(11 martie, dimineata – Deuteronom 13-15)
Când suntem copii alipirea de oameni ne este un fenomen la îndemână, uşor de realizat. Ne alipim de părinţii noştri atunci când îi privim cu ochii limpezi şi ne întindem mânuţele către ei zâmbindu-le larg. Ne alipim până şi de străinul trecător prin casa noastră pentru că a ştiut ce să ne aducă, cum să ne ia în braţe sau cu ce să ne impresioneze. Ne alipim uşor chiar şi de colegii de joacă sau de grădiniţă.
Trecerea timpului, însă, ne fură deschiderea copilăriei. Devenim sceptici în privinţa celorlalţi şi îngăduitori în privinţa noastră. Învăţăm, încet dar sigur, să ne ferim sufletele de rănile prietenilor şi ascuţim săgeţi pentru fiecare vrăjmaş care îndrăzneşte să se arate la orizont. Procesul dureros al dezlipirii pe care l-am trăit uneori a lăsat urme adânci şi cicatrici urâte în sufletele noastre şi de aceea alipirea devine aproape indeziderabilă. Îi preferăm ei, contractul care are stipulate clar condiţiile în care să funcţioneze relaţiile, ce trebuie să dăm şi mai ales ce trebuie să luăm de la celălalt. Uneori îl semnăm (contract prenupţial) dar de cele mai multe ori îl acceptăm tacit încercând să pricepem care sunt limitele în care relaţia respectivă trebuie să funcţioneze. Recunoaştem că am ajuns astfel la o formă bună de compromis dar ştim, fără să vrem să recunoaştem, că am renunţat şi la alipire. Între noi şi celălalt a apărut distanţa, câmpul nimănui măturat de armele fiecăruia.
Evreii şi Dumnezeu aveau o relaţie, o adevărată relaţie. Nu ştiu bine de ce Nemărginitul a luat în braţe mărginirea şi nici măcar nu pot pricepe prea bine cum era să trăieşti în Israelul vremii înconjurat de atâtea evidenţe palpabile ale prezenţei Marelui Sfânt. Ştiu însă că fiecare evidenţă era un pilon al relaţiei pe care Dumnezeu o stabilea cu evreii, relaţie în care paşii apropierii au fost făcuţi de El.
Acum Moise stătea şi le reamintea evenimentele unui trecut nu foarte îndepărtat, evenimente prin care ei au ajuns să priceapă cine este Dumnezeu şi mai ales cum să trăiască în cadrul relaţiei cu El. Moise ştia că vor veni momente când un om sau altul, călăuzit de interese obscure sau doar de nebunie, va încerca să smulgă poporul din relaţia cu Divinitatea şi îi avertizează apăsat să fie cu luare aminte la ce lasă să pătrundă în casele lor, în urechile şi mai ales în mintea lor.
Am crede că relaţia evreu-Dumnezeu din acele vremuri era bazată pe Lege şi nu cuprindea forme mai calde ale dragostei, aprecierii reciproce şi apropierii benevole. Te năşteai acolo şi trebuia să ai relaţia aceasta sau să fii exclus, să trăieşti după prescripţii sau să fii ucis. Şi acesta este adevărul general. Dar ascultaţi ce spune Moise: “Voi să mergeţi după Domnul, Dumnezeul vostru […] şi de El să vă alipiţi”
Da, exista Legea şi oamenii s-au raportat în fel şi chip la ea. Unii au înţeles-o în termeni armaţi ca pe un cod penal, alţii ca pe o sursă de viaţă, unii au aplicat-o doar altora şi sunt şi din aceeia care au trăit striviţi sub povara ei. Aşa era atunci, aşa este şi acum, în multe locuri. Dar şi atunci şi cu atât mai mult acum ţinta poruncii, a legii este dragostea, alipirea.
Nu te poţi alipi dacă inima nu îţi este deschisă şi cucerită de har. Nu te poţi alipi dacă în minte nu îţi picură, zi de zi, cuvintele Părintelui mângăierilor şi nici atunci când cauţi doar satisfacţie proprie sau când ai secrete faţă de El. Te alipeşti însă când inima-ţi sfâşiată este cusută cu har, mintea obosită este liniştită cu Cuvintele Vieţii veşnice şi viaţa îţi este luminată de Cel ce dăruieşte lumina.
“… de El să vă alipiţi”
Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009
© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!
