din urmă să plece in exil. Luther insistă asupra păstrării stării de fapt, fără a se mai introduce elemente radicale.

Reforma ecleziastică se va instaura la Wittenberg, sub forma unui serviciu divin simplificat, în limba germană, mai multe predici, fără liturghii private; împărtăşanie pentru masele de laici sub forma vinului şi-a pâinii sfinţite, învăţătură prin catehismele germane şi imnuri congregaţionale în limba germană.

Având o puternică dragoste pentru muzică, pe care o considera una dintre cele mai preţioase daruri ale lui Dumnezeu, se hotărî ca rolul muzicii în slujba Biserici să fie consolidat. De asemenea, el ţinea ca formaţiile să rămână în Biserică, de aceea le-a pregătit melodii şi versuri potrivite.

Luther nu întârzie să facă apel la calm: „Orice act de violenţă face ca Antihrist să devină mai puternic. Răspândiţi Cuvântul lui Dumnezeu, rugaţi-vă cu osârdie, dar nu folosiţi violenţa. Prea marea grabă şi violenţa dovedesc o prea puţină credinţă în Dumnezeu!”

(va urma)

Iti recomand si:

Luther si reforma – 1

Luther si reforma – 2

Luther si reforma protestanta – 3

Luther si reforma protestanta – 4

Luther si reforma protestanta – 5

Luther si reforma protestanta – 6

Luther si reforma protestanta – 7

Luther si reforma protestanta – 8

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Luther si reforma protestanta – 8

Evenimentul cheie al anului 1519 în dezvoltarea gândirii lui Luther şi în special în ruperea tot mai accentuată de Roma, a fost disputa de la Leipzig, dezbatere care  a luat naştere dintr-o controversă anterioară între Eck (rectorul Universităţii din Ingolstadt) şi Karlstadt (colegul lui Luther) asupra  liberului arbitru.

În locul unei discuţii centrate pe liberul arbitru, sau al indulgenţelor, încleştarea de la Leipzig s-a transformat într-o anchetare în sânul Bisericii. În ciuda erudiţiei lui Eck, Luther are mereu răspunsurile, chiar şi atunci când este acuzat de acesta de boemism, arătând că multe din ideile sale coincid cu cele ale lui Hus pe care conciliul de la Konstanz îl condamnase la arderea pe rug (1415).

Luther acceptă cu îndrăzneală provocarea, afirmând că în majoritatea punctelor în discuţie, Hus avusese dreptate iar conciliul greşise. Marele reformator venise la Leipzig cu reputaţia unui răzvrătit, dar a părăsit oraşul bănuit de-a fi un revoluţionar. Responsabil de această schimbare a fost doctorul Eck,  cel care-l obligase pe Luther să împingă fiecare argument până la concluzia logică.

Momentul Leipzig este una din cele mai importante etape în devenirea lui Luther, căci lepădându-se de autoritatea Bisericii şi luând apărarea lui Hus, a înfăptuit de fapt ruptura cu Roma.

În urma disputei de la Leipzig, papa Leon al X –lea, trimite către Wittenberg un document cu putere de lege, o bulă, prin care îl informează că este excomunicat din Biserică şi că orice creştin ascultător va refuza să aibă de-a face cu el în vreun fel. Pentru ca  acest lucru să fie cunoscut, bula de excomunicare Exurge Domine avea să fie citită de la amvonul Bisericilor. Luther şi-a arătat dispreţul faţă de papă, arzând bula în public.

Dieta de la Worms – aprilie 1521

Deşi autorităţile clericale doreau să obţină condamnarea lui Luther fără ca acesta să fie audiat, împăratul Carol Quintul a hotărât că este mai înţelept să i se permită lui Luther să compară în faţa dietei ce va avea loc la Worms, astfel încât să nu existe plângeri de tratament nedrept. La dietă au luat parte supuşi din toate părţile imensului imperiu: principi, conţi, ambasadori, nunţiul papei Alexander si împăratul însuşi.

Luther este poftit în sală, iar pe o masă sunt îngrămădite scrierile lui. Este întrebat dacă se recunoaşte a fi autorul lor şi dacă le revocă sau se încăpăţânează să le menţină. Luther extrem de precaut de data aceasta, cere păsuire pentru a putea lua o hotărâre. A doua zi, răspunsul lui Luther când în latină când în germană este foarte diplomatic: la prima întrebare răspunse „Da”, explicând apoi de ce nu poate răspunde cu un singur cuvânt la cea de-a doua întrebare. Apoi vorbeşte despre cărţile sale, pe care le împarte în trei categorii.

O prima categorie conţine cărţi ce vorbesc despre credinţa creştină şi despre fapte bune şi acestea n-au fost contestate nicicând, aşa că n-are de ce să le revoce.

O a doua categorie constituie scrierile ce atacă papismul şi partizanii lui, învăţăturile lor greşite şi viaţa lor scandaloasă, nu le poate revoca, deoarece ar însemna să dea sprijin tiraniei.

Rămâne o a treia categorie de scrieri, care au fost publicate contra unor particulari apărători ai tiraniei romane. Recunoaşte că aici a fost ceva mai dur, căci nu este un sfânt, dar nici pe acestea nu le poate revoca, deoarece asta ar însemna să dea apă la moară tiraniei de la Roma.

Dând dovadă de o adevărată ţinută etică, Luther afirmă că este posibil să fie înşelat, aşa că este gata să revoce orice, dacă i se vor aduce argumente, aşa că va fi primul care-şi va arunca propriile cărţi pe rug.

I se cere să răspundă printr-un singur cuvânt dacă se leapădă sau nu de ce-a scris. Atunci Luther va rosti celebrele cuvinte: „Eu nu voi retracta nimic. Mă aflu aici, nu pot face altfel, Dumnezeu să-mi ajute.”

Edictul de la Worms confirmă că termeni bulei Exurge Domine trebuiau puşi în practică, iar permisul de liberă trecere mai era valabil doar douăzeci şi unul de zile. Viaţa lui Luther era acum în mare pericol, aşa că principele elector Friederich i-a venit în ajutor într-un mod abil. Astfel Luther a fost „răpit” pe drumul de întoarcere de la Worms şi dus la castelul electoral Wartburg, aflat în pădurile Turingiei

(va urma)

Iti recomand si:

Luther si reforma – 1

Luther si reforma – 2

Luther si reforma protestanta – 3

Luther si reforma protestanta – 4

Luther si reforma protestanta – 5

Luther si reforma protestanta – 6

Luther si reforma protestanta – 7

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Luther si reforma protestanta – 7 (cele 95 de teze)

Secolul al XVI –lea, a fost o epocă ce a ştiut să profite de păcatele sale, iar posibilitatea de a păcătui fără să-ţi faci prea multe griji în legătură cu consecinţele păcatului era extrem de atrăgătoare. Această posibilitate era oferită mai ales de ceea ce se numea Indulgenţă sau „negoţul sfânt”. Indulgenţele erau legate de sacramentul catolic, al confesiunii şi reprezentau: „iertarea totală sau parţială a pedepselor pe care, în urma păcatelor, trebuia să le îndure fiecare pe pământ sau în purgatoriu. Pentru a dobândi această iertare, este indispensabilă starea de graţie iar operele pioase nu sunt decât o ocazie sau, ca să spunem aşa, un ajutor: rugăciuni, posturi, pelerinaje, frecventarea bisericilor şi pomeni”.

Indulgenţa care a provocat izbucnirea de furie a lui Luther, era predicată de cel mai zelos dintre vânzătorii de indulgenţe, călugărul dominican Johannes Tetzel, care făcea parte dintr-o campanie de propagandă de opt ani in Germania. Concepţia acestui program era un amestec de cinism, disimulare şi mizerie comercială ce implica Vaticanul, primatul Germaniei, arhiepiscopul de Mainz Albrecht şi cartelul bancar Fugger din Augsburg. Sumele încasate urmau să fie folosite parţial pentru construirea noii bazilici Sfântul Petru, care părea să înghită toţi mai mulţi bani

La început Luther s-a gândit să scrie o serioasă lucrare teologică în legătură cu comerţul indulgenţelor dar în final s-a hotărât să poarte o dispută  deschisă despre acest subiect. Astfel la 31 octombrie 1517 Luther afişează pe poarta principală a Bisericii Castelului din Wittenberg 95 de teze, referindu-se în special la indulgenţe si la valoarea faptelor bune. Aceste teze au fost bomba care va face catolicismul să explodeze.

Luther continuă să vorbească împotriva discursurilor lui Tetzel prin Predica despre indulgenţe şi îndurare în care foloseşte pentru prima dată de limba germană pentru a le spune oamenilor într-o limbă pe care aceşti o înţeleg, că indulgenţa nu înseamnă decât iertarea de pedepse date de Biserică  nu de Dumnezeu.

Eforturile Papei Leon al X –lea de a-l aduce pe Luther la Roma pentru a-şi repudia doctrina au eşuat datorită refuzului electorului Friederich al Saxoniei de a-i preda papei pentru a fi judecat pe unul dintre supuşii săi.Toată lumea cunoştea incidentul petrecut cu aproape un secol în urmă, când „ereticul” ceh Jan Hus fusese convins să părăsească ţara natală, pentru a-şi sfârşi zilele ars pe rug pentru erezie, condamnat de un conciliu ecleziastic, întrunit intr-o ţară străină. Aşa că Luther trebuie să fie supus unei audieri disciplinare, aceasta trebuia să se petreacă pe pământ german.

Papalitatea a încredinţat această sarcină unui dominican expert în scrierile lui d’Aquino, cardinalul Cajetan. Acesta la convocat pe Luther la o întâlnire la Augsburg, şi a încercat timp de câteva zile să-l convingă ca apucase pe căi greşite. La început, Cajetan îşi ia rolul unui tată binevoitor faţă de un fiu răzvrătit, insistând că Luther pentru a fi iertat, trebuie să dea ascultare celor trei porunci ale Sanctităţii Sale: să se lepede de toate rătăcirile sale; să nu le mai predice în faţa nimănui; să nu mai tulbure niciodată pacea Bisericii.

Ceea ce debutase ca un exerciţiu de înţelepciune, a degenerat rapid intr-o încercare de-a-l constrânge pe Luther prin ameninţări. Dar Luther era de neclintit. El îşi exprimase de la început opiniile şi conştiinţa nu-i permitea să le modifice. El a afirmat că şi-ar fi schimbat punctul de vedere, dacă i s-ar fi arătat în Biblie dovezi cum că greşea.

(va urma)

Iti recomand si:

Luther si reforma – 1

Luther si reforma – 2

Luther si reforma protestanta – 3

Luther si reforma protestanta – 4

Luther si reforma protestanta – 5

Luther si reforma protestanta – 6

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Luther si reforma protestanta – 6 (cauzele reformei)

Nimic printre noi, oamenii, nu se poate schimba la clipeala ochiului. De fiecare dată evenimentele cu adevărat impact asupra umanităţii sunt anunţate de diverse semne, mici şi nebăgate în seamă sau mari şi discutate cu aplomb şi se bazează pe o cauzalitate conturată în timp. Şi reforma protestantă a fost anunţată de astfel de semne şi s-a grefat pe un teren solid a unor cauze ce nu mai puteau fi înlăturate.

Cauzele religioase sunt numeroase. Prea desele frământări, dispute, neînţelegeri şi schimbări din sânul conducerii Bisericii romano-catolice au slăbit mult autoritatea Papei care cumula funcţiile de monarh şi conducător suprem al Bisericii. Viaţa libertină a unor cardinali, episcopi, preoţi, abaţi  scandaliza pe credinciosul de rând, care criticau vehement abaterea clerului de la perceptele creştinismului.

În ce priveşte viaţa monahală, averile şi veniturile mănăstirilor nu erau folosite în acţiunile filantropice, călugării adoptaseră o viaţă mondenă, regulile ordinelor călugăreşti nu mai erau respectate, existând dese litigii între abaţii mănăstirilor, ca şi între călugări şi preoţi. De asemenea persecuţile Inchiziţiei, prin superficialitatea acuzaţiilor şi execuţiile nejustificate, au contribuit la atitudinea de repulsie, ură si îndepărtare faţă de instituţia bisericească.

Cauze politice: pe la mijlocul secolului al VIII-lea, papalitatea reuşeşte cu ajutorul regelui franc, să întemeieze un stat papal sub numele de Republica Romanorum. Devenind  astfel şi şef de stat, papa a fost suspectat  că nu se mai poate ocupa exclusiv de problemele spirituale. Ba chiar, noile state naţionale centralizate din nord-vestul Europei se opuneau conceptului de Biserică Universală, care pretindea jurisdicţie asupra statului naţional şi asupra conducătorului acestuia.

Cauze sociale: schimbările care au avut loc in structura socială accelerau deziluzia omului medieval în legătură cu Biserica Romană. Dezvoltarea oraşelor şi apariţia unei clase de mijloc prospere în oraşe, a creat un nou spirit de individualism. Cetăţenii din clasa de mijloc nu erau aşa de docili cum fuseseră strămoşii lor feudali şi chiar meşteşugari din oraşe şi muncitorii agricoli începeau să-şi de seama că ceva nu era în regulă in această ordine socială în care ei erau asupriţi de cei de deasupra lor în societate.

Cauze economice: occidentul medieval a fost aproape fără întrerupere un univers al foamei şi calamităţilor. Sabia şi focul ferrum et ignis, foametea, molima, catastrofele naturale, tâlhării şi jafurile, sunt câţiva dintre siniştrii protagonişti ai lumii medievale.

Cauze culturale: ceea ce caracterizează societatea premergătoare Reformei, este dorinţa ei de libertate în viaţa de stat, în viaţa religioasă, culturală si artistică şi gustul ei pentru individualism.

Sfârşitul Evului Mediu, în afară de credinţa religioasă, care a produs minunatele catedrale gotice, a fost plin de patimi şi zgomot, de nedreptăţi, de sânge şi de lacrimi. De aceea, întreaga societate medievală, a respirat uşurată la apariţia umanismului când ea a putut să se bucure din plin de surâsul optimist al renaşterii, care a pregătit în istoria lumii epoca modernă.Descoperirea tiparului, revoluţie tehnico-culturală atribuită lui Guthenberg, va oferi oamenilor de cultură posibilitatea răspândirii operelor cultural-stiinţifice, dar şi a numeroaselor satire şi pamflete la adresa Bisericii şi a slujitorilor ei.

În ciuda tuturor acestor cauze, Reforma Protestanta nu s-ar fi produs, dacă nu ar fi apărut omul care i-a dat curs şi a realizat-o, Martin Luther.

(va urma)

Iti recomand si:

Luther si reforma – 1

Luther si reforma – 2

Luther si reforma protestanta – 3

Luther si reforma protestanta – 4

Luther si reforma protestanta – 5

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Luther si reforma protestanta – 5

În timpul iernii anului 1510 Luther a fost trimis la Roma cu probleme ale ordinului călugăresc. A petrecut mult timp vizitând biserici şi numeroase relicve din Roma. Entuziasmat de prilejul  de-a vizita Vaticanul el va  urca aşa-zisele „trepte ale lui Pilat” din Roma, va vizita relicvele aflate în cetatea Sfântului Scaun căutând să nu-i scape nimic din tot ce l-ar fi putut ajuta în mântuirea sa şi în eliberarea de sentimentul de vinovăţie. Ajuns însă la capăt, a fost cuprins de un sentiment de absurditate faţă de tot ce făcuse. Îşi înăbuşi imediat acest sentiment, dar nu cu totul, ceva îi mai rămase în suflet şi ca veninul cu acţiune lentă ce otrăveşte tot sângele omului, aceasta îndoială trecătoare otrăvi în sufletul fratelui Martin toată bucuria nevinovată a acelor zile.

