Sinceritatea şi diplomaţia

by Leave a Comment

(10 martie, seara – Marcu 12:1-27)

Nu era nici prima şi nici ultima dată când oamenii de vază din ţara sfântă s-au simţit lezaţi de afirmaţiile Domnului Isus. De când apăruse acest predicator din Nazaret ei nu mai avură somn. La început au crezut că nu este cineva demn de luat în seamă dar discursul plin de putere, minunile care îl însoţeau şi ascendentul pe care îl avea asupra oamenilor Îl făceau deja un om periculos.  El punea în primejdie slujbele lor,  ştirbea din autoritatea şi respectul de care se bucurau în mijlocul maselor şi îndrăznea să spună la mijlocul străzii lucrurilor pe nume, fără nici o teamă. Le-ar fi plăcut să-I poată cenzura predicile, să îşi dea acceptul pentru fiecare minune ce urma să fie înfăptuită şi dacă se putea chiar să primească lauri de pe urma lucrării Sale.

Da, El era periculos şi preoţimea vremii, cărturarii, fariseii, saducheii şi irodianii au găsit imediat un punct comun de acţiune: înlăturarea Lui. Nu conta că încălcau flagrant ceea ce propovăduiau.  Deasupra tuturor învăţăturilor cu care se hrăneau şi pe care le răspândeau în popor se ridica poziţia şi slujba fiecăruia şi aceasta trebuia apărată cu orice preţ, chiar şi cu unul murdar.

Le trebuia un motiv să Îl ucidă, un motiv pentru care să asmută, prin intrigi bine ticluite, fie pe romani fie pe evrei   împotriva Lui. Şi adeseori îi urmăreau predicile sau Îi puneau întrebări tocmai pentru a găsi acel motiv. Acum au venit la El cu o monedă mică de argint, un dinar şi, după ce L-au lăudat puţin,  l-au întrebat dacă se cade să plătească bir Cezarului sau nu. Un răspuns afirmativ ar fi ridicat mulţimea împotriva Lui şi L-ar fi discreditat ca Mesia pentru că nimeni venit de la Dumnezeu nu trebuia să fie de acord cu subjugarea romană. Un răspuns negativ ar fi atras represalii din partea reprezentanţilor Romei. Luând moneda pe care era trecut chipul Cezarului şi cuvintele “Tiberius Caesar Augustus, Fiul Divinului Augustus” şi pe revers “Mare Preot“, Domnul Isus rosteşte memorabila replică: “Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”

De câte ori, în pribegia noastră nu am întâlnit situaţii în care era profitabil să acţionăm ca preoţii şi cărturarii din acea perioadă? De câte ori, pentru a primi un răspuns favorabil, am periat iniţial pe cel care ne răspundea? De câte ori nu am căutat să ne înlăturăm concurenţa, de la locul de muncă sau din şcoală, din biserică sau poate dintre vecini tocmai prin întrebări ţintite al cărui răspuns, oricare ar fi fost acesta, să ne înlăture oponenţii? De câte ori nu am ticluit cuvinte cu înţeles dublu, cu ascunzişuri bine camuflate sau cu capcane bine întinse? De câte ori nu ne-am folosit, pentru a obţine un profit imediat,  de strategiile murdare aplicate şi Domnului Isus dar pe care le-am numit generic diplomaţie?

Uităm adesea că viaţa nouă înseamnă şi cuvinte noi şi învăţăm prea repede să ne tratăm unul pe celălalt cu o diplomaţie rece, distantă dar deosebit de galantă. Învăţăm repede şi să ne cântărim cuvintele în balanţa profitului de moment şi considerăm adeseori că sinceritatea profundă este doar pentru săracii naivi care nu prea au priceput cum se trăieşte viaţa.

Cuvintele noastre pot fi pâini pentru cei din jur, sărate cu sinceritate şi drese cu dragoste sau pot să fie cuţite ascuţite de răutate şi egoism dar camuflate bine în dulceaga galanterie.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Intre Cartea vieţii si experienţă

by Leave a Comment

(10 martie, dimineata – Deuteronom 10-12)

Cum am asculta un mesaj dacă am şti sigur că de el se leagă viaţa şi moartea, că el este punctul de plecare al binecuvântării sau al blestemului? Ce atenţie am dărui cuvintelor prin care am şti, fără putinţă de tăgadă, că suntem izbăviţi sau pradă distrugerii ce va să vină? În ce loc ar sta, în casa noastră, cartea care ar cuprinde cuvintele ce ne fac moştenitori ai unei bogăţii fără seamăn, Împărăţia Cerurilor, şi a unei salvări absolut necesare din mijlocul războilului care frânge prea multe vieţi? Cum ne-am creşte copiii, cu ce cuvinte şi cu ce poveşti, dacă am avea tot timpul la dispoziţie cartea care cuprinde cuvintele salvării lor, al unui viitor asigurat şi a unei vieţi protejate?

