Mormantul gol

(19 martie, seara – Marcu 16)

Era dimineaţa devreme. Îndepărtatul  soare abia reuşea să alunge coşmarurile nopţii când pe cărarea ce ducea spre cimitir se iviră femeile. Mergeau cu pas grăbit, capul plecat şi urechea ciulită. Se temeau că vor fi recunoscute şi învinuite de partizanat cu Învăţătorul din Nazaret, că vor fi acuzate de sfidare a puterii religioase, că… dar dragostea pentru Cel ce le mângâiase inimile le-a împins afară din ascunziş şi le-a obligat să se îndrepte spre mormânt. Măcar atât să facă, să îndeplinească cele scrise de datină şi se vor ascunde iarăşi. Înviere? Nu, învierea nu intra în planurile din acea dimineaţă pentru că ea nu a fost crezută nici o clipă.

Era dimineaţă devreme şi soarele se urca triumfător pe boltă. În cămăruţele lor, ascunşi de umbre şi cu sufletul răvăşit stăteau ucenicii. Când femeile plecară spre grădină nici unul dintre ei nu se găsise vrednic să le urmeze, să le asigure paza, să le lumineze drumul. Stăteau încrâncenați şi fiecare pas de pe stradă îi speria; se vedeau luaţi, legaţi, biciuiţi şi omorâţi şi viaţă nu li se păru niciodată mai dragă. Au văzut în El un eliberator, o voce a mulţimii năpăstuite, un profet dar acum toate speranţele trecutului se întorceau asupra lor ca vulturii de pradă, gata să îi sfâşie.  Era dimineaţă dar “noaptea” continua să îi învăluie.

Sunt ore care par făcute din săptămâni şi săptămâni ce par croite din ani. Sunt momente în care am vrea ca totul să se sfârşească repede  sau măcar  să adormim şi să ne trezim la altă realitate; momente în care tot ce ne înconjoară pare să comploteze împotriva noastră şi propria conştiinţă se transformă în avocat al acuzării. Am vrea să fugim şi să ne ascundem dar pământul este prea mic şi soarele fără putere, orice speranţă pare utopie şi orice mângăiere este de gheaţă. În astfel de momente viaţa ne dă extemporal neanunţat şi noi nu credem că vom mai ieşi întregi din sala de examen.

Ucenicii trăiau astfel de momente în care nimic nu mai putea fi sperat, totul părea spulberat şi aruncat în vânt. Petru îşi plângea într-un colţ trădarea, Ioan făcea planuri pentru încă un membru în familie iar fiii lui Zebedei îşi căutau mrejele. Cristos fusese un vis frumos plătit prea scump şi terminat prea repede.

La buza mormântului îi aştepta însă vestea bună care le va schimba definitiv viaţa. Peste umbra eşecului lor se va aşeza victoria, peste nimicnicia vieţii tărăte se va revărsa slava Împărăţiei viitoare, peste lipsa lor de sens va turna Dumnezeu adevărata semnificaţie.

Momentele dificile din viaţă ne obligă la un inventar amănunţit: unde şi cum am greşit, care sunt scăzămintele şi lecţiile neînvăţate, unde am alunecat şi mai ales ce avem de făcut? Nu de puţine ori tindem să numărăm banii care ne-ar putea salva, relaţiile ce ar putea interveni şi oamenii care ne sunt datori. Alergăm spre orice rază de speranţă şi refuzăm să ne considerăm falimentari chiar dacă orice zbatere provoacă răni şi mai adânci, efecte şi mai dureroase.

Atunci este însă timpul să ne oprim, să ne încălţăm sandalele şi dimineaţa, când soarele încă alungă demonii nopţii, să ne îndreptăm paşii spre mormântul gol. El este girantul vieţii care merită trăită, întâia lecţie a creştinismului. Viaţa adevărată începe cu un mormânt gol: mormântul LUI!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

De ce a murit Cristos?

(18 martie, seara – Marcu 15:26-47)

În dimineaţa răstignirii străzile Ierusalimului erau martore evenimentului crucial al istoriei. Mulţimile care se îmbulzeau călcându-se pe picioare, preoţii care instigau şi ostaşii romani pe jumătate beţi erau cu toţii participanţi la un spectacol grotesc în care răzvrătirea credea că poate săpa mormânt Dumnezeirii. Acolo, în praful Iudeii, Dumnezeu scria cu degetul pe stâncă ultimele cuvinte ale declaraţiei de dragoste către pământenii înstrăinaţi de adevărata casă. Secole la rândul ne-am chinuit să descifrăm aceste cuvinte şi nici astăzi, când citim a mia oară relatările simple şi directe ale evangheliştilor nu putem înţelege pe deplin iubirea-I jertfitoare.

De fiecare dată când se discută de moartea Lui ispăşitoare sunt aduse argumentele de ordin teologic, cele care vin dinspre Dumnezeu spre oameni. Avem o multitudine de motive pe care le putem expune dintr-o răsuflare şi toate ne lasă să dormin liniştiţi gândindu-ne că Dumnezeu L-a trimis pe Cristos să şteargă prin moartea şi învierea Lui glorioasă condamnarea noastră. Dar oare de ce au hotărât să Îl omoare oamenii? De ce au fost mulţimile aşa de pornite împotriva Lui, de ce nu au avut somn preoţii şi pentru fiul unui tâmplar dintr-un sat obscur au tras sfori ce aveau să îi coste, au scos arginţi şi au găsit trădători?

