(12 februarie, dimineaţa – Leviticul 13)

2.000.000 de oameni în pustie, copii şi bătrâni, săraci şi bogaţi, bărbaţi şi femei, bolnavi şi sănătoşi. Riscul ca una dintre bolile transmisibile ale acelor vremuri (lepra) să se extindă şi să decimeze poporul înainte de a vedea ţara promisă era imens. Câteva cazuri netratate şi nesupravegheate puteau să producă mai mult rău decât armatele popoarelor înfricoşate care îi urmăreau pas cu pas.

Dar legea lui Dumnezeu a avut întotdeauna ca obiectiv apărarea individului şi a comunităţii alese. Respectarea legilor primite era viaţă, chiar şi în sensul ei biologic şi extrem de pragmatic. Nerespectarea indicaţiilor era periculoasă nu numai pentru individ ci şi pentru comunitatea întreagă.

Da, oamenii se îmbolnăvesc; li se întâmpla şi atunci, li se întâmplă şi astăzi şi li se va întâmpla cât va mai exista un pământ al pribegiei, independent de sfaturile nutriţioniştilor, reţinerile prescrise de medici sau atenţiei individului. Bolile vin uneori după multe semne de avertizare pe care noi le ignorăm, alteori după perioade de eforturi şi neatenţii prelungite dar câteodată şi fără nici un anunţ prealabil, pe nepusă masă, parcă din neant. Aşa este în lumea noastră pervertită; încercăm să ne ţinem viaţa cât mai departe de punctul debarcării şi trupul cât mai departe de durere dar inevitabilul se va întâmpla.

Am tinde să credem însă că în poporul ales, cel care Îl are pe Dumnezeu permanent prezent, care este condus de Moise, slujit de Aaron, poporul chivotului legământului, al promisiunilor şi răscumpărării, lucrurile trebuie să stea altfel. Doar nu există boală care să îl ia prin surprindere pe Dumnezeu, slăbiciune la care El să nu aibă medicament, rană pentru care să nu aibă balsam vindecător. “Lepră în tabără? Să fie vindecaţi toţi!… şi au fost vindecaţi!” ne-ar plăcea să citim în Leviticul 13. Aşa am găsi şi noi un suport mai solid la edificiul şubred al vindecării în care credem plini de noi şi de drag de pământ. Dar nu, Leviticul ne prezintă un Dumnezeu care cunoaşte bolile, simptomatica fiecăreia, care instruieşte preotul şi care ia hotărâri fără să intervină miraculos decât rareori.

Tabăra evreilor avea la periferie un loc al leproşilor, loc de chin  şi izolare. Pe leproşi îi mai vedeai şi la cort, şi pe uliţele prăfuite, printre corturi, întotdeauna în zdrenţe şi cu capul plecat şi barba acoperită, întotdeauna gata să strige “necurat, necurat!”. Cred că erau deranjanţi pentru evreii sănătoşi care le vedeau tabăra de departe, se întâlneau cu ei şi ştiau că viaţa poate să coboare până acolo şi poate chiar mai adânc iar mâine putea să fie rândul lor.

Locul leproşilor există şi astăzi afară din tabăra noastră, cea a sănătoşilor. Este locul cancerului, virusului HIV şi multor altor boli pe care nici nu îndrăznim să le rostim. Este neconfortabil să ne gândim la ei, îi izolăm în timp şi îi cercetăm cu inima împărţită deşi ei sunt cei care ne vorbesc cel mai tare despre perisabilitatea vieţii şi enormităţile pe care le spunem adesea în rugăciune. Se lasă şi astăzi motivaţi de discursul vindecării pe care îl rostim cu aplomb, cred şi azi cu ochii în lacrimi şi cu forţă, fiecare îşi mai adună, în bisericile noastre, cioburile de speranţă din cotloanele inimii. Iar Dumnezeu face ce a făcut şi atunci: uneori vindecă, ascuns şi tăcut, dar de cele mai multe ori aşteaptă în veşnicia fără lacrimi.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.