Zi de zi, cu picioarele în praf, fruntea arsă de soare şi ochii întunecaţi de prea multă aşteptare şi suferinţă israeiliţii primeau cu răbdare cuvintele lui Moise. Şi discursurile parcă nu se mai terminau, de fiecare dată mai era o învăţătură de primit, un examen de dat, legi de învăţat. Cuvinte, mii de cuvinte, pergamente fără şir şi lecţii fără sfârşit. Şi puţini dintre ei erau învăţaţi, oameni deprinşi cu literele şi cu scrierea. În rest cei mai mulţi sclavi sau fii de sclavi, agricultori şi păstori, obişnuiţi cu greul muncii fizice.

Din pustie ia naştere, în sânul unui popor ce fusese privat prea mult de accesul la educaţie, o literatură care învinge veacurile, se va îmbogăţi permanent şi va ajunge la noi plină de sevă, viaţă şi mai actuală decât oricare alta. Cum a reuşit Dumnezeu să transforme acel popor de slujbaşi ignoraţi de egipteni şi desconsideraţi de toate naţiunile într-un popor al cărţii, rămâne un mister.

S-a dovedit că secolul XXI va fi unul religios dar din păcate mistic. Chiar şi în sânul creştinismului se vorbeşte atât de mult despre experienţe personale, se pune accentul aşa de mult pe ce a trăit unul sau altul. Se construiesc prea multe predici ale experienţelor şi se rostesc prea multe mesaje subiective! Suntem asaltaţi şi aproape copleşiţi de mulţimea cântecelor ce preamăresc relaţia experimentală cu Dumnezeu, o relaţie emipirică bazată numai pe opiniile compozitorilor cu privire la Dumnezeu.

Am uitat însă ceea ce evreii au cucerit cu greu în pustiu: că noi, ca şi ei suntem poporul Cărţii, al adevăratelor cuvinte care trec dincolo de experienţele unuia sau altuia şi aduc viaţă, nădejde care nu piere, binecuvântare care rămâne, înţelepciune curată, moştenire nestricăcioasă şi ocrotire reală.  Am uitat sau ignorăm prea des faptul că Dumnezeu cel Nelimitat a decis să se autolimiteze şi să se apropie de noi prin cuvinte şi că toate cuvintele Lui le avem adunate în Cartea din colţul bibliotecii, neagră şi poate acoperită de praf.

Moise îi îndeamnă să nu uite experienţele majore la care au luat parte. Să pună acolo, în dreptul fiecăreia, pietre mari de aducere aminte şi să meargă mai departe. Dar cu privire la cuvintele primite pe munte, la cele săpate pe tablele legii şi cele trecute în pergamentele lungi Moise le spune să nu le uite niciodată. ” Să le legaţi ca un semn de aducere aminte pe mâinile voastre şi să fie ca nişte fruntarii între ochii voştri… să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale!”

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Smochinul blestemat

by 1 Comment

(9 martie, seara – Marcu 11:19-33)

Blestemarea  smochinului care nu avea nici un rod stârneşte şi astăzi controverse. Unii cred că Domnul Isus nu avea nici un drept să acţioneze aşa pentru că nu era vremea roadelor (chiar dacă frunzişul verde abundent era semn cunoscut al prezenţei fructelor timpurii – mugurii care erau comestibili şi care apăreau în Nisan, luna paştelui evreiesc). Alţii cred că a fost un semn de slăbiciune pur umană a Domnului Isus care a blestemat sub efectul puternic al foamei.

Interesant însă este modul în care Marcu alege să amintească  întâmplarea cu smochinul. Putea să o relateze pur şi simplu, cu accent puternic pe acţiune şi în forţă, ca întreaga lui Evanghelie. Putea să cuprindă totul într-un singur cadru, să spună despre căutarea roadelor, blestemarea şi uscarea smochinului într-o singură frază mustind de vitalitate.

Dar Marcu decide să oprească povestirea la jumătate şi să ne  facă martori a unei întâmplări pe care  cu greu o putem  pricepe. Nu era pentru prima dată când Domnul Isus se afla în Ierusalim şi cu siguranţă nu vedea uimit comerţul înfloritor din curtea templului. Mai trecuse pe lângă mesele schimbătorilor de bani şi cred că ştia târgul din staulele curţii Templului: o sumă pentru un miel fără cusur, o monedă pentru un porumbel perfect şi păcatul este curăţit. Se dovedise a fi o afacere bună, templul câştiga, câştigau şi cei cu relaţii la marele preot, câştigau şi oamenii simpli grăbiţi dar în căutare de o împăcare facilă şi rapidă a legii lui Moise.

Nu pot să ştiu exact care au fost resorturile care au determinat acţiunea furibundă a Domnului Isus. Mâna Lui a răsturnat mesele pline de bani, mâna Lui a condus biciul care lovea în dreapta şi stânga, a oprit trecerea călătorilor nepăsători prin curtea Casei Tatălui Său.  Era popular în Ierusalimul acelui an, era plăcut şi apreciat de oameni, era ascultat atunci când predica şi minunile Lui uimeau pe toţi cei care le erau martori.  Ar fi putut să răstoarne o masă şi să o transforme în podium de pe care să ţină o predică fulminantă, ar fi putut face o minune care să îi uimească pe toţi. Şi cu toate astea el preferă biciul, vorbele grele şi acuzatoare, acţiunea violentă.