Se ridicase ca un predicator şi începuse să vindece bolnavii, să elibereze îndrăciţii şi să aline suferinţele. Vorbea ca unul care avea putere şi în pustie înmulţise pâinile pentru acei năpăstuiţi ai sorţii. A pătrus în templu şi în loc să tacă şi să stabilească relaţii de prietenie cu marele preot a scos afară pe schimbătorii de bani şi nu s-a temut să vorbească împotriva corupţiei pe care toţi o vedeau dar o treceau sub tăcere. Nu a avut oameni care să se ocupe de imaginea personală, nu a ţintit poziţii înalte şi nu şi-a modificat discursul în funcţie de necesităţile  momentului. A fost sincer, direct, iubitor cu cei neiubiţi de nimeni şi neînduplecat cu cei care îşi uitaseră menirea de păstori ai turmei Stăpânului.  Nu a avut o agendă spirituală şi una politică, o mască pentru săraci şi una pentru bogaţi, o atitudine faţă de oamenii simpli şi alta faţă de cei care îi puteau aduce avantaje.

Rezultatul? Sistemul a făcut tot posibilul să se descotorosească de El. L-a cumpărat pe Iuda şi ameninţat pe Pilat, a adus martori mincinoşi şi au manipulat mulţimile stârnind în ele violenţa şi dezgustul faţă de Cel ce ieri le părea a fi singura soluţie. Toţi au strigat “răstigneşte-L” pentru că El reprezenta tot ceea ce ei nu puteau şi nu doreau să fie. Schimbarea pe care o aducea El cerea sacrificarea averilor şi a poziţiilor, inimă dedicată şi viaţă nouă.

Am transformat creştinismul într-un sistem în care Evanghelia a devenit forma lucrurilor şi nu fondul lor, formă care acapareaza limbaj şi înfăţişare exterioară dar uită să cuprindă trăire şi principii de viaţă. Am construit un sistem în care, încet dar sigur, ne-am cumpărat măşti de circumstanţă şi avem agende de lucru diferite, un sistem în care Biserica nu mai polarizează viaţa oamenilor ci decât patronează o anumită zi a săptămânii. A început să ne fie teamă să recunoaştem adevărul şi fiecare cuvânt îl cumpănin astfel încât să nu deranjăm pe nimeni, nici măcar pe cel care ne fură zilnic mărturia în lume. Evanghelia nu ne mai transformă pe noi, zi de zi în chipul Lui, ci noi o purtăm de la un pol al interesului la altul.

Sistemul nostru trebuie reformulat dar oare cine va fi gata să calce pe urmele lui Cristos şi să plătească preţul?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Ochelarii murdari ai lumii

(17 martie, seara – Marcu 15:1-25)

Erau adunaţi în jurul Pretoriului (odaia de judecată a lui Pilat) încă de la primele ore ale dimineţii. Se strânseseră acolo cu mic şi mare, bărbat şi femeie, tânăr şi bătrân pentru că era rost să se rupă monotonia sărbătorilor cu un eveniment ce făcea să tresalte fiecare suflet. Dinainte de răsăritul soarelui se răspândise vorba prin oraş că preoţii şi cărturarii i-au venit de hac Învăţătorului din Nazaret; se ştia că fusese judecat de însuşi marele preot şi găsit vinovat de blasfemie dar cine ştie câte se vor fi întâmplat la adăpostul întunericului din noaptea trecută? Ziua promitea să devină interesantă şi zdrenţuroşii din Ierusalim alături de oameni cucernici suiţi la praznic, de neamuri interesate de afaceri şi bogaţi blazaţi se îndreptau spre locul judecăţii lui Pilat.

După un interogatoriu fugar, obosit şi trist, neliniştit de mulţimea de afară şi alarmat de veştile rele de la Roma, Pilat iese înaintea evreilor pe care nu îi putea suporta, împreuna cu tăcutul prizonier. Nici nu păşeşte bine în faţa acelei gloate că şi aude cerut cu neruşinare darul de sărbătoare: un prizonier liber. “Voiţi să slobozesc pe Împăratul iudeilor?”. La început  se auzi pe la colţuri numele Baraba, nume  preluat de tot mai multe voci până multimea deveni una: “Nu împăratul ci vagabondul, nu regele ci cerşetorul!”. De aici şi până la dorinţa de a se îmbăta cu sânge nevinovat  mai era doar un pas şi mulţimea setoasă îl făcu fără să stea pe gânduri.

Ştiu că au fost influenţaţi şi ştiu că în acea vreme preoţimea avea un rol împortant în conştiinţa fiecărui individ. Ceea ce este însă şocant este lipsa de ezitare a unei mulţimi care mai ieri asistase la învăţăturile Împăratului, se săturase din pâinea Lui şi se simţise încurajată de cuvântările pline de speranţă. Văzură oameni vindecaţi şi demoni izgoniţi şi nu erau străini nici de posibilitatea ca El să fie Mesia şi cu toate astea strigă: răstigneşte-L! Îi văd parcă aievea, arşi de soare, vlăguiţi de jugul roman, cu ochii numai văpăi şi cu sufletul cârcit. Atunci, acolo ei făceau greşeala care se lipeşte adeseori şi de sufletul omului modern, presupus emancipat: alegeau imediatul în detrimentul viitorului, vizibilul în detrimentul invizibilului glorios, non-valoarea primită rapid în detrimentul comorii ce trebuie aşteaptată.

Fiul tâmplarului din Nazaret avea un discurs frumos, înăltător, diferit de tot ce auzise poporul ales până atunci. Învăţătura lui despre Dumnezeire era atrăgătoare, minunile Lui îl puteau dovedi măcar un mare profet şi puterea Lui putea proveni direct din cer dar El era propovăduitorul unei Împărăţii care vine, al unui viitor care trebuie aşteptat cu răbdare. Baraba? Hm, Baraba era fiul veacului iar veacul îşi iubea mult fiii. El luptase împotriva romanilor, nu promitea nimic pentru viitor dar acum era gata să pună mâna pe cuţit şi să taie jugul greu ce apăsa asupra lor. Sorţi de izbândă nu avea dar pentru că încercase şi era dispus să continue în nebuneasca-i încercare era mai de dorit decât Regele  Împărăţiei de dincolo!

Nu îi judecaţi prea tare pe evrei, acţiunile noastre nu sunt cu nimic mai presus de ale lor. Suntem şi astăzi înclinaţi să ne uităm efemeritatea şi să alegem ceea ce este rapid, uşor de obţinut şi cu avantaje imediate. Alegem să ne îngrijească alţii copiii sau să îi educe televizorul în timp ce noi ne ocupăm de lucruri “cu adevărat importante”: parvenire socială şi economică. Alegem predicile subiective în locul studiului atent, video în locul cărţii, mulţime în locul solitudinii, zgomot în locul liniştii, bani în locul valorilor. O, de câte ori ne sunt orbiţi ochii de neghina pe care o culegem înfriguraţi şi cât de rar mai vedem adevăratele valori.

Oare cum ar arăta lumea din jurul nostru dacă am da jos, încet şi cu emoţie, ochelarii murdari ai veacului şi ne-am lăsa ochii să privească prin prisma Împărăţiei?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Tribunalele noastre

(16 martie, seara – Marcu 14:54-72)

La adăpostul întunericului, bizuindu-se pe vrednici supuşi de la curţile împărăteşti şi, vai, de la  casele preoţeşti Diavolul benchetuia. Ridica sus paharul răutăţii şi cu ochii scânteind de viclenie pregătea în detaliu ultimele ore ale Trimisului. Aici, pe pământul Lui şi cu ajutorul vechiului popor al legământului, el, Adversarul, va înjunghia Leul din Iuda o dată pentru totdeauna şi se va îmbăta cu sângele Lui. Ce ironie fină, cu mult mai presus de toate ironiile regizate până atunci!

O mulţime de oameni cu bâte şi ciomege duceau îngenungheat pe Cel ce le stricase planurile vindecând pe bolnavi, tămăduind pe nenorociţi, alungând demonii şi stergând lacrimile, hrânindu-i în pustie pe saraci şi vorbind tuturora de o altă Împărăţie. Oameni de nimic erau şi atunci la fiecare colţ de stradă şi în locuri alese se găseau oameni gata să sărute opincile pline de praf ale şefului pentru un dinar în plus. Se găsi o mulţime care să nu pună la îndoială justeţea arestării în pripă şi  care să se simtă importantă pentru că duce la îndeplinire o misivă preoţească, oricât de ciudată pare aceasta.

În palatul lui, Marele preot Caiafa ardea de nerăbdare. “Auzi tu, 30 de arginţi pentru un tâmplar din Nazaret. Parcă a ieşit vreodată ceva bun din acel colţ uitat de lume! Măcar să merite şi să scăpăm o dată de agitaţia creată de acest nimic. Măcar dacă ar mai cădea câteva capete împreună cu el pentru ca osteneala nopţii să fie bine plătită. Cine ştie, poate pica însuşi Pilat, nenorocitul ăla din Pont! Calfă, să fie pregătiţi martorii! Şi cheamă-i în curte pe toţi bătrânii, cărturarii şi fariseii pe care îi poţi găsi!”… iar Satan se grăbise să ocupe jilţul de stăpân!

Deşi legiuni de îngeri îi stăteau la dispoziţie, armate întregi ale luminii ar fi putut risipi într-o clipă întunericul gros al nopţii trădării, Domnul tace. Se uită la ei, îi compătimeşte şi doar recunoaşte ceea ce pentru noi e rază de speranţă: “Da, sunt Cristosul, Fiul Celui Binecuvântat”. Îl bat şi scuipă arătându-I direct dispreţul lor, îşi sfâşie hainele şi rânjesc în ascuns, se aruncă asupra Lui cu pumnii şi îi hotărăsc moartea. El tace iar Vrăjmaşul râde biciuindu-L!

Scena din curtea Marelui Preot pare a fi, de-a lungul istoriei însângerate a creştinismului, înmulţită cu infinitul. De când marii preoţi creştini au devenit preocupaţi de robe şi nu de oameni, de politică şi nu de suflete, de pârghii sociale şi aranjamente ecleziastice şi nu de veşnicie, de imagine şi nu de adevăr, de poziţii şi titluri şi nu de Evanghelie, de atunci am simţit nevoia să îi condamnăm rapid pe aceia care nu aleargă alături de noi spre potopul de beneficii.

Suntem experţi în înfiinţarea tribunalelor bisericeşti în mijlocul cărora prindem pe toţi acei care îndrăznesc să ne trezească, fie şi doar pentru o secundă, din somnul spiritual în care suntem afundaţi. Nu ducem lipsă nici de martori mincinoşi şi nici măcar de profitori dornici să parvină cu orice preţ.  Ne stârnim repede împotriva a tot ce ni se pare rupt de dogma şi tradiţia proprie dar închidem ochii cu indulgenţă la tot ce este bine plătit.

Domnul tace iar! E vremea în care suntem lăsaţi să acţionam aşa cum considerăm necesar dar fiecare sentinţă murdară este trecută la catastif… “ferice de cei prigoniţi din pricina dreptăţii”

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Noi, cei prea obositi

(15 martie, seara – Marcu 14:27-53)

Noaptea se lăsa uşor peste Ierusalimul vremii. Mulţimile venite la praznic încercau să se liniştească în jurul focurilor de tabără. Undeva departe, la umbra falnicului Templu, Iuda cântărea cei 30 de arginţi şi ochii îi sclipeau de bucurie. Dacă era mult sau puţin nu ştia dar spera ca măcar cu atât să se aleagă după trei ani şi jumătate de însoţire a Celui care refuza cu putere să se încadreze în tiparul lui de mesia.

Ceilalţi ucenici au sfârşit tulburătoarea cină, au cântat cântările de laudă şi au ieşit în muntele Măslinilor alături de Învăţătorul lor. Erau obosiţi şi îl urmau ascultându-L tăcuţi. Doar Petru mai găsea resurse suficiente să vorbească dar era din nou un infatuat care se punea pe sine mai presus de ceilalţi. Hm, impulsivul Petru!

Iar Domnul le vorbea încurcat, cum obişnuia în ultima vreme. De ce ar mai pune întrebări pentru că oricum discursul Lui îi pierduse de mult?! Le vorbise de moartea Lui şi acum le spunea că va veni momentul, chiar în noaptea aceea, în care toţi vor fi scandalizaţi de El. Ce era aşa de diferit la noaptea aceea nu pricepeau prea bine dar El anunţa ca va fi noaptea trădării şi lepădării generalizate. Petru e singurul care mai găseşte resurse să se împotrivească şi spune cuvinte mari, face promisiuni greu de îndeplinit. Ceilalţi tac, prea obosiţi de a mai reacţiona, iar rugămintea Domnului de a veghea împreună cu El i-a prins cu ochii deja împăienjeniţi.

Punctul crucial din istoria omenirii se scria cu ei dar, tragedie, lor le era prea somn. Erau obosiţi după zbuciumul din ultimele zile, obosiţi de prea multă informaţie pe care nu apucară să o digere, să o înţeleagă, obosiţi … s-au aşezat pe pământ cu mâna sub cap şi L-au lăsat să se îndepărteze pentru rugă. Poate că şi-au spus că şi mâine este o zi, că şi mâine pot veghea, poate nu este nimic aşa de grav. Îl vedeau agitat, poate mai agitat decât oricând dar au tăcut şi şi-au văzut de somnul lor.

Oboseala pare să fie şi laitmotivul zilelor noastre. Informaţia ne bombardeaza cu repeziciune şi nu apucăm să înţelegem prea bine ce s-a întâmplat că detaliile problemei au şi fost schimbate. Lupta fină de supravieţuire ne-a vândut deja “faraonilor” moderni şi aceştia au devenit experţi în smulgerea vigorii pentru un pumn de bancnote murdare. Ne-am închis inimile în turnuri de oţel şi îi privim pe ceilalţi prin crăpătura îngustă a unei inimi egoiste şi ochii ne obosesc înainte de a înţelege detaliile despre ei. Îi judecăm, etichetăm şi aruncăm în tomberoanele existenţei nedemne de noi, iar acest sport, alături de neîncrederea cronică, ne oboseşte cumplit.

Alergăm besmetic spre împlinirea ce a devenit o fată morgana ce se arată ademenitoare după fiecare colţ din viaţă obligându-ne să o urmăm. Am obosit tot fugind după ea, nu am prins-o niciodata dar nici nu am încetat să sperăm în ziua în care fericirea ni se va arunca în braţe. În goana aceasta besmetică am uitat să mai intrăm în odihna Lui, se ne mai liniştim ochii în Cuvântul Speranţei şi să ne mai adăpăm sufletul în adevărata comuniune.

Suntem obosiţi deşi istoria se scrie şi cu noi. Nu mai avem ochi pentru comorile de lângă noi şi nici putere pentru a ne lăsa cuprinşi de starea de veghe. Nu mai simţim pericolul ce se cască sub fiecare pas spre lume şi am renunţat de mult să mai luăm în calcul importanţa spirituală a fiecărei zile.

Am obosit! Să ne oprim dar, să închidem telefoanele şi calculatoarele, să  ne lăsăm problemele la uşa locului de muncă, să ne apropiem familia şi să deschidem Cartea…

Nu plânge, citeşte-nainte!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Saracii – o scuza ieftina

(14 martie, seara – Marcu 14:1-26)

Stăteau cu toţi la masă în casa lui Simon leprosul, cel care se pare că beneficiase de atingerea curativă a Domnului Isus. Un moment de respiro pentru ucenici şi Învăţătorul lor, moment de linişte când mulţimile nu se mai îmbulzeau şi timpul părea că are răbdare; peste doar câteva zile mulţimea furibundă se va dezlănţui împotriva lor, grupul va bea paharul trădării şi se va împrăştia în toate ungherele Ierusalimului. Acum însă, se bucurau de ospitalitatea şubredă a lui Simon.

Maria, sora Martei şi a lui Lazăr s-a apropiat de Domnul inimii ei şi a făcut ceea ce Simon uitase cu desăvârşire. Nu ştiu când şi cum a reuşit să strângă atâţia bani (salariul pe un an) şi nici măcar care a fost raţionamentul investiţiei ei (doar nu aveai nevoie în fiecare zi de mir (cremă) de nard curat). Ştiu însă că se apropie de Domnul Isus şi sparge gâtul subţire al recipientului de piatră, turnând mirul pe capul şi picioarele Domnului Isus îndeplinind astfel vechiul obicei evreiesc prezent la mesele festive. Nu ni se spune că a mai păstrat ceva pentru sine, să fie acolo, în zilele negre, nici că a făcut gestul cu strângere de inimă şi nici măcar că ar fi solicitat din punga spartă a ucenicilor vreun ajutor. Pur şi simplu a dăruit mai mult decât ar fi putut strânge, fără să socotească şi fără să pretindă ceva în schimb.

În timp ce nardul curgea, ochii ucenicilor se mutară de la Învăţător şi cântăreau fiecare picătură din  preţioasa cremă. Mult, mult prea mult! Şi dintr-o dată tuturor li s-a pus un nod amar în gât şi au văzut negru în faţa ochilor. Au judecat-o pe Maria pentru că Domnului Isus nu îşi permiteau să Îi reproşeze şi dintr-o dată au descoperit o pasiune copleşitoate pentru săraci. Câte alimente nu se puteau distribui, câte haine şi mai ales câtă laudă putea ieşi din cei 300 de dinari daţi săracilor!

Trăim şi astăzi acestă orientare exclusivistă către săraci. Nu neg obligaţiile noastre faţă de aceştia dar atunci când prioritari sunt ei, cei care niciodată nu se vor împuţina, care întotdeauna vor mai avea nevoie de ceva şi mai ales cei care s-au obişnuit să trăiască din agoniseala altuia cred că avem o problemă. Cred că avem o problemă şi când “preocuparea pentru săraci”  este singurul bine pe care ştim să îl facem atunci când ne simţim datori lui Dumnezeu sau când considerăm că statutul de creştini trebuie să producă şi în viaţa noastră vreun rod.

Dărnicia aceasta, îndreptată spre păturile defavorizate de oameni sau fraţi, este soluţia cea mai la îndemână şi, de multe ori, cea mai indicată pentru imaginea dăruitorului. Dăm şi apoi trâmbiţăm pe toate canalele posibile actul mare de binefacere tocmai făptuit. Facem poze ale nenorociţilor cu alimentele în braţe, ne fotografiem în faţa casei construite pentru una sau doua familii, scriem un cec pentru cei care au fost loviţi prea tare de viaţă şi atât. Este suficient pentru “lucrarea Domnului!”

Rămân însă văduvite de fonduri atâtea lucrări de un catacter mai urgent şi cu mult mai important decât ajutorarea săracilor. Avem nevoie de oamenii pregătiţi, capabili să prezinte coerent Evanghelia generaţiilor care vin şi o astfel de pregătire cere fonduri consistente şi de durată,  avem nevoie de pastori care să nu mai ducă grija zilei de mâine şi asigurarea existenţei lor nu este un moft ci o obligaţie morală a credincioşilor, avem nevoie de psihologi creştini, de muzicieni şi medici creştini.  Acestea, precum multe altele,  nu sunt simple acte de binefacere ci veritabile investiţii.

Săracii sunt cea mai ieftină scuză a creştinilor pentru lipsa de implicare reală şi de durată.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Ultimele "secunde" ale istoriei

(13 martie, seara – Marcu 13:21-37)

Undeva departe, orologiul istoriei bate trist, aproape înţepenit. Bătrânul pământ se adânceşte tot mai mult în bezna de dinaintea dimineţii şi fiecare gâza pare monstru, fiecare copac balaur şi fiecare om, demiurg. Secundele trec încărcate de poveşti; de câţiva ani îndrăznesc să îmi agăţ şi eu povestea de greul ceasornic, alături de povestea ta, a înaintaşilor şi strămoşilor noştri, a fiecărui om. An de an obligăm pământul să poarte povara grea a gândurilor noastre, a vieţii şi cuvintelor şi căutăm cu disperare locul potrivit în care să ne înfigem rădăcinile tot mai adânc în el, pământul blestemelor uitate.

L-am părăsit pe Dumnezeu sau L-am trădat la fiecare răspântie a vieţii, căpătând în schimb cei 30 de arginiţi ai pământului de care nu vrem să ne mai despărţim. Ceasul istoriei bate şi noi ne astupăm urechile pentru că nu am vrea să lăsăm aici case, maşini, cariere şi perete de diplome, familii şi relaţii, visuri febrile şi năzuinţe meschine. Am acceptat cu greu ideea morţii inevitabile dar am alungat-o rapid în sertarul înţepenit al gândurilor ascunse de noi înşine. Dar să acceptăm ideea finalului, terminarea prezentului şi înghiţirea viitorului de Dumnezeul nelimitat de timp, este prea de tot.

Uimiţi, ucenicii urmăreau atent discursul Domnului lor. Îi şocase prin lipsa de atenţie acordată clădirii solemne a Templului despre care afirmase, fără nici o umbră de regret, că nu va mai avea două pietre alăturea. Iar acum le vorbea despre necazuri, unul mai mare decât altul, de schimbări atât de profunde ale realităţii, schimbări în care tot universul va fi antrenat, despre o lume nouă în care vor locui cei aleşi, adunaţi din toate colţurile pământului. Le vorbea dar ei înţelegeau prea puţin; nici noi însă nu am făcut paşi prea mari în înţelegere.

Le vorbea şi despre momentele în care El, iubitorul Învăţător, nu va mai fi cu ei, despre acele momente în care vor ieşi la iveală tot felul de cristoşi care vor vrea atenţia credincioşilor, care vor vrea să cumpere cu minuni şi semne mari adeziunea celor răscumpăraţi. Le vorbea dar realitatea asta le părea departe.

Ceasul însă şi-a urmat cursul şi avertizările de atunci sunt realitatea tristă de astăzi. Cu ochii cârpiţi de somn sau încărcaţi de oboseală mai caut şi astăzi ceasornicul vremurilor. Aş vrea să bată ultima secundă, să încremenească acolo şi să lase adevărata viaţă să îmi inunde sufletul şi să mă poarte la Domnul meu. Prea mulţi cristoşi falşi şi dumnezei de paie încarcă aceste ultime secunde. Prea pline sunt adunările celor care se laudă cu minuni puse în cârcă unui dumnezeu prefabricat ce poate fi luat acasă şi modelat în funcţie de preferinţe. Prea mulţi oameni sinceri dar slabi sunt astăzi răpiţi de vulturii prorociilor false rostite cu aplomb de la amvoane de sticlă sau colibe zdrenţuite; prea mulţi oameni îndrăgostiţi de semne şi minuni, Doamne, şi prea puţin loc în paharul experienţelor pentru întâlnirea cu Tine!

Ascultaţi, sunt ultimele bătăi ale ceasornicului! Ce zic mie, zic tuturor: “Vegheaţi!”

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Cristos si pietrele templului

(12 martie, seara – Marcu 13:1-20)

Marele Templu era în construcţie de ani buni şi devenea tot mai grandios în fiecare zi. Construit cu pietre mari, albe şi lustruite, bogat împodobit cu aur acest Templu, finalizat în anul 64 d. Hr., era mândria fiecărui evreu. Ocupa aproape 1/6 din teritoriul Vechiului Ierusalim şi era modalitatea prin care dinastia irodiană credea că lasă posterităţii una dintre minunile lumii antice.

Era săptămâna premergătoare sărbătorii pascale, probabil miercuri şi Domnul Isus ieşea din Templu. Putea să se oprească şi să se întoarcă cu mâna făcută streaşină la ochi pentru a privi încă o dată ceea ce oamenii construiră pentru Tatăl Lui sau putea să mângâie admirativ piatra albă profeţind despre măreaţa zi a consacrării locaşului de închinare. Putea să binecuvânte ctitorul şi să laude construcţia şi cu siguranţă Irod ar fi fost plăcut impresionat şi şi-ar fi adus aminte de El în zilele ce băteau nerăbdătoare la uşă.

Dar avântul copilăresc şi admirativ al ucenicului este tăiat iute de cuvintele năpraznice: “Vezi tu aceste zidiri mari? Nu va rămânea aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată!”… şi toţi au amuţit până pe muntele Măslinilor. Era prea mult pentru urechile lor, profeţia asta le stricase ziua, era prea de tot. Târziu, aşezaţi pe munte, nu departe de Ierusalim, cu faţa spre templul ce parcă râdea în soare, Petru, Iacov, Ioan şi Andrei se apropie sfioşi de Domnul lor şi încearcă să primească dezlegarea cuvintelor grele spuse în curtea templului? Mai este vreo şansă, vreo speranţă? N-au întreabat dacă exagerat sau nu, pentru că ştiau deja că tot ce spune El este bine cântărit.  Voiau doar să ştie când se vor întâmpla aceste lucruri şi  ce semne vor însoţi evenimentele.

Trăim din plin generaţia creştinilor legaţi de construcţii. În România post-decembristă visul fiecărui creştin, oprimat al regimului comunist, a fost să îşi construiască un loc pe care să îl dedice în slujba Marelui Preot. Startul a fost dat de mult şi, din păcate, linia de finiş încă nu se vede. Fiecare comunitate, în funcţie de posibilităţi şi mai ales de relaţiile conturate cu alte ţări, mai evanghelice decât a noastră, a încercat să îşi construiască propria catedrală, să aleagă pietre mari, albe, să le lustruiască şi să le aşeze una peste alta în ceea ce se cheamă casă de rugăciune.

Cred că în spaţiul nostru dominat de ortodoxie templul are un loc bine determinat, este un remediu psihologic destul de puternic pentru credincioşi şi o formă de închinare destul de vizibilă pentru cei de afară. Dar ceea ce mi se pare ciudat este că în ultimele zile înainte de crucificare Domnul profeţeşte împotriva unor ziduri şi nu se uită înapoi cu nici un pic de regret. Nu îi pare rău că acele ziduri vor cădea şi că vor trece milenii în care oamenii vor spera la reconstrucţia lor, nu se laudă cu acele ziduri şi nici nu pune în dreptul lor semnul binecuvântatei Sale prezenţe. Mai mult, accentul cade imediat pe oameni, pe acele pietre vii care compun Biserica adevărată şi lor li se adresează ignorând practic orice forma de construcţie. Le spune despre multele suferinţe pe care le vor avea pentru numele Lui şi nu enumeră printre ele suferinţa dărâmării bisericilor de împăraţii romani sau păgâni, de comunişti sau postmodernişti.

O, cât de tare am căzut în capcana îngrijirii de pietre reci şi fără viaţă şi cât de mult semănăm cu ucenicul entuziasmat de vederea unor ziduri măreţe! Cât de mult am ajuns să apreciem arta arhitectonică şi să o considerăm o formă de închinare veritabilă uitând adesea că singurul edificiu apreciat şi primit de Dumnezeu este cel al sufletului! Nu, nu trebuie dărâmate bisericile ci doar mutate la sfârşitul listei noastre de priorităţi unde pe primul loc trebuie să fie omul, edificiul pentru care Cristos muri!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Legea?…doar dragostea!

(11 martie, seara – Marcu 12:28-44)

A venit un cărturar la Domnul Isus, unul dintre acei scribi aşa de obişnuiţi cu textele sacre încât devenise expert în interpretarea lor. Auzise răspunsurile pe care Nazarineanul le dăduse preoţilor şi fariseilor la grelele şi duplicitarele lor întrebări şi rămasese plăcut surprins. Nu oricine putea răspunde aşa de bine vulturilor acelora. A venit şi inima nu îi era aşa de neagră iar în spatele întrebării nu ascunsese cu măiestrie un plan mârşav.  Era un cărturar sincer şi din conversaţia pe care o are cu Domnul Isus bănuiesc că este unul din reprezentanţii teologiei liberale din acea vreme.

“Care este cea dintâi dintre toate poruncile?” pare să fie întrebarea care se afla în agenda fiecărui gânditor al Legii din Israelul ocupat de romani. Se vorbea despre existenţa a 613 porunci în legea mozaică dintre care 365 erau formulate negative  şi 248 pozitiv. Deşi se credea că toate sunt obligatorii, ei presupuneau că există o diferenţă între cele considerate mai grele şi cele considerate mai uşoare şi deseori încercau să rezume toată Legea într-o singură poruncă unificatoare. Dar cum să fie acea poruncă încât să nu lase pe dinafară nici un aspect important al Legii, cum poţi reduce totul la câteva cuvinte uşor de reţinut? Şi de aici discuţiile, unii punând bază pe ritual, alţii pe relaţie (cum este acest cărturar).

Domnul Isus surprinde din nou cu un răspuns la care nimeni nu se aştepta. Putea să includă în această unică poruncă ritualurile şi îndeplinirea lor cu sfinţenie, să sanctifice Sabatul, jertfele şi mai ales darul la Templu subliniind partea nesemnificativă pe care omul o aduce înaintea lui Dumnezeu. Putea să pună bază pe fapte bune, moralitate şi trăire armonioasă şi chiar să sublinieze rolul de iniţiator al lui Dumnezeu în relaţie cu oamenii. Putea să se ţină departe de problemele teologice curente şi chiar să îi judece pe cei care stau să dezbată o problemă teoretică în timp ce mulţimile pier în lipsă de cunoştinţă. Dar El se depărtează puternic de categorisirea poruncilor şi le vorbeşte de atitudinea omului înaintea lui Dumnezeu, despre relaţie şi nu despre reguli arătând că orice relaţie este ţinută în viaţă doar de dragoste.