Luther a fost izbit dureros de spectacolul practicilor păgâne, a superstiţiilor care se arătau în toată urâţenia lor, fără a mai ţine seama de alte dezordini ale acestui oraş. Ce a luat el din călătoria de la Roma este convingerea că o reformă completă a bisericii era de neapărată trebuinţă.

Întors la mănăstire, de îndată ce trecu peste pragul chiliei, i se păru că nici nu ar fi părăsit-o vreodată. Acelaşi călău îşi reîncepu tortura: „sunt osândit, blestemat de Dumnezeu!”

Gândul îl ardea cu acelaşi foc de nestins şi acelaşi iad i se căsca sub paşi. „Chinurile groazei erau atât de mari, că dacă ar fi ţinut puţin mai mult, sufletul mi-ar fi fost spulberat şi oasele mi-ar fi fost prefăcute în cenuşă. Am petrecut sute de nopţi lac de sudoare rece” îşi aminteşte Luther.

În anii care au urmat, Luther a ţinut prelegeri despre: Psalmi, Romani, Galateni şi Evrei. Camera în care el studia, se afla în turnul mănăstirii din Wittenberg. El numeşte locul acela „Turnul Renaşterii” căci în acea cameră a avut loc renaşterea definitivă a lui Martin Luther. Studiind epistola către Romani, expresia „neprihănirea lui Dumnezeu” i-a umplut sufletul de groază. Toate încercările lui de a-l mulţumi pe Dumnezeu îl lăsaseră cu o conştiinţă deznădăjduită „nu-l iubeam, ci, de fapt îl uram pe Acel Dumnezeu care îi pedepsea pe păcătoşi…clocoteam de mânie împotriva lui Dumnezeu”.

Într-o vară Luther nu ieşi mai multe zile din chilia sa aflată in Turnul Negru al Mănăstiri din Wittenberg. Îngenunchiat pe podeaua din cărămidă, în faţa patului îngust de călugări, cu ochii închişi, apăsându-şi fruntea de margine tăioasă a scândurii, se gândea şi se tot gândea la înţelesul acestor cuvinte: „dreptatea lui Dumnezeu”.

Dar în cele din urmă Dumnezeu s-a milostivit de mine. Deodată am priceput: că dreptatea lui Dumnezeu înseamnă justificarea omului prin Dumnezeu jutitia qua non justes Deus facit. Mi-au amintit „credinţa îl va învia pe ce cel drept” şi de îndată toate gândurile  mele s-au schimbat. În sfârşit îmi aflasem scăparea. Dintr-odată am simţit că mă trezesc la viaţă şi-am văzut cum înainte-mi se deschid larg Porţile Raiului”.

Acele cuvinte ale lui Pavel referitoare la „neprihănirea lui Dumnezeu”, atât de urâtă lui Luther îi deveniră dintr-odată dulci şi alinătoare. Credinţa lui într-un Dumnezeu îndurător era de-acum toiagul în care se sprijinea ori de câte ori avea de luptat cu îndoiala. Citind Romani 1:17, el a ajuns la convingerea că numai credinţa în Hristos putea justifica pe cineva în faţa lui Dumnezeu. De-atunci înainte sola fide sau justificarea prin credinţă şi sola scriptura au devenit principalele punct în sistemul lui teologic.

(va urma)

Iti recomand si:

Luther si reforma – 1

Luther si reforma – 2

Luther si reforma protestanta – 3

Luther si reforma protestanta – 4

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Luther si reforma protestanta – 4

Viaţa de călugăr a fost foarte grea. Nu erau decât două mese frugare pe zi, cea de-a doua lipsind in zilele de post (o treime din zilele anului), călugării umblau cu ochii plecaţi şi-şi ţineau mâinile vârâte în mânecile sutanei. Se trezeau la ora trei pentru slujbă, slujbele ţinându-se de şase ori pe zi, nu aveau nici un fel de confort, iar în locurile stabilite se aruncau la pământ, întinşi în formă de cruce pentru a se ruga.

Luther a fost un călugăr sincer; vreme de cincisprezece ani el va practica o asceză severă în mănăstire; aceştia vor fi şi cei mai chinuitori ani ai vieţi sale.

