… in cautarea poeziei

(22 martie, seara – Luca 1:39-56)

Nu ştiu prea bine cum au fost generaţiile dinainte de cea din care fac eu parte şi pot decât să preconizez în ce direcţie se vor îndrepta generaţiile care mă urmăresc îndeaproape. Ştiu însă că generaţiei mele îi lipseşte aplecarea spre poezie, spre cântec valoros, spre sondări profunde ale simţilor creştine şi exprimări pline de miez ale acestor trăiri. Poate că lipsesc trăirile sau poate e de vină manelizarea extinsă a societăţii, depărtarea de lectură şi, de ce nu, de valorile perene ale creştinismului: smerenia, sinceritatea, curăţia, adevărata închinare, practicarea disciplinelor spirituale.

Câte lucruri nu putea face Maria, mama Domnului, odată ajunsă la Elisabeta! Puteau să se aşeze şi să vorbească ore în şir despre sarcină şi problemele inerente ei sau puteau să îşi povestească una alteia tot ce s-a petrecut, în detaliu, de când nu se mai văzură. Ori puteau să se îndrepte spre lucrul zilnic şi cuvintele lor să se prindă repede în jocul vremelnicului, să vorbească câte în lună şi în stele dar nimic important. Ce rost avea poezia între două femei de condiţie umilă, fără nici un drept real în Israelul vremii? Nu era orice cântare la care să se fi gândit o pierdere de timp, un moft rezervat doar cercurilor înalte ale societăţii?

Dar atunci când s-au întâlnit binecuvântările au prins viaţă în cuvintele lor, frumos aranjate în două cântări care au frânt puterea negurii istoriei şi au ajuns până la noi încărcate de semnificaţii. Cuvinte pline de farmec le-au clocotit în inimă şi întâlnirea lor nu a făcut altceva decât să le scoată la iveală. Cântarea Mariei, dincolo de profeţii, aluzii fine şi citate din Vechiul Testament, rămâne pentru noi dovada de neşters că adevăratele pietre de hotar din viaţă ar trebui marcate prin poezie şi cântec scrijelit cu colţul inimii la adăpostul Aripilor Lui.

În societatea noastră noastră consumeristă, până şi creştinismul cu cântecele lui a devenit marfă de consum. Nu ne lipsesc cântecele scrise cu toptanul, care nu spun nimic ci doar dau din coadă şi nici cele copiate după modelele “de succes” ale lumii. Nu ne lipseşte poezia diferită care, parcă ar spune ceva dar nici poetul nu ştie bine ce şi nici măcar doinele în care ne jelim pe noi şi viaţa noastră. Nu, nu lipsesc nici cântecele scrise pentru public şi nu din inimă şi nici măcar cele care sunt un sincretism, fin sau grotesc între religiile lumii pentru a da bine la cât mai multe conştiinţe. Nu ne lipsesc nici concertele promovate bine, nici artişti ce se cred valoroşi, haine de paradă şi feţe de scenă.

Ne lipsesc însă cântecele  care izvorăsc din inimi cucerite de har şi experienţe trăite personal,  sinceritatea care înalţă un cântec şi frământarea care cerne cuvintele. Ne lipseşte căutarea febrilă a Lui, a dragostei şi cunoaşterii Lui, o căutare care să tâşnească în imnuri pline de sevă şi mai ales ne lipsesc oamenii care să coboare din “sala inspiraţiei” fără să strige ce au primit ei de la Domnului ci purtând, cu demnitate şi încredere, povara mesajului ce poate atinge generaţii la rând.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Surprinsi de raspuns

Evanghelia după Luca – prezentare generală

“Doctorul Luca”, aşa cum este numit de apostolul Pavel, avea să fie primul istoric creştin în adevăratul sens al cuvântului. Înainte de a se pune la masa de scris şi a compila textul Evangheliei, învăţatul Luca a adunat material din toate sursele disponibile lui, a făcut cercetări, a luat interviuri şi a analizat faptele.  Rezultatul este un manuscris, diferit cele multe ce circulau în acea vreme prin acurateţe, sinceritate, exactitate şi profesionalism.

Două scopuri precise l-au ghidat pe Luca în hățișul scrierii istoriei: dorinţa de a demonstra că Teofil îşi poate baza credinţa nu pe himere ci pe un fapt istoric real şi aceea de a-L prezenta pe Domnul Isus drept Fiul omului, respins de Israel.  Scriindu-le în special credincioşilor neevrei, Luca nu va uita să sublinieze, diferit de celelalte Evanghelii, universalitatea mesajului său, tema iertării şi importanţa rugăciunii, impactul lucrurilor materiale asupra individului precum şi bucuria care însoţeşte credinţa şi mântuirea.

Evanghelia după Luca se înscrie cu succes, prin abilitatea compozitorului său, în galeria marilor simfonii ale istoriei creştine faţă de care cu toţii suntem îndatoraţi. Ea pune încă o temelie, grea şi de neclătinat, la edificiul credinţei creştine care îndeamnă la a cerceta pentru a fundamenta credinţa, care nu se dezice de efortul intelectual şi care, în negura secolelor, rămâne ca o cetate aşezată pe vârful muntelui în care lumina domnește neîncetat.

(20 martie, seara – Luca 1:1-20)

Era un preot în Iuda, unul dintre numeroşii preoţi din acea vreme, bătrân şi obosit de scurgerea ternă a zilelor.  În timp ce templul devenise o mare casă de schimb şi după perdele se făceau jocuri politice importante, se legau şi se dezlegau destine, se programau căderi şi cumpărau înalţări, Zaharia alesese să rămână curat înaintea Dumnezeului său. Era poate mai sărac decât mulţi dintre colegii săi şi mai marginalizat dar, în cer, Dumnezeu cântărea în aur valoarea neprihănirii lui.

Preotul avea o dorinţă ce luase formă de rugăciune. Nici măcar nu mai ştia de când se ruga pentru împlinirea dorinţei familiei lui, dar ştia că nu era dată când să îşi  plece capul la rugăciune şi în care să nu rostească înaintea Puternicului lui Israel şi aceasta doleanţă. Devenise obişnuinţă iar lunga perioadă în care cerul refuzaze orice fel de comunicare pe această temă cu Zaharia transformase obişnuiţa în automatism.

În dimineaţa aceea nu avea nici un fel de gânduri. Se îndreptă grăbit spre Templu şi acolo aşteptă cu răbdare să se tragă sorţul. De mult şi jocul acesta cu întâmplarea nu mai avea farmecul de care povesteau părinţii lor dar se mai practica uneori cinstit. Ieşi el de data aceasta; îşi luă cădelniţa şi bătrâneşte o porni spre locul tămâierii. În toiul tămâierii, printre fum de tămâie şi rugăciuni şoptite veni la întâlnire, târziu dar plin de bucurie, un înger al Domnului. Se apropie de Zaharia şi îi spuse că Domnul i-a ascultat rugăciunea şi că hotărî să o împlinească dăruindu-i drept fiu un profet.

Ce sperietură trase! Nu mai auzise de mult de astfel de întâlniri în templu şi nu ştia prea bine cum să se raporteze, să se închine sau să aştepte, să glăsuiască sau să tacă, să strige pe cineva sau să… cum? i-a ascultat rugăciunea? îi va dărui un fiu? Şi diplomatul Zaharia prinse a vorbi “Din ce voi cunoaşte lucrul acesta? Fiindcă eu sunt bătrân şi nevasta mea este înaintată în vârstă.” Ar fi putut să îi spună în faţă că nu îl crede, că hrăneşte iluzii şi naşte himere, că oferă imposibilul. Ar fi putut să îl roage, tâfnos şi deranjat, să îl lase în pace cu astfel de propuneri, că a aşteptat prea mult, atât de mult încât acum era prea târziu. A ales însă calea diplomaţiei fără să ştie că îngerul citea în cuvintele lui avalanşa de neîncredere.

Cred că orice creştin se roagă chiar dacă o face încet şi cu băgare de seamă, sau în fugă, între cafeaua de dimineaţă şi uşa de la serviciu. Ne revărsam adeseori înaintea lui Dumnezeu cu un potop de cuvinte pe care nu îl mai ştim struni şi nu de puţine ori ne căutăm îndărătnicele cuvinte prin noianul de gânduri ce ne copleşesc. Ne rugăm cu stăruinţă şi curaj sau speriaţi şi dezamăgiţi. Rugăciunea este o parte a vieţii de credinţă chiar dacă ni se pare de multe ori că rostitele cuvinte nu au depăşit tavanul.

Ne rugăm şi rugăcinile ne sunt cereri iar cererile tind să devină automatisme. Zaharia s-a mirat că Dumnezeu a decis să îi răspundă pozitiv la rugăciune dar oare nu facem şi noi la fel, de înfricoşător de multe ori? Credem teoretic şi ne rugăm practic dar perspectiva împlinirii acelei mari dorinţe pe care am îndrăznit să o adăugăm rugăciunii ne găseşte total nepregătiţi, gata să negăm puterea Celui care o aduce în fiinţă.

Când ne rugăm…. ce credem?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Ultimele "secunde" ale istoriei

(13 martie, seara – Marcu 13:21-37)

Undeva departe, orologiul istoriei bate trist, aproape înţepenit. Bătrânul pământ se adânceşte tot mai mult în bezna de dinaintea dimineţii şi fiecare gâza pare monstru, fiecare copac balaur şi fiecare om, demiurg. Secundele trec încărcate de poveşti; de câţiva ani îndrăznesc să îmi agăţ şi eu povestea de greul ceasornic, alături de povestea ta, a înaintaşilor şi strămoşilor noştri, a fiecărui om. An de an obligăm pământul să poarte povara grea a gândurilor noastre, a vieţii şi cuvintelor şi căutăm cu disperare locul potrivit în care să ne înfigem rădăcinile tot mai adânc în el, pământul blestemelor uitate.

L-am părăsit pe Dumnezeu sau L-am trădat la fiecare răspântie a vieţii, căpătând în schimb cei 30 de arginiţi ai pământului de care nu vrem să ne mai despărţim. Ceasul istoriei bate şi noi ne astupăm urechile pentru că nu am vrea să lăsăm aici case, maşini, cariere şi perete de diplome, familii şi relaţii, visuri febrile şi năzuinţe meschine. Am acceptat cu greu ideea morţii inevitabile dar am alungat-o rapid în sertarul înţepenit al gândurilor ascunse de noi înşine. Dar să acceptăm ideea finalului, terminarea prezentului şi înghiţirea viitorului de Dumnezeul nelimitat de timp, este prea de tot.

Uimiţi, ucenicii urmăreau atent discursul Domnului lor. Îi şocase prin lipsa de atenţie acordată clădirii solemne a Templului despre care afirmase, fără nici o umbră de regret, că nu va mai avea două pietre alăturea. Iar acum le vorbea despre necazuri, unul mai mare decât altul, de schimbări atât de profunde ale realităţii, schimbări în care tot universul va fi antrenat, despre o lume nouă în care vor locui cei aleşi, adunaţi din toate colţurile pământului. Le vorbea dar ei înţelegeau prea puţin; nici noi însă nu am făcut paşi prea mari în înţelegere.

Le vorbea şi despre momentele în care El, iubitorul Învăţător, nu va mai fi cu ei, despre acele momente în care vor ieşi la iveală tot felul de cristoşi care vor vrea atenţia credincioşilor, care vor vrea să cumpere cu minuni şi semne mari adeziunea celor răscumpăraţi. Le vorbea dar realitatea asta le părea departe.

Ceasul însă şi-a urmat cursul şi avertizările de atunci sunt realitatea tristă de astăzi. Cu ochii cârpiţi de somn sau încărcaţi de oboseală mai caut şi astăzi ceasornicul vremurilor. Aş vrea să bată ultima secundă, să încremenească acolo şi să lase adevărata viaţă să îmi inunde sufletul şi să mă poarte la Domnul meu. Prea mulţi cristoşi falşi şi dumnezei de paie încarcă aceste ultime secunde. Prea pline sunt adunările celor care se laudă cu minuni puse în cârcă unui dumnezeu prefabricat ce poate fi luat acasă şi modelat în funcţie de preferinţe. Prea mulţi oameni sinceri dar slabi sunt astăzi răpiţi de vulturii prorociilor false rostite cu aplomb de la amvoane de sticlă sau colibe zdrenţuite; prea mulţi oameni îndrăgostiţi de semne şi minuni, Doamne, şi prea puţin loc în paharul experienţelor pentru întâlnirea cu Tine!

Ascultaţi, sunt ultimele bătăi ale ceasornicului! Ce zic mie, zic tuturor: “Vegheaţi!”

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!