De câte ori întrebarea cărturarului nu răsună şi în mintea noastră? De câte ori, prinşi în lupta de supravieţuire nu am vrea să categorisim păcatele, legile şi ritualurile pentru a şti fără urmă de îndoială dar şi de raţionament ce avem voie să facem şi ce nu? Sunt mai uşoare ritualurile şi este mai uşor să numeri până şi 613 reguli stricte decât să ştii că minut de minut trebuie să măsori tot ce întâlneşti în balanţa dragostei tale pentru El şi pentru ei, cei mulţi, care te înconjoară.

Ritualurile trec şi regulile se uită. Formele pe care religia le poate îmbrăca se peticesc la fiecare generaţie cu mii de alte concepţii, unele mai hilare decât altele. Iar oamenii se simt bine ştiind că au doar de îndeplinit o regulă, trebuie doar să se ferească de ce este mai înfierat în comunitatea lor. Dar dragostea rămâne pentru a ne însoţi în veşnicie, avocat puternic sau procuror de temut. Ea  păstrează vie relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu ceilalţi, este măsura creştinismului din noi şi balanţa fiecărui pas în timpul pribegiei.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Sinceritatea şi diplomaţia

(10 martie, seara – Marcu 12:1-27)

Nu era nici prima şi nici ultima dată când oamenii de vază din ţara sfântă s-au simţit lezaţi de afirmaţiile Domnului Isus. De când apăruse acest predicator din Nazaret ei nu mai avură somn. La început au crezut că nu este cineva demn de luat în seamă dar discursul plin de putere, minunile care îl însoţeau şi ascendentul pe care îl avea asupra oamenilor Îl făceau deja un om periculos.  El punea în primejdie slujbele lor,  ştirbea din autoritatea şi respectul de care se bucurau în mijlocul maselor şi îndrăznea să spună la mijlocul străzii lucrurilor pe nume, fără nici o teamă. Le-ar fi plăcut să-I poată cenzura predicile, să îşi dea acceptul pentru fiecare minune ce urma să fie înfăptuită şi dacă se putea chiar să primească lauri de pe urma lucrării Sale.

Da, El era periculos şi preoţimea vremii, cărturarii, fariseii, saducheii şi irodianii au găsit imediat un punct comun de acţiune: înlăturarea Lui. Nu conta că încălcau flagrant ceea ce propovăduiau.  Deasupra tuturor învăţăturilor cu care se hrăneau şi pe care le răspândeau în popor se ridica poziţia şi slujba fiecăruia şi aceasta trebuia apărată cu orice preţ, chiar şi cu unul murdar.

Le trebuia un motiv să Îl ucidă, un motiv pentru care să asmută, prin intrigi bine ticluite, fie pe romani fie pe evrei   împotriva Lui. Şi adeseori îi urmăreau predicile sau Îi puneau întrebări tocmai pentru a găsi acel motiv. Acum au venit la El cu o monedă mică de argint, un dinar şi, după ce L-au lăudat puţin,  l-au întrebat dacă se cade să plătească bir Cezarului sau nu. Un răspuns afirmativ ar fi ridicat mulţimea împotriva Lui şi L-ar fi discreditat ca Mesia pentru că nimeni venit de la Dumnezeu nu trebuia să fie de acord cu subjugarea romană. Un răspuns negativ ar fi atras represalii din partea reprezentanţilor Romei. Luând moneda pe care era trecut chipul Cezarului şi cuvintele “Tiberius Caesar Augustus, Fiul Divinului Augustus” şi pe revers “Mare Preot“, Domnul Isus rosteşte memorabila replică: “Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”

De câte ori, în pribegia noastră nu am întâlnit situaţii în care era profitabil să acţionăm ca preoţii şi cărturarii din acea perioadă? De câte ori, pentru a primi un răspuns favorabil, am periat iniţial pe cel care ne răspundea? De câte ori nu am căutat să ne înlăturăm concurenţa, de la locul de muncă sau din şcoală, din biserică sau poate dintre vecini tocmai prin întrebări ţintite al cărui răspuns, oricare ar fi fost acesta, să ne înlăture oponenţii? De câte ori nu am ticluit cuvinte cu înţeles dublu, cu ascunzişuri bine camuflate sau cu capcane bine întinse? De câte ori nu ne-am folosit, pentru a obţine un profit imediat,  de strategiile murdare aplicate şi Domnului Isus dar pe care le-am numit generic diplomaţie?

Uităm adesea că viaţa nouă înseamnă şi cuvinte noi şi învăţăm prea repede să ne tratăm unul pe celălalt cu o diplomaţie rece, distantă dar deosebit de galantă. Învăţăm repede şi să ne cântărim cuvintele în balanţa profitului de moment şi considerăm adeseori că sinceritatea profundă este doar pentru săracii naivi care nu prea au priceput cum se trăieşte viaţa.

Cuvintele noastre pot fi pâini pentru cei din jur, sărate cu sinceritate şi drese cu dragoste sau pot să fie cuţite ascuţite de răutate şi egoism dar camuflate bine în dulceaga galanterie.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie: