(28 februarie, seara – Marcu 6:30-56 )

Păcatul a intrat în istoria omenirii pe uşa din dos şi a rămas în casă multe milenii la rând, prea mult ca omul să nu încerce o rezoluţie între sufletul său şi starea decăzută în care vedea bine că se afundă. Fusese dată legea dar şi aceasta nu făcea altceva decât să sublinieze tot mai tare depărtarea omului de proiectul iniţial iar conştientizarea acestei distanţe aliena şi îl subjuga  păcatului.

Viaţa îşi continua cursul, cu bucuriile ei mărute şi lacrimile ei amare, cu succesele ei de fiecare zi şi eşecurile usturătoare. Omul era tot mai încovoiat de greutatea vieţii pe care trebuia să o ducă, într-o formă mai poleită printre oameni avuţi şi cu pretenţii, sau într-una dezbrăcată de orice strălucire, undeva la talpa societăţii. În această condiţie găseşte Domnul Isus Cristos coroana creaţiunii Tatălui său şi pentru ea părăsise cerul, luase chip de rob şi avea să suporte pedeaspsa. Venise la ei  pentru a-l răpi blestemului şi a-l reda binecuvântării.

La prima vedere am spune că Marcu încearcă să ne prezinte două categorii de oameni. Unii sunt nenorociţii aceia umili care căutau pâine  şi cuvinte puternice la Domnul Isus atât de des încât efectiv îl confiscau pentru ei definitiv nelăsându-i nici un moment de respiro. Pe de altă parte sunt ucenicii, oameni cu un statul social aparte, implicaţi în marea lucrare a lui Dumnezeu, uimiţi de minunile făptuite prin mâinile lor şi dispuşi să povestească miracolele misiunii undeva deoparte, doar ei cu Domnul şi cu cei care se împărtăşesc cu aceleaşi bucurii. Dar de fapt nu avem decât o singură categorie, a oamenilor umiliţi de păcat, animaţi sau nu de idealuri măreţe cu bucurii mărunte sau păreri iluzorii dar cu toţii flămânzi de Pâinea lui Dumnezeu: Isus Cristos.

De câte ori, uimiţi de lucrarea Domnului în noi sau în comunitatea noastră, nu tindem să ne considerăm deosebiţi, puşi deoparte şi diferiţi de ceilalţi oameni. Uităm că tot ce ne încântă vine de la El şi vrem să ne separăm de ceilalţi, nu aşa de “implicaţi” ca noi, să ne retragem printre misionarii, predicatorii, păstorii sau preoţii noştri, să ne baricadăm în clădiri şi organizaţiile care poartă simbolul crucii sau din contră care sunt mândre în smerenia lor, apostoleşti în abordarea lor.

Dar dacă doar pentru un moment vălul eu-lui este dat jos de pe ochi, reuşim să vedem mulţimile flămânde, oameni ca noi, cu destin veşnic şi grumazul zdrobit de păcat. Ei nu au nevoie de superioritatea noastră în calitate de reprezentanţi ai lui Dumnezeu ci doar de mâna întinsă de slujitori. Cu toţii suntem flămânzi cu destin veşnic şi faptul că am măncat din Pâinea lui nu mă face mai special ci doar mai dator semenilor mei, cei în care Dumnezeu a pus amprenta Sa.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!