Întâmplarea cu smochinul ne aduce puţină lumină. Pe pământul pătimirii, în vizită la cei aleşi, era Fiul lui Dumnezeu. Ei nu ştiau şi nici nu erau gata să accepte; ochelarii propriilor păreri erau prea fumurii pentru a le mai permite să vadă realitatea. De departe smochinul (Israel) era verde şi chiar dacă roadele coapte nu îşi aveau vremea atunci, muguri trebuiau să existe. Dar nu erau decât frunze, înveliş, strălucire peste gol, poleială peste putrezire.  De departe Dumnezeu era prezent, ritualurile nu conteneau, jertfele nu se isprăveau, legea era respectată şi literele lui Moise urmate. Dar fructe din care să te hrăneşti nu erau!

Dimineaţa Petru constată cu surprindere că smochinul blestemat s-a uscat. În orele care s-au scurs de la blestemarea lui,  frunzele au căzut, ramurile au îmbătrânit şi târziu şi singur a rămas ceea ce fusese de la început: un smochin fără rod. Blestemul Domnului Isus doar i-a dat jos poleiala şi l-a arătat în adevărata lui lumină, cea de pom înşelător, fără rod şi nefolositor.

Biserica mileniului III îşi continuă ritualurile. Ne este teamă să ne oprim în loc şi să le analizăm.  Tributari pragmatismului am adus piaţa în faţa casei, a sufletului şi a bisericii şi ne schimbăm valorile în funcţie de circumstanţă, ne alegem cu grijă “animalul fără cusur” cu care venim în faţa Domnului şi mai ales a fraţilor. Apoi mergem mai departe. De roade nu putem vorbi dar ce bine că avem frunze multe: haine stălucitoare, clădiri impunătoare, acte de binefacere înfăptuite după reţetar (o dată pe lună sau de două ori) şi programe dese.

Iar orele trec şi frunzele cad, una câte una!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Între predică şi realitate

by 3 Comments

(9 martie, dimineata – Deuteronom 7-9)

De 40 de ani erau în pustie. Ani grei şi frumoşi, ani de răzvrătire dar şi de cunoaştere a Dumnezeului adevărat. Aveau pe ei haine care nu se învechiseră iar praful ţinutului arid nu le afectase picioarele. În fiecare dimineaţă se trezeau şi culegeau mană şi în fiecare seară adormeau cu gândul la finalul călătoriei. Ce final! Ce ţară aveau să moştenească! Erau în clasa lui Dumnezeu de atâta amar de vreme şi lecţiile parcă nu se mai sfârşeau. Au învăţat din teorie cum să se poarte unul cu celălalt, cu Dumnezeu şi fiecare cu el însuşi. Au învăţat cum să trăiască liberi şi libertatea să le fie o binecuvântare, nu un blestem. Iar lecţiile pe care nu le asimilau din teorie le plăteau scump afară din clasă, săpând morminte pentru fraţii lor, tribut al neascultării care nu se lasă frântă. Încet dar sigur aveau să afle că mai bine au urechile ciulite la teorie decât să înveţe cu ochii răvăşiţi de lacrimi şi minte devastată de frică.

Au promovat dar nota abia era una de trecere. 40 de ani de pribegie, o generaţie pierdută prin pustia setoasă de sânge şi multe pietre de aducere aminte săpate în stânca trecutului pe care nimeni nu trebuia să îl uite. Acum, cu Deuteronomul, Moise închide catalogul şi Dumnezeu este gata să îi poarte spre o nouă etapă. O ultimă lecţie, un ultim seminar al cărui examen va fi mai târziu, undeva în viitor.

Şi bătrânul Moise începe să vorbească. Îi purtase până aici ca un tată, îi iubise şi pentru ei riscase totul. De acolo, din Egiptul sclaviei, inima i se lipise de ei. O, de câte ori nu stătuse între ei şi mânia lui Dumnezeu, de câte ori nu negociase viaţa cu Atotputernicul Părinte câştigând prin har de fiecare dată. Acum le vorbeşte pentru ultima oară iar vorba-i domoală, glasul stins. Le aminteşte de trecutul lor zbuciumat încercând să enumere fiecare piatră de aducere aminte, să o şteargă de praf şi să o menţină vie în memoria lor. Le reaminteşte pericolul încuscririi cu neamurile din jur, le dă sfaturi pertinente despre cum să se comporte în ţara în care curge lapte şi miere şi încearcă să-i ferească de mândrie. Moise ştia că omul nu poate smulge prin merite nimic din mâna lui Dumnezeu, că tot ceea ce avem, tot ce primim este venit în dar de la Stăpânul ce alege după bunul plac isprăvnicul vremelnic.