Luther ducea o viaţă extrem de riguroasă, sforţându-se să înfrângă relele firii sale, de care nu-l scăpase viaţa lui monahală, prin postiri, vegheri şi flagelări. Pentru a dobândi curăţia inimi, care să-l facă plăcut înaintea lui Dumnezeu, el nu se dădea înapoi de la nici un sacrificiu. „Întra-devăr” scria el mai târziu „am fost un călugăr evlavios şi am urmat regulile ordinului meu călugăresc cu mai multă severitate decât sunt în stare să mă exprim. Dacă vreodată un călugăr ar putea să câştige cerul prin faptele sale monahale, cu siguranţă că eu aş avea dreptul acesta. Şi de aş fi continuat aşa mai multă vreme, mi-aş fi chinuit trupul până la moarte.” Ca urmare a acestor mortificări chinuitoare, sănătatea sa fu slăbită până într-atât că îi veneau spasmuri de leşin de ale căror urmări nu s-a vindecat niciodată pe deplin. Dar în ciuda acestor sforţări, sufletul său împovărat n-a simţit nici o uşurare, ba dimpotrivă, fu împins până la pragul deznădejdii.

Nimeni nu-l înţelegea pe Luther afară de vicarul general al ordinului Johannes von Staupitz. Izbit de chipul pălit al tânărului său subordonat acesta îi spusese într-o zi: „Pentru ce, dragul meu frate, te chinui cu aceste speculaţii şi gânduri prea înalte? Priveşte la coasta străpunsă a Domnului Isus la cruce, la sângele pe care El la vărsat pentru tine: acolo tu vei întâlni îndurarea lui Dumnezeu. În loc să te frămânţi, gândeşte-te la greşelile pe care le-ai făptuit, aruncă-te în braţele Mântuitorului. Pune-ţi încrederea în El, în dreptatea lui, în jertfa lui ispăşitoare săvârşită prin moartea Lui pe cruce. Nu fugi de El! Dumnezeu nu este împotriva ta. Tu eşti cel care te depărtezi de El. Apleacă-ţi urechea să asculţi pe Fiul lui Dumnezeu. El a coborât aici pe pământ asemenea unui om, pentru ca să te asigure de îndurarea divină…Priveşte la sângele pe care Domnul Isus l-a vărsat pentru tine; acolo vei afla harul lui Dumnezeu. În loc să te chinui să-ţi ispăşeşti păcatele, încrede-te în El, primeşte pentru tine jertfa pe care El a adus-o pe cruce.”

După doi ani de la intrarea în mănăstire, Luther a fost sfinţit ca preot, şi a oficiat prima liturghie, dar inima lui nu era mai împăcată cu Dumnezeu.

Aparent, totul era în regulă: înalta lui cultură teologică şi filozofică, darurile sale intelectuale extraordinare, elocvenţa sa au atras atenţia asupra lui. Nu avea nici douăzeci şi cinci de ani, când universitatea din Wittenberg l-a chemat să ocupe catedra de filosofie. De patru ori pe săptămână Luther ţine cursuri despre dialectica şi filozofia lui Aristotel, mai asistând în alte trei seri şi la discuţiile dintre studenţi.

La 9 mai 1508 îşi dă examenul de licenţă, fiind declarat baccalaureus biblicus al facultăţii de teologie, iar în 18 octombrie 1512 i s-a acordat titlul de Doctor în Teologie, atingând astfel punctul maxim al studiilor sale.

(va urma)

Iti recomand si:

Luther si reforma – 1

Luther si reforma – 2

Luther si reforma protestanta – 3

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Luther si reforma – 3

În anul 1501 Luther începe să studieze la universitatea din Erfurd. Viaţa din Erfurt nu este dintre cele mai uşoare. Se promovau principii prin care studenţilor li se impunea un mod de viaţă, care să-i deosebească de vulg.

Martin Luther îşi începe studiile universitare cu o programă aridă ce includea ceea ce se numea atunci trivium, compus din: dialectică, retorică, gramatică şi qvadrium:  geometrie, astronomie, muzică şi aritmetică. Această schemă de studiu avea la bază abordarea academică încă predominantă în acea epocă, numită scolasticism.

După ce s-a cufundat în studiile sale în filozofia scolastică, lui Luther a început să îi displacă scolasticismul. Totuşi, în unele privinţe Luther a rămas pentru întreaga sa viaţa tributar scolasticismului, argumentând că este imposibil să explici tainele credinţei prin raţiune.

În acelaşi timp se face simţită în universitatea din Europa şi o altă mişcare, ostilă scolasticii, cea a umanismului.

Când abordăm relaţia lui Luther cu umanismul, ar trebui să o privim în cadrul unei variante importante a umanismului, umanismul creştin. Interesul lui Luther pentru reforma programelor de învăţământ, studiul limbilor greacă şi ebraică, lectura scrierilor Sfântului Atanasie, Augustin şi Pavel, respingerea scolasticismului, admiraţia sa pentru Erasm (cel mai de seamă umanist) toate acestea arată că-l putem considera pe Luther cel puţin asociat cu umanismul creştin german.

Luther se dovedeşte a fi un student deosebit de bun, inteligent şi zelos. Se face remarcat in special datorită spiritului său polemic şi plăcerii cu care studia. Cei cu care se însoţea l-au poreclit „Filozoful”, recunoscându-i agerimea în dispute sau dezbateri publice, acestea fiind cruciale în predarea şi învăţarea în universităţile medievale târzii.

În 1502 Luther absolvă cu succes bacalaureatul în cele şapte arte liberale iar trei ani mai târziu îşi dă examenul de magistru. Este un eveniment de asemenea amploare, chiar şi pentru familia sa, încât tatăl lui se adresează de acum cu „dumneata”.

Devenind magistru al artelor libere, Luther avea posibilitatea acum să-şi continue studiile acum în una dintre cele trei şcoli  „mai înalte”: teologie,  medicină sau drept.

Nu Martin a făcut alegerea, ci tatăl său. Pentru Hans, există un interes practic, de ţăran realist, în îndreptarea fiului promiţător către o profesie onorabilă, bine plătită şi sigură: dreptul. Supunându-se voinţei tatălui său, Martin se consacră Dreptului.

În viaţa lui Luther începe o criză. Era vremea morţii în masă, mai des din cauza ciumei şi-a sifilisului, iar Luther se întreabă mereu dacă a făcut destul pentru a merita îndurarea lui Dumnezeu. Adesea aude clopotele pentru morţi şi murmurele celor ce se roagă. Focuri mari încearcă să cureţe aerul. În disperarea lor, oamenii se roagă, se auto-flagelează, promit că vor pleca in pelerinaje dar nimic n-ajută. Luther se întoarce acasă dar curând ia din nou drumul spre Erfurt.

O întâmplare neaşteptată îi va schimba cursul vieţii. În timp ce se întorcea la Erfurt, pe când se apropia de satul Sattergheim, un nor acoperi tot cerul, dezlănţuindu-se apoi o furtună cumplită. Legenda spune că pe drum a fost aproape atins de un fulger. Crezându-se în faţa morţii, Luther fu cuprins de groază, iar în spaima lui strigă: „Sfântă Ana, ajută-mă! Mă călugăresc!” (Sfânta Ana era patroana minierilor explicându-se astfel de ce a invocat-o Luther.)

Prietenii au încercat să-l facă să-şi uite promisiunea. Cu toate acestea, el s-a decis să o împlinească, aşa că în iulie 1505, Luther bătu la porţile „Mănăstirii Negre” a Augustinilor din Erfurt spre marea dezamăgire a părinţilor săi şi mai ales a tatălui său, care-i aminti că potrivit Sfintelor Scripturi copiii datorează ascultare părinţilor lor.

(va urma)

Iti recomand si:

Luther si reforma – 1

Luther si reforma – 2

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Luher si reforma – 2

Martin Luther s-a născut în orăşelul minier Eisleben la 10 noiembrie 1483, orăşel pierdut prin pădurile Turingiei. În dimineaţa zilei următoare copilul a fost botezat. Era o veche tradiţie de a boteza copiii cu numele sfântului sărbătorit în  ziua respectivă. Cum 11 noiembrie era sărbătoarea Sfântului Martin din Tours, patron al Franţei, noul născut primii numele de Martin.

Tatăl băiatului, Hans Luder, fusese iniţial plugar dar devenise miner în minele de cupru din Mansfeld, unde fusese nevoit să se stabilească după ce-şi părăsise oraşul de baştină din cauza sărăciei lucii. După ani de trudă îşi făcuse câteva cuptoare şi ajunse cel mai însemnat dintre cei patru consilieri ai urbei.

Hans Luder era mic de statură,  noduros şi îndesat, cu ochii negrii, vii şi inteligenţi, deschis, cinstit şi drept, dar extrem de sever faţă de alţii şi faţă de sine. Avea mâna grea faţă de toţi cei şapte copii, dar mai ales de micuţul Martin, cel mai mare dintre ei, preferatul, pentru că dorea să-l educe cum trebuie şi credea că a educa înseamnă a pedepsi.

Martin a fost întotdeauna mândru de originile sale, chiar dacă în acea vreme ţăranii erau dispreţuiţi. „Sunt fiu de ţăran, scrie el mai târziu. Tatăl, bunicul şi străbunicul meu au fost cu toţi ţărani adevăraţi”

În primăvara anului 1488 la doar patru ani şi jumătate, Martin merge la şcoala comunală din Mansfeld, deprinzând ceea ce se învăţa pe atunci şi încercând să reziste sistemelor absurde şi crude de educaţie.

Un accent deosebit se punea pe învăţarea limbii latine, pentru care acei săraci începători aveau doar un abecedar si liste de cuvinte pe care să le memoreze. Tot în latină ei trebuiau să înveţe Rugăciunea Domnească, cele Zece Porunci şi Crezul Apostolic. Într-o zi până la amiază, micuţul Martin a luat de cincisprezece ori bătaie pentru că nu stăpânea tabelele gramatici latine. Martin avea un mare talent pentru muzică, talent uşor de recunoscut în multitudinea de imnuri lăsate moştenire posterităţii. Despre şcoala de la Mansfeld Luther nu-şi aduce aminte cu plăcere „Nu ne învăţa nimic de preţ, nu făceau decât să ne zăpăcească în bătăi”.

În primăvara anului 1497 tatăl său se decide să-l trimită la o şcoală din Magdenburg, fie şi din dorinţa ca fiul său să aparţină prin instrucţie păturii sociale căreia nu-i aparţinea.

Aici, Luther frecventează şcoala „fraţilor vieţii în comun”, o frăţie în care clericii şi laicii, stau alături fără să fi depus vreun jurământ. Şcoala se bucură de un bun renume dar Luther este nevoit să o părăsească după numai un an pentru că tatăl său avea probleme materiale.

După un an tatăl său îl trimite să studieze la Colegiul Sfântul Gheorghe din Eisenach unde familia avea rude. Aici îşi petrece Martin următorii trei ani, păstrând întreaga viaţă o amintire a şcolii de la Eisenach şi a profesorilor pe care i-a avut. Rudele din partea mamei la care locuieşte de abia îşi duc traiul aşa că face şi el ca şi colegii săi: merge de la o poartă la alta si cerşeşte, cântă prin biserică şi pe la case pentru un codru de pâine. Datorită vocii sale frumoase îşi găseşte adăpost  şi hrană în familia comerciantului  Heinrich Schalbe. Pe unul din fiii familiei îl şi meditează, rămânând surprins că se poate trăi şi altfel decât sub semnul sărăciei şi al cruţării pe care le cunoştea din casa părintească.

Luther putea acum să ţină cuvântări în limba latină, să scrie eseuri şi versuri. De asemenea el era capabil acum să studieze scrieri ale autorilor antichităţii intrând astfel în lumea lui Esop,Terence şi Virgil.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!