Evanghelia după Luca – prezentare generală

“Doctorul Luca”, aşa cum este numit de apostolul Pavel, avea să fie primul istoric creştin în adevăratul sens al cuvântului. Înainte de a se pune la masa de scris şi a compila textul Evangheliei, învăţatul Luca a adunat material din toate sursele disponibile lui, a făcut cercetări, a luat interviuri şi a analizat faptele.  Rezultatul este un manuscris, diferit cele multe ce circulau în acea vreme prin acurateţe, sinceritate, exactitate şi profesionalism.

Două scopuri precise l-au ghidat pe Luca în hățișul scrierii istoriei: dorinţa de a demonstra că Teofil îşi poate baza credinţa nu pe himere ci pe un fapt istoric real şi aceea de a-L prezenta pe Domnul Isus drept Fiul omului, respins de Israel.  Scriindu-le în special credincioşilor neevrei, Luca nu va uita să sublinieze, diferit de celelalte Evanghelii, universalitatea mesajului său, tema iertării şi importanţa rugăciunii, impactul lucrurilor materiale asupra individului precum şi bucuria care însoţeşte credinţa şi mântuirea.

Evanghelia după Luca se înscrie cu succes, prin abilitatea compozitorului său, în galeria marilor simfonii ale istoriei creştine faţă de care cu toţii suntem îndatoraţi. Ea pune încă o temelie, grea şi de neclătinat, la edificiul credinţei creştine care îndeamnă la a cerceta pentru a fundamenta credinţa, care nu se dezice de efortul intelectual şi care, în negura secolelor, rămâne ca o cetate aşezată pe vârful muntelui în care lumina domnește neîncetat.

(20 martie, seara – Luca 1:1-20)

Era un preot în Iuda, unul dintre numeroşii preoţi din acea vreme, bătrân şi obosit de scurgerea ternă a zilelor.  În timp ce templul devenise o mare casă de schimb şi după perdele se făceau jocuri politice importante, se legau şi se dezlegau destine, se programau căderi şi cumpărau înalţări, Zaharia alesese să rămână curat înaintea Dumnezeului său. Era poate mai sărac decât mulţi dintre colegii săi şi mai marginalizat dar, în cer, Dumnezeu cântărea în aur valoarea neprihănirii lui.

Preotul avea o dorinţă ce luase formă de rugăciune. Nici măcar nu mai ştia de când se ruga pentru împlinirea dorinţei familiei lui, dar ştia că nu era dată când să îşi  plece capul la rugăciune şi în care să nu rostească înaintea Puternicului lui Israel şi aceasta doleanţă. Devenise obişnuinţă iar lunga perioadă în care cerul refuzaze orice fel de comunicare pe această temă cu Zaharia transformase obişnuiţa în automatism.

În dimineaţa aceea nu avea nici un fel de gânduri. Se îndreptă grăbit spre Templu şi acolo aşteptă cu răbdare să se tragă sorţul. De mult şi jocul acesta cu întâmplarea nu mai avea farmecul de care povesteau părinţii lor dar se mai practica uneori cinstit. Ieşi el de data aceasta; îşi luă cădelniţa şi bătrâneşte o porni spre locul tămâierii. În toiul tămâierii, printre fum de tămâie şi rugăciuni şoptite veni la întâlnire, târziu dar plin de bucurie, un înger al Domnului. Se apropie de Zaharia şi îi spuse că Domnul i-a ascultat rugăciunea şi că hotărî să o împlinească dăruindu-i drept fiu un profet.

Ce sperietură trase! Nu mai auzise de mult de astfel de întâlniri în templu şi nu ştia prea bine cum să se raporteze, să se închine sau să aştepte, să glăsuiască sau să tacă, să strige pe cineva sau să… cum? i-a ascultat rugăciunea? îi va dărui un fiu? Şi diplomatul Zaharia prinse a vorbi “Din ce voi cunoaşte lucrul acesta? Fiindcă eu sunt bătrân şi nevasta mea este înaintată în vârstă.” Ar fi putut să îi spună în faţă că nu îl crede, că hrăneşte iluzii şi naşte himere, că oferă imposibilul. Ar fi putut să îl roage, tâfnos şi deranjat, să îl lase în pace cu astfel de propuneri, că a aşteptat prea mult, atât de mult încât acum era prea târziu. A ales însă calea diplomaţiei fără să ştie că îngerul citea în cuvintele lui avalanşa de neîncredere.

Cred că orice creştin se roagă chiar dacă o face încet şi cu băgare de seamă, sau în fugă, între cafeaua de dimineaţă şi uşa de la serviciu. Ne revărsam adeseori înaintea lui Dumnezeu cu un potop de cuvinte pe care nu îl mai ştim struni şi nu de puţine ori ne căutăm îndărătnicele cuvinte prin noianul de gânduri ce ne copleşesc. Ne rugăm cu stăruinţă şi curaj sau speriaţi şi dezamăgiţi. Rugăciunea este o parte a vieţii de credinţă chiar dacă ni se pare de multe ori că rostitele cuvinte nu au depăşit tavanul.

Ne rugăm şi rugăcinile ne sunt cereri iar cererile tind să devină automatisme. Zaharia s-a mirat că Dumnezeu a decis să îi răspundă pozitiv la rugăciune dar oare nu facem şi noi la fel, de înfricoşător de multe ori? Credem teoretic şi ne rugăm practic dar perspectiva împlinirii acelei mari dorinţe pe care am îndrăznit să o adăugăm rugăciunii ne găseşte total nepregătiţi, gata să negăm puterea Celui care o aduce în fiinţă.

Când ne rugăm…. ce credem?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!