Ce ne determină să ascultăm un mesaj cu atenţie? Care sunt resorturile pe care o predică trebuie să le atingă pentru a ne determina la atenţie? Să fie strigată cu aplomb şi cu degetul arătător ridicat sau să fie lină ca un izvor de apă? Să facă apel la sentimentele noastre şi prin măiestria discursului să ne arunce în melancolie? Să fie perfect argumentată sau să fie rostită de unul dintre ai noştri? Ce trebuie să conţină un mesaj astfel încât să îl ţinem minte ba chiar să ne lăsăm învăţaţi de el?

Evreii ascultau de data aceasta! Ştiau că ceea ce li se predă acum va fi probat acolo, afară, printre vecini şi prieteni, în faţa străinului sau a familiei. Ei ştiau că aceste mesaje nu vin din neant şi se duc în neant ci printre cuvintele simple ale lecţiei poate plictisitoare este strecurată ingenios viaţa şi ascunsă moartea.  Nu, realitatea nu condiţiona mesajul ci mesajul acela plăpând condiţiona realitatea ce putea să fie una binecuvântată prin ascultare sau blestemată prin nepăsare, ignoranţă sau chiar neascultare.

Noi însă ne-am schimbat optica. Alergaţi de viaţă, îmbătrâniţi de ritmul alegerilor care se cer făcute şi obosiţi de greutatea gunoaielor pe care le cărăm zilnic ne prezentăm la lecţie în fiecare duminică sau poate joia, vinerea, lunea, sâmbăta. Ne aşezăm cuminţi în bancă şi suntem gata să tăcem. Nu avem la noi nici pix, nici caiet şi nici măcar o inimă pe care să scriem. Avem în schimb burete cu care să ştergem repede ceea ce nu ne-a convenit, nu s-a potrivit cu concepţiile noastre sau pur şi simplu ne-a ofensat. Şi plecăm mai departe crezând că realitatea şi mesajul sunt două trenuri care nu au gară comună, că viaţa din biserică trebuie să fie diferită de cea de toate zilele.

În gara întâlnirii ne aşteaptă, îmbătrânită de vreme, trezirea!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Departe de mulţimi

by Leave a Comment

(8 martie, seara – Marcu 11:1-18)

Călare pe un măgăruş venea Cristos spre Ierusalim. Putea alege un armasar pur sânge îmbrăcat în purpură, putea să stea ţanţoş în şaua lui scumpă şi să privească de acolo cu ochi pătrunzători muritorii de rând care îi ieşeau umili în cale. Iar în mâini putea avea frâie poleite cu aur, la brâu sabie de învingător şi pe cap coif de luptător neînfricat. Putea dar Adevăratul Rege a ales hăruita umilinţă şi nu vremelnica mândrie.

Ierusalimul era în fierbere. Mulţimi din cetatea sfântă dar şi din împrejurimi ieşiră să întâmpine un tâmplar şi în praful drumului ei îşi aşterneau hainele semn al unei bucurii debordante. Cu Cristos pe porţile Ierusalimului intra speranţa. După ani buni de tăcere a Sfântului lui Israel  şi de cristoşi care înşelaseră fiece aşteptare, zidurile bătrânei cetăţi auzeau din nou: “Osana! Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului!” . Osana, un strigăt deznădăjduit al unui popor înfrânt de prea multe ori de propria nimicnicie; Osana! adică “O, salvează-ne acum!” Aud aievea strigătul lor cântat de mulţimile ce Îl conduceau spre tronul închipuit pe Cel ce le hrănise în pustie.  Şi îi aud parcă şi pe cei ce veneau după măgăruş cântând şi ei acelaşi refren.

O, dacă acest stigăt ar fi fost al unei inimii cucerite de har, străpunse de pocăinţă! Dar strigau cei uimiţi de minuni, marcaţi de vindecări, sătui de păine şi peşte, umiliţi de romani şi frânţi de birul prea greu. Strigau mulţimile şi strigătul lor astăzi cânta “Osana!” şi mâine avea să scuipe “răstigneşte-L!” Strigau şi nu ştiau că tronul îi va fi Crucea şi palatul afară din cetate, pe dealul Căpăţânii.

Şi astăzi mulţimile strigă, şi astăzi taie ramuri de finic şi îşi arunca haina în praful drumului pentru că şi astăzi speranţele oarbe le însufleţesc vorbele. Speranţa unei pâini mai albe, a unei vieţi mai bune sau a unui miracol care oricum întârzie are puterea să dea jos de pe mulţime haina şi să-i smulgă din piept strigăte de bucurie. Orice pentru viaţa de aici, pentru ceva ce putem număra, cântări, măsura. Şi astăzi cristosul nevoilor imediate este aclamat de mulţime iar Cristosul adevărat este hulit şi respins.

Departe de strigătul mulţimii, în linişte şi singurătate, undeva, de-a lungul pribegiei vitrege Cristos mai întâlneşte şi azi oameni. Se apropie şi le vorbeşte despre o mântuire personală şi despre o viaţa în doi: Cristos şi mântuit. Iar afară mulţimea încă strigă după pâine ce nu satură, apă ce nu adapă şi minuni ce nu mântuie.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Adevărata poveste

by Leave a Comment

(8 martie, seara – Deuteronom 4-6)

Nu ştim exact care a fost forma prin care Moise a transmis poporului predicile din Deuteronom. Poate că nu au fost decât mesaje scrise care au circulat din mână în mână, în fiecare cort al pelerinilor spre ţara promisă. Poate că i-a adunat pe toţi în jurul unui foc mare şi de acolo, folosindu-se de capacitatea unor resurse naturale de amplificare a  sunetului, le-a vorbit cu un glas ca de tunet şi toţi l-au ascultat înmărmuriţi. Poate că a vorbit doar căpăteniilor care au ascultat cu luare aminte şi au transmis cuvintele lui Moise oamenilor pe care îi reprezentau. Nu ştim cum a ajuns mesajul lui la fiecare evreu din pustie dar ştim sigur că acesta a supravieţuit veacurilor, a însufleţit generaţii şi a ajuns până la noi în forma unei povestiri de viaţă extraordinar de antrenante.

Încerc să mă închipui adeseori acolo, în pustie, lângă foc, ascultând poveştile părinţilor despre  miracolele lui Dumnezeu, hrănindu-mă cu mană dimineaţă de dimineaţă, adăpat din stâncă şi uimit de bogăţia tării promise. Îmi închipui că mesajul lui Moise a ajuns si la mine, copil sărac de evreu obişnuit deja cu pustia; că îl ascult cu urechile mele de copil şi îl înţeleg cu mintea mea maturizată prea devreme de multitudinea evenimentelor de pe drumul ce duce în Canaan. Ce spune Moise este o poveste, o poveste frumoasă şi plină de speranţă, o poveste a trecutului pe care fiecare evreu l-a trăit cu intensitate dar şi a viitorului care sună bine pentru că peste el domneşte lumina lui Dumnezeu.

Poate că trăiau în corturi în timp ce toate celelalte naţiuni ridicau cetăţi întărite. Poate că trebuiau să îşi adune în grabă animalele, să îşi strângă lucrurile şi să pornească pe urma cortului, semn al voinţei divine printre ei. Poate că aveau o viaţă lipsită de confortul şi siguranţa unei cetăţi, aspră şi neliniştită, dar evreii aveau ceva ce tuturor celorlalţi le lipsea. În desaga minţii lor, îngrămădită printre toate celelalte lucruri, uneori palpitând de viaţă şi dominând existenţa, alteori ascunsă şi muribundă, evreii aveau speranţa care nu piere, nădejdea care se leagă de Dumnezeu, povestea vieţii, adevărata poveste pusă pe cuvinte de Creator. Nu erau  nişte nomazi călători prin pustiu, nişte sclavi fugiţi de la stăpân, răzvrătiţi fără nici o şansă ci formau naţiunea cu cele mai mari promisiuni, poporul cu cele mai luminate minţi, închinătorii singurului Dumnezeu. Şi aceasta făcea diferenţa între ei şi ceilalţi, aceasta transmitea Moise prin mesajul lui plin de putere, rostit de pe marginea mormântului. ” … căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: „Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput! Care este, în adevăr, neamul acela aşa de mare încît să fi avut pe dumnezeii lui aşa de aproape cum avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm?“

Evreii trăiau zi de zi povestea lor, o poveste care cuprindea eliberarea din sclavie, trecea prin Marea Roşie şi Iordan, câştiga fără bătălie Ierihonul şi se opintea la Ai, o poveste care se termina (sau abia începea cu adevarat) în cetăţi primite în dar de la Călăuzitorul cel Mare.

Generaţia noastră a pierdut însă povestea. Nici nu ştim unde sau cum ni s-a întâmplat ci doar ne-am trezit într-o zi că nu ştim exact pentru ce trăim. Ne sculăm în fiecare dimineaţă, alergăm 8 sau 12 ore pe zi şi ne întoarcem la pat, răvăşiţi de oboseală. Râdem, glumim, plângem şi ne întristăm, alergăm după himere şi culegem praf în sticle preţioase. Făurim vise mici pe care le părăsim în praful pustiei deznădejdii, culegem speranţe otrăvite de pe marginea vieţii şi smulgem flori afectate de poluare din ogoarele lipsei de sens. Trăim, doar trăim! Povestea am uitat-o deşi ea era singura care ne putea vindeca de alienare, dărui sens şi hrăni speranţele trandafirii cu miros de veşnicie. Am uitat povestea şi l-am respins pe Povestitor.

Iar povestea începe aşa: “… pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.”

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Slujitorii şi robii

by Leave a Comment

(7 martie, seara – Marcu 10:32-52)

Amvonul unei biserici, dincolo de toate valenţele pe care neîndoit le are, este şi o scenă.  O scenă este şi podiumul dirijorului de cor sau fanfară, al liderului de închinare şi vocii numărul unu a bisericii. O scenă este, adeseori, şi locul rugăciunii cu glas tare, al cântecului solo sau al îndemnului la rugăciune, al mărturiei cutremurătoare sau al poeziei care parcă nu se mai termină. Scena cere sacrificii, un comportament ales cu grijă, grimase bine potrivite, priviri cu înţeles şi vorbe drese; scena tinde să confişte pe cel a cărui greutate o suportă cu stoicism, ordonându-i să se comporte după anumite reguli stricte ale imaginii în public.

Dar cel mai nefast efect al scenelor din biserică este falsa impresie de autoritate. Omul doreşte profund ca cineva să îi ia în calcul poziţia şi autoritatea. Priviţi la multitudinea de părinţi care tocmai când ne aflăm în vizită ordonă copiilor lor un spectacol la care aplauzele sunt obligatorii sau la măreţia portarului care păzeşte cu grijă uşa din dos.  Orice centimetru pătrat pe care omul se simte stăpân în ochii celorlalţi îl va determina să se comporte cu o vădită şi usturătoare autoritate, impunându-şi respectul cu o aroganţă greu de înţeles.

Nu ştiu ce au avut în minte cei doi fii ai lui Zebedei, Iacov şi Ioan! Îl urmau îngroziţi pe Domnul Isus neînţelegând prea bine mesajul Lui aşa de acid la adresa bogaţilor, doar în viitoarea împărăţie toţi vor fi bogaţi, nu? Îl ascultau şi parcă aievea auzeau că va fi bătut, scuipat şi omorât, dar ce mai contau toate acestea pentru că la urmă va învia şi împăraţia mult aşteptată avea să înceapă. Şi împărăţia însemna scene, unele dintre ele extrem de respectabile iar în cursa pentru aceste podiumuri Iacov şi Ioan au vrut să fie primii. Cerinţa lor este cerinţa omului care vrea autoritatea cu orice chip fără să se întrebe ce presupune aceasta, convins că odată ajuns acolo îi va fi bine.

Discursul Domnului Isus continuă şi nici ei, nici noi nu îl pricepem încă prea bine. Sunt atâtea scene în biserică, atâtea locuri din care putem primi aplauze, aşa de multe slujbe pe care le putem face în văzul celorlaţi şi în care carisma personală ne îndreaptă  spre o conducere cu mână de fier! Şi cu toate acestea El ne vorbeşte despre slujirea tuturor, despre robie?! Ne place să afirmăm că Dumnezeu are un mod unic de a întoarce scara de valori a lumii dar parcă nu ne-am dori-o aplicată şi în acest context. Am vrea ca adevăraţii lideri ai bisericilor, liderii de închinare sau staff-ul organizaţiilor ce Îi poartă Numele în lume, să fie primiţi cu respect, trataţi cu mare atenţie şi apreciaţi în mod unanim. Dar El ne vorbeşte despre o slujire a tuturora nu de către toţi, despre o slujbă a robilor şi nu despre o domnie a slujitorilor  şi apoi se atinge de ochii unui orb care ajung să cunoască pentru prima dată adevărata lumină.

Amvonul sau podiumul, biroul directorului de organizaţie creştină sau chiar şi diplomele teologice culese de-a lungul vremii ne pot orbi. Ne orbesc tendinţele noastre de control, orogoliile nemăsurate din poziţiile pe care noi le considerăm cheie, aplauzele mulţimii bezmetice sau laudele apropiaţilor profitori. Dar ochii orbi care primesc lumina reuşesc să vadă că Dumnezeu nu are şefi ci slujitori, nu are conducători ci robi, nu are vedete ci doar ispravnici tocmiţi cu ziua la seceriş.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Iată cuvintele

by Leave a Comment

(7 martie, dimineaţa – Deuteronom 1-3)

Consideraţii generale Deuteronom

Această carte, pe nedrept uitată şi marginalizată în epoca noastră, are un loc aparte în economia Vechiului Testament dar şi în gândirea şi scrierile bisericii din primele secole. În plin proces de ispitire, după 40 de zile de post şi veghe, Domnul Isus răspunde ispititorului său folosindu-se de sabia Cuvântului etern iar ascuţişul sabiei este chiar cartea Deuteronomului din care Domnul preia citate in formularea răspunsului Său.

Deuteronomul este o carte fascinantă! Deşi titlul tradus din greacă ar fi “a doua lege”, cartea nu este o repetare anostă a regulilor stricte întâlnite în celelalte patru cărţi ale Pentateuhului ci mai curând o reafirmare a acestora, o subliniere puternică a detaliilor contractului cu Dumnezeu. Prefer numelui grecesc de Deuteronom pe cel evreiesc ce se traduce prin “iată cuvintele”, titlu care dă şi mai tare la o parte perdeaua plictiselii de pe studiul ultimei cărţi scrise de cărturarul  Moise.  Cartea cuprinde trei discursuri extinse ale conducătorului, de acum deja îmbătrânit de zile şi două imnuri evreieşti extraordinar de frumoase (cap. 32 şi 33) . Cu speranţa vederii Canaanului promis adânc îngopată în el, speranţă pe care o propovăduise an la rând şi la care visase în fiecare noapte din pustiul neospitalier,  Moise se apropie de popor şi îi spune ultimele sfaturi, îi scrie pentru eternitate ultimele gânduri. Deuteronomul este cântecul de lebădă al unuia dintre cei mai iluştri oameni pe care istoria i-a cunoscut, este consemnarea cuvintelor celui care a reuşit, prin multiple încercări, să transforme un popor de sclavi într-unul cu adevărat liber.

Deuteronomul este o carte a istoriei, a completării faptelor măreţe prin  care Dumnezeu a întărit alegerea Sa în dreptul lui Israel şi şi-a dovedit credincioşia prin respectarea promisiunilor făcute. Pentru evrei şi nu numai, aceasta cartea este ca o piatră de aducere aminte, o piedică în calea prafului uitării, o moştenire de mare preţ pentru generaţiile ce urmau. Deuteronomul este şi o carte de învăţătură: în faţa Iordanului, gata să păşească în ţara promisă, erau generaţiile crescute în pustie, groparii unei naţiuni răzvrătite ajunşi acolo singuri, fără părinţi. Pentru ei, trecerea de la cort la cetate întărită, de la viaţa de nomad la cea de popor stabil putea să fie una periculoasă şi de aceea Deuteronomul este  carte de învăţătură dar şi martor al unei vremi pe care nu trebuie niciodată să o uite: vremea pustiei. Deuteronomul este şi o carte testament pentru că are cuprinsă între  coperţile ei viaţa şi moartea ca alegeri bine definite şi extrem de personale. Cunoşteau felul în care Dumnezeu acţionase, ştiau şi motivele cimitirelor din pustia pribegiei şi vedeau bine împlinirea promisiunilor în ţara în care păşeau nu ca victorioşi ci ca protejaţi ai Marelui Stăpân. Cu toate acestea în minte, Deuteronomul le amintea permanent că aveau în faţă viaţa şi moartea, binele şi răul şi fiecare putea moşteni doar ce alegea personal.

Aproape pe fiecare filă a acestei cărţi se pot citi îndemnurile celui care a văzut slava lui Dumnezeu, a stat la sfat cu Cel Preaînalt şi a făurit tablele pe care degetul Preasfântului a săpat adânc legile eterne. Deuteronomul încheie cu cele mai frumoase note simfonia cărţilor lui Moise, cărţi ce şi astăzi ne uimesc prin acurateţe, stil literar dar mai ales învăţătură. Iar ultimele cuvinte ale lui Moise, aşa de prezente în ultima-i carte pot să fie: “Ascultă… învaţă… păzeşte şi împlineşte!”

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Despre bogăţie

by 1 Comment

(6 martie, seara – Marcu 10:1-31)

S-a întâmplat imediat după ce creştinismului a devenit religie tolerată şi apoi oficială a Imperiului Roman. Nu mai era nici o oprelişte mare să fii creştin; pedeapsa cu moartea, prigonirile şi toate celelalte erau istorie şi acum erai liber să alegi ceea ce doreai. Ba chiar era indicat să devii creştin, puteai să ai felurite avantaje. Încet dar sigur, în sânul bisericii şi-au făcut apariţia oamenii avuţi, cei influenţi pentru care afacerile funcţionau bine şi finanţarea catedralelor impunătoare era o modă. Mesajul puternic al Evangheliei cu privire la pericolele bogăţiei a trebuit diluat pentru ca cei care suportau din portofelul gras multele nevoi bisericeşti, să nu se simtă ofensaţi. Timpul a trecut şi biserica a început să umble cu două ocale, una pentru cei simpli şi săraci, şi una pentru regi şi prinţi, cavaleri şi stăpânitori.

Istoria are urâtul obicei de a se repeta. Multe dintre mişcările evanghelice, în România şi nu numai, îşi au rădăcinile la sat, acolo unde s-a născut veşnicia. Mesajul Evangheliei privind bogaţii lumii a fost purtat adeseori cu mândrie de predicatorii pe care îi moştenim şi care cu greu îşi permiteau o bicicletă cu care să facă naveta între biserici. Nimic din ceea ce Evanghelia sau profeţii au spus despre bogaţi nu era ocolit, totul era trâmbiţat cu aplomb şi înflorit în funcţie de circumstanţă. Nu era bine să fii bogat şi ce bine că biserica locală nu avea asemenea specimene. Cu timpul însă biserica s-a mutat spre oraş, a pătruns în medii pe care nu sperase niciodată să le atingă şi a cucerit oamenii în dreptul cărora viaţa fusese foarte generoasă. Bisericile au crescut, nevoile lor s-au înmulţit, comuniştii au reuşit să înlăture zeciuiala şi singura varianta rămasă în faţa facturilor grele dar şi a orgoliilor nemăsurate a fost apelul la cei bogaţi. În schimbul ajutorului lor atât de necesar, predicatorii au fost obligaţi să-şi tempereze mesajul faţă de bogaţiile lumii, să îl dilueze şi să găsească argumente suficiente în faţa comunităţii pentru această atitudine. De, grea slujbă predicarea.

Au fost şi câştiguri în acest mers al lucrurilor. Am învăţat să vorbim temperat despre ceva ce nu cunoaştem, ce nu am experimentat. Am învăţat că bogăţia este un dat al unor oameni şi că ea nu este unica condiţie a pierzaniei veşnice. Am învăţat să ne purtăm frumos unii faţă de ceilalţi şi să trăim egali în comunitate deşi statul social sau cel financiar ne despart.

Dar au fost şi pierderi pe care nu le putem ignora pentru că ele au făcut biserica să sufere astăzi din cauza tendinţei materialiste a membrilor ei.  Am pierdut atunci când am decis să subțiem mesajul Domnului Isus pentru a nu leza pe nimeni şi nu este nimic onorabil în tendinţa unui predicator de a nu ataca anumite subiecte doar pentru a nu fi greşit înţeles sau interpretat. Am greşit atunci când am lăsat ca cei bogaţi şi nu neapărat spirituali să ia decizii spirituale în dreptul unora sau altora doar pentru că ei au cumpărat ceva în biserică, au pus o turlă sau turnat o treaptă. Am greşit faţă de ei, de bogaţii noştri, atunci când nu le-am stat împotriva păcatelor de care toată comunitatea ştia tocmai pentru că am fost condiţionaţi de contribuţia lor lunară. Am greşit amarnic atunci când le-am vorbit de bogăţia lui Avraam sau a lui Iov, de sumele gigantice strânse de afaceristul Solomon prin afaceri oneroase şi biruri grele, în loc să îi averitizăm fie şi numai prin cuvintele Domnului: ” mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu” (şi acesta este un vechi proverb evreiesc ce denotă imposibilitatea). Am greşit atunci când am preţuit mai mult haina strălucitoare şi parfumul fin decât gârbovirea credinciosului simplu ce trăieşte povara vieţii sfinte, când am privit cu interes la maşina luxoasă şi nu la miracolul vieţii noi. Şi da, am greşit crezând naiv că lucrarea lui Dumnezeu se poate face cu bani (şi cu bani); lucrarea lui Dumnezeu este lucrarea Stăpânului Universului care nu se uită cu jind la bancnotele murdare  din conturile noastre.

Dar cel mai tare mi se pare că am greşit faţă de tineri, de cei care au crescut şi ne-au văzut aşa, cu ochii pe portofel şi mâna pe Biblie, angrenaţi în construcţia de catedrale reci dar propovăduitori ai inimii schimbate. Viaţa, vorbele şi atitudinile noastre i-au învăţat pe ei că în primul rând contează să parvină, să aibă, să conducă cele mai noi maşini, să construiască cele mai cochete case, să îmbrace cele mai scumpe haine şi să vorbească la cele mai noi telefoane mobile. Iar despre Dumnezeu, despre simplitate, despre realitatea de dincolo de învelişul strălucitor dar subţire al bogăţiilor, despre importanţa vieţii noi, despre schimbare lăuntrică şi preţuirea divinului, mai puţin!… doar prin vorbe sărace şi stinse. Am greşit faţă de ei pentru că în loc să le dăm visul unei vieţi sfinte, trăită pe altarul slujirii, le dam visul pervers al unei bogăţii care piere.

Da, mântuirea nu ţine cont de mărimea bogăţiei. Este dată în dar de Domnul harului care poate să mântuiască bogaţi alături de săraci, avuţi alături de lipiţi. Dar riscurile bogăţiei rămân şi ar trebui să vorbim deschis despre asta, în acest veac al visurilor de avere ce se aştern pe pernele celor mai mulţi.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Cum şi ce este iubirea?

by Leave a Comment

Cum am putea defini iubirea în societatea manelizată şi hrănită cu dulcegăriile ieftine ale unor relaţii de dughenă?  Se spune că oricine se pricepe să iubească dar multitudinea relaţiilor care ieri îşi declarau cu surle şi trămbiţe iubirea şi care astăzi se îndreaptă spre cimitirul neîncăpător al relaţiilor frânte, ne pune pe gânduri. Oare chiar oricine? Oare chiar oricum?

Şi dacă Dumnezeu este designerul fără cusur al unei iubiri ideale, dacă frumosul se împleteşte armonios în tesătura iubirii ce rămâne şi imnul Apostolului Pavel din 1Corinteni 13 nu este decât o umbră pală dar sublimă a cântecului iubirii ce ne înalţă, atunci cum şi ce este iubirea?

Păstrând proporţiile, iubirea poate să fie şi aşa…

Distribuie: