Luther si reforma protestanta – 6 (cauzele reformei)

Nimic printre noi, oamenii, nu se poate schimba la clipeala ochiului. De fiecare dată evenimentele cu adevărat impact asupra umanităţii sunt anunţate de diverse semne, mici şi nebăgate în seamă sau mari şi discutate cu aplomb şi se bazează pe o cauzalitate conturată în timp. Şi reforma protestantă a fost anunţată de astfel de semne şi s-a grefat pe un teren solid a unor cauze ce nu mai puteau fi înlăturate.

Cauzele religioase sunt numeroase. Prea desele frământări, dispute, neînţelegeri şi schimbări din sânul conducerii Bisericii romano-catolice au slăbit mult autoritatea Papei care cumula funcţiile de monarh şi conducător suprem al Bisericii. Viaţa libertină a unor cardinali, episcopi, preoţi, abaţi  scandaliza pe credinciosul de rând, care criticau vehement abaterea clerului de la perceptele creştinismului.

În ce priveşte viaţa monahală, averile şi veniturile mănăstirilor nu erau folosite în acţiunile filantropice, călugării adoptaseră o viaţă mondenă, regulile ordinelor călugăreşti nu mai erau respectate, existând dese litigii între abaţii mănăstirilor, ca şi între călugări şi preoţi. De asemenea persecuţile Inchiziţiei, prin superficialitatea acuzaţiilor şi execuţiile nejustificate, au contribuit la atitudinea de repulsie, ură si îndepărtare faţă de instituţia bisericească.

Cauze politice: pe la mijlocul secolului al VIII-lea, papalitatea reuşeşte cu ajutorul regelui franc, să întemeieze un stat papal sub numele de Republica Romanorum. Devenind  astfel şi şef de stat, papa a fost suspectat  că nu se mai poate ocupa exclusiv de problemele spirituale. Ba chiar, noile state naţionale centralizate din nord-vestul Europei se opuneau conceptului de Biserică Universală, care pretindea jurisdicţie asupra statului naţional şi asupra conducătorului acestuia.

Cauze sociale: schimbările care au avut loc in structura socială accelerau deziluzia omului medieval în legătură cu Biserica Romană. Dezvoltarea oraşelor şi apariţia unei clase de mijloc prospere în oraşe, a creat un nou spirit de individualism. Cetăţenii din clasa de mijloc nu erau aşa de docili cum fuseseră strămoşii lor feudali şi chiar meşteşugari din oraşe şi muncitorii agricoli începeau să-şi de seama că ceva nu era în regulă in această ordine socială în care ei erau asupriţi de cei de deasupra lor în societate.

Cauze economice: occidentul medieval a fost aproape fără întrerupere un univers al foamei şi calamităţilor. Sabia şi focul ferrum et ignis, foametea, molima, catastrofele naturale, tâlhării şi jafurile, sunt câţiva dintre siniştrii protagonişti ai lumii medievale.

Cauze culturale: ceea ce caracterizează societatea premergătoare Reformei, este dorinţa ei de libertate în viaţa de stat, în viaţa religioasă, culturală si artistică şi gustul ei pentru individualism.

Sfârşitul Evului Mediu, în afară de credinţa religioasă, care a produs minunatele catedrale gotice, a fost plin de patimi şi zgomot, de nedreptăţi, de sânge şi de lacrimi. De aceea, întreaga societate medievală, a respirat uşurată la apariţia umanismului când ea a putut să se bucure din plin de surâsul optimist al renaşterii, care a pregătit în istoria lumii epoca modernă.Descoperirea tiparului, revoluţie tehnico-culturală atribuită lui Guthenberg, va oferi oamenilor de cultură posibilitatea răspândirii operelor cultural-stiinţifice, dar şi a numeroaselor satire şi pamflete la adresa Bisericii şi a slujitorilor ei.

În ciuda tuturor acestor cauze, Reforma Protestanta nu s-ar fi produs, dacă nu ar fi apărut omul care i-a dat curs şi a realizat-o, Martin Luther.

(va urma)

Iti recomand si:

Luther si reforma – 1

Luther si reforma – 2

Luther si reforma protestanta – 3

Luther si reforma protestanta – 4

Luther si reforma protestanta – 5

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Luther si reforma – 3

În anul 1501 Luther începe să studieze la universitatea din Erfurd. Viaţa din Erfurt nu este dintre cele mai uşoare. Se promovau principii prin care studenţilor li se impunea un mod de viaţă, care să-i deosebească de vulg.

Martin Luther îşi începe studiile universitare cu o programă aridă ce includea ceea ce se numea atunci trivium, compus din: dialectică, retorică, gramatică şi qvadrium:  geometrie, astronomie, muzică şi aritmetică. Această schemă de studiu avea la bază abordarea academică încă predominantă în acea epocă, numită scolasticism.

După ce s-a cufundat în studiile sale în filozofia scolastică, lui Luther a început să îi displacă scolasticismul. Totuşi, în unele privinţe Luther a rămas pentru întreaga sa viaţa tributar scolasticismului, argumentând că este imposibil să explici tainele credinţei prin raţiune.

În acelaşi timp se face simţită în universitatea din Europa şi o altă mişcare, ostilă scolasticii, cea a umanismului.

Când abordăm relaţia lui Luther cu umanismul, ar trebui să o privim în cadrul unei variante importante a umanismului, umanismul creştin. Interesul lui Luther pentru reforma programelor de învăţământ, studiul limbilor greacă şi ebraică, lectura scrierilor Sfântului Atanasie, Augustin şi Pavel, respingerea scolasticismului, admiraţia sa pentru Erasm (cel mai de seamă umanist) toate acestea arată că-l putem considera pe Luther cel puţin asociat cu umanismul creştin german.

Luther se dovedeşte a fi un student deosebit de bun, inteligent şi zelos. Se face remarcat in special datorită spiritului său polemic şi plăcerii cu care studia. Cei cu care se însoţea l-au poreclit „Filozoful”, recunoscându-i agerimea în dispute sau dezbateri publice, acestea fiind cruciale în predarea şi învăţarea în universităţile medievale târzii.

În 1502 Luther absolvă cu succes bacalaureatul în cele şapte arte liberale iar trei ani mai târziu îşi dă examenul de magistru. Este un eveniment de asemenea amploare, chiar şi pentru familia sa, încât tatăl lui se adresează de acum cu „dumneata”.

Devenind magistru al artelor libere, Luther avea posibilitatea acum să-şi continue studiile acum în una dintre cele trei şcoli  „mai înalte”: teologie,  medicină sau drept.

Nu Martin a făcut alegerea, ci tatăl său. Pentru Hans, există un interes practic, de ţăran realist, în îndreptarea fiului promiţător către o profesie onorabilă, bine plătită şi sigură: dreptul. Supunându-se voinţei tatălui său, Martin se consacră Dreptului.

În viaţa lui Luther începe o criză. Era vremea morţii în masă, mai des din cauza ciumei şi-a sifilisului, iar Luther se întreabă mereu dacă a făcut destul pentru a merita îndurarea lui Dumnezeu. Adesea aude clopotele pentru morţi şi murmurele celor ce se roagă. Focuri mari încearcă să cureţe aerul. În disperarea lor, oamenii se roagă, se auto-flagelează, promit că vor pleca in pelerinaje dar nimic n-ajută. Luther se întoarce acasă dar curând ia din nou drumul spre Erfurt.

O întâmplare neaşteptată îi va schimba cursul vieţii. În timp ce se întorcea la Erfurt, pe când se apropia de satul Sattergheim, un nor acoperi tot cerul, dezlănţuindu-se apoi o furtună cumplită. Legenda spune că pe drum a fost aproape atins de un fulger. Crezându-se în faţa morţii, Luther fu cuprins de groază, iar în spaima lui strigă: „Sfântă Ana, ajută-mă! Mă călugăresc!” (Sfânta Ana era patroana minierilor explicându-se astfel de ce a invocat-o Luther.)

Prietenii au încercat să-l facă să-şi uite promisiunea. Cu toate acestea, el s-a decis să o împlinească, aşa că în iulie 1505, Luther bătu la porţile „Mănăstirii Negre” a Augustinilor din Erfurt spre marea dezamăgire a părinţilor săi şi mai ales a tatălui său, care-i aminti că potrivit Sfintelor Scripturi copiii datorează ascultare părinţilor lor.

(va urma)

Iti recomand si:

Luther si reforma – 1

Luther si reforma – 2

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Luther si reforma – 1

Cele două subiecte, Luther şi Reforma, nu pot fi studiate cu succes decât ca un tot unitar pentru că nu poţi să-l înţelegi pe Luther, independent de Reformă, şi nici Reforma, dacă Luther este scos din centrul scenei.

S-au făcut multe încercări de a-l înţelege pe Luther în funcţie de influenţa pe care el a exercitat-o asupra dezvoltării ulterioare a istoriei. Istoriografia catolică tradiţională îl consideră pe Luther un călugăr nebun, un psihopat posedat de Diavol, care dărâmă stâlpii Bisericii Mame. Pentru protestanţii ortodocşi,  Luther era un cavaler evlavios, un Moise, un Samson, un Ilie, chiar al cincilea evanghelist. Pentru pietişti, el era un apostol cu inima ca pâinea caldă. Naţionaliştii germani îl proslăveau ca fiind eroul popular si „părintele naţiunii”, teologii nazişti l-au făcut un proto-arian şi precursor al Fuhrer-lui. Este semnificativ faptul că anumite texte din scrierile lui Luther pot fi citate pentru a sprijini fiecare din aceste caricaturi. Cu toate acestea, nici una dintre ele nu ia în serios înţelepciunea de sine a lui Luther, care este punctul de start pentru o evaluare adecvată a teologiei sale. Numai doi teologi din toată istoria bisericii, Augustin şi Toma d’Aquino, ating statura lui Luther. De asemenea numai un singur corp de scrieri, documentele Noului Testament au mai fost studiate cu atâta scrupulozitate cum au fost studiate operele reformatorului de la Wittemberg.

Pe de cealaltă parte, subiectul Reformei a constituit o sursă de fascinaţie pentru zeci de mii de studenţi pe întinderea a câteva secole şi nu exista un semn că interesul ar diminua. Este o tema extrem de controversată şi asupra a foarte puţine aspecte există un acord unanim. Chiar amănuntele referitoare la fapte reale sunt contestate aprins. Deşi aproape anual se publică articole şi cărţi noi, despre acest subiect, bazate pe cercetări recente, tabloul general rareori se clarifică in timp. Aplecându-ne asupra acestor teme, vom ţine cont că înţelegerea noastră este provizorie şi că adevărul de azi poate fi interpretarea greşită de mâine.

Trebuie de asemenea subliniat că „Reforma” este un concept inventat de istorici şi folosit pentru a descrie succesiunea de evenimente în urma cărora părţi masive din populaţia Germaniei, Elveţiei, ţărilor scandinave, Olandei şi Marii Britanii au întors spatele catolicismului şi au devenit Membre ale Bisericii Protestante independente. „Reforma” nu a fost un termen utilizat la momentul respectiv şi nici pe parcursul a câtorva generaţii care au urmat. El a fost introdus în uzul comun în secolul al XVIII -lea de către istoricii protestanţi din Germania care au pretins ca pe un fapt de netăgăduit că „Reforma” a însemnat un proces prin care mase mari de creştini plini de zel, incapabili să accepte abuzurile larg răspândite de Biserica Romano-Catolică, s-au rupt de aceasta pentru a-şi urma propria lor religie purificată. Termenul însuşi de „Reformă” implică faptul că schimbările erau în bine, menite să îndrepte răul.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!