John Wycliffe – prima parte

Wycliffe a fost unul dintre cei mai importanţi şi autoritari gânditori din Evul Mediu. Activitatea sa s-a desfăşurat în perioada grea a scolasticismului târziu, când ideile şi doctrinele noi accelerau trecerea la o perioada modernă a gândirii. Pe de o parte el a condus o mişcare de opoziţie împotriva bisericii medievale şi a unora dintre dogmele şi practicile sale fiind un precursor al reformei, iar pe de altă parte a fost cel mai proeminent filosof englez al celei de-a doua părţi a secolului al XIV-lea.

Deşi a trăit cu aproape 200 de ani înainte de Reformă, principiile învăţăturii sale s-au asemănat destul de mult cu cele ale lui Luther, Calvin şi alţi reprezentanţi ai reformei. Istoricii l-au numit pe Wycliffe “Luceafărul de dimineaţă al reformei”.  Avea renume de om pios, ager la minte, învăţat şi curat la inima

Viaţa

Wycliffe s-a născut în Anglia într-un sat mic, Ipreswell, aparţinând de regiunea Yorkshire în anul 1324 (este posibil ca naşterea sa fi avut loc mai devreme). Familia sa era de origine anglo-saxonă, locuitori vechi din Yorkshire. În perioada în care s-a născut, familia sa era numeroasă şi deţinea pământuri întinse, situate în general în jurul Wycliffe-on-Tees, Ipreswell fiind doar un cătun periferic al domeniilor aparţinand familiei sale.

Şi-a petrecut ce-a mai mare parte din viaţă la Oxford  unde a arătat interes fată de ştiinţele naturale şi matematica, dar s-a înscris la studiul teologiei, dreptului bisericesc şi filosofiei. Dialectica sa ascuţită şi scrierile sale dovedesc o bună cunoaştere a dreptului roman şi englez ca şi cunoşţinte solide de istorie. Wycliffe a studiat cu precădere filosofia lui Aristotel şi s-a aplecat asupra teologiei lui Augustin.

A urmat cursurile lui Merton  în 1356, masterul în arte la Balliol iar între 1366 si 1372 a devenit Doctor of Divinity, cea mai înaltă treaptă a doctoratului din Marea Britanie, cu studii în domeniului teologiei sistematice. În 1378 este numit profesor la universitatea Oxford  iar doi ani mai tarziu a fost prezentat de către colegiu parohiei Lutterworth (Leicestershire) unde este numit paroh. Obținând licența în teologie Wycliffe a arătat un viu interes studiului Scripturii.

În 1381 părăseşte definitiv Oxfordul şi se instalează la Lutterworth (Leicestershire) unde moare în 31 decembrie 1384.

Activitatea

Încă din 1360 Wycliffe a luat parte la lupta dintre universitatea Oxford şi ordinele cerşetoare: franciscan şi dominican, care acaparaseră aproape toate demnităţile bisericeşti.

În timpul lui Anglia era vasală încă din vremea regelui Ioan fără Ţară (1215) scaunului papal care îi cerea în fiecare an plata unui impozit. Când papa Urban al V-lea a cerut regelui Edward al III-lea să plătească suma de 1000 de mărci ca parte a datoriei faţă de scaunul papal, parlamentul englez s-a opus cerând regelui să nu accepte o cerere care răpea independenţa statului. Wycliffe devine acuzator sau procurator împotriva papalităţii. Pentru că nemulţumirea faţă de Papa creştea a apărut ideea ca biserica din Anglia să se supună autorităţii de stat, idee pe care Wycliffe a promovat-o cu caldură. Wycliffe slujea în aceasta perioada ca şi consilier teologic al Guvernului şi a compus un tratat polemic în care vorbea despre tribut şi prin care căuta să apere un călugar, fără nume, de conducerea parlamentului şi a guvernului. Acest tratat politic a însemnat intrarea lui  Wycliffe în politică în jurul anilor 1365/1366.

Participarea pregnanta a lui Wycliffe în politică a început odata cu congresul de pace de la Bruges. În 1374 negocierile erau purtate între Franţa şi Anglia şi, în acelasi timp, membri ai comisiei engleze negociau cu trimişi papali asupra problemei bisericeşti iar Wycliffe făcea parte dintre aceştia din urmă ca urmare a unui decret datat în 26 iulie 1374. Opoziţia virulenta împotriva sistemului de la Avignon a pus capăt negocierilor de pace.

În lucrarea De domenio divino, Wycliffe combate cu severitate corupţia şi lăcomia prelaţilor şi a călugărilor, care au pus mâna pe posturile de conducere şi deţineau mari proprietăţi, afirmând că numai Dumnezeu poate avea suveranitate deplină. El susţine ca nu e permis bisericii sa aibă bunuri temporale şi că puterea civilă poate să retragă clerului aceste bunuri de care se abuzează.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Distribuie: