Pricinile de poticnire

(12 februarie, seara – Matei 26:26-50)

Pricinile de poticnire sunt piedicile pe care le întâlnim de-a lungul cărării. Sunt peste tot presărate, la dreapta şi stânga, în faţă şi în spate, în trecut, prezent şi viitor; pe unele le remarcăm de departe şi le ocolim cu mare grijă, altele sunt bine ascunse şi se ivesc neaşteptat, lăsându-ne adeseori fără replică. Sunt şi din acelea care îşi îndeplinesc menirea şi le vedem în întreaga lor putere abia după ce ne ridicăm, plini de praf, cu haina ruptă şi obrazul roşu de mânie, indignare şi ruşine. Pentru unii creştini aceste pricini de poticnire trebuie să fie adevăraţi munţi crescuţi în cale pentru a putea să îi împiedice, alţii mai slabi sau mai sensibili se împiedică şi de o scamă.

Trăim de multe ori cu impresia că aceste piedici sunt făcute din oameni care înadins vin şi ne supără, ne atacă în acel domeniu slab, ne ispitesc cu acele lucruri la care am renunţat de dragul Domnului. “Oamenii piedică” sunt peste tot, unii păgâni de-a binelea care rânjesc atunci când piedica le-a reuşit, dar  alţii sunt creştini de-ai noştri care pur şi simplu îşi permit să trăiască altfel decât considerăm noi că este bine, să se îmbrace, mănânce, cânte, iubească pe Domnul într-un mod pe care nu îl putem înghiţi. Şi ei ne sunt cele mai mari piedici, ei şi felul lor de a interpreta Scriptura. O, de-ar fi pe cale numai oameni care să ne semene, credincioşi care să se supună aceloraşi dogme.

Dar evanghelistul Matei ne suprinde din nou prin relatările lui. Era noapte grea în grădina Ghetsimani, noapte încărcată de semnificaţii ce şi acum ne scapă. Din cina cea de taină ucenicii au priceput puţine dar erau deja obişnuiţi să tacă atunci când simţeau că situaţiile îi depăşesc. Şi mai puţine au priceput din cuvintele Învăţătorului dar iar au tăcut până când Acesta va anunţa că noaptea va aduce un eveniment al poticnirii care Îl va avea drept piedica tocmai pe El. “Cum? Ei nu, nu au găsit şi nu vor găsi în El niciodată o pricină de poticnire, de judecată. Ei merg până la moarte alături de El”… dar noaptea abia începută era lungă şi plină de surprize.

S-au poticnit în El şi chiar au căzut. Unii au fugit departe iar alţii au uitat dintr-o dată cei trei ani şi jumătate. Ştia Domnul Isus aşteptările lor, cunoştea opiniile lor şi chiar dacă tăceau ştia că nu sunt de acord cu El, că nu vor un Mesia al jertfei, al crucii, că au băut din pahar la cină dar că sângele legământului încă îl refuzau. De fapt opiniile, părerile şi prejudecăţile lor îi vor pune pe fugă, lăsându-L singur în mijlocul lupilor. Nu le spune că vor fi laşi, că îl vor trăda, că se vor ascunde pe unde vor apuca ci, în nemărginita-I milă, îşi ia asupra Lui întreaga vină şi le spune că sursa căderii lor va fi El şi jertfa Lui şi nu părerile lor limitate despre Mesia.

De câte ori în şiragul zilelor nu ne-am împiedicat de unul sau altul, nu am văzut pe altcineva vinovat de căderea noastra, nu am judecat pe toţi cei ce ne erau diferiţi în loc să ne recunoaştem noi cei slabi, imaturi, furaţi de propriile dogme, batjocoriţi şi trântiţi de propriile preconcepţii. Princinile de poticnire pot fi multe dar de cele mai multe ori în ele mă recunosc vinovat eu. De prea multe ori mi-am fost un punct de cădere, o piatră pe cale, un laţ pentru credinţă.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Iuda cel dezamagit

(11 februarie, seara – Matei 26:1-25)

Erau aproape trei ani şi jumătate de când îl urma pe acest Isus, ani frumoşi şi grei; au fost anii în care a renunţat la ceea ce făcea pentru supravieţuire, la lucrul şi planurile sale şi l-a urmat pe predicatorul carismatic din Nazaret. A crezut  la început în cuvintele Sale, îi plăceau predicile pline de putere, sfaturile pline de compasiune. Iar minunile care se înfăptuiau prin El  păreau să aducă vântul schimbării peste ţara oprimată a evreilor.

Au fost ani pe care i-a trăit cu sufletul la gură în fiecare moment aşteptând ca Isus Cristos să se decidă să-şi ia în serios rolul de Mesia şi să cucerească Ierusalimul şi independenţa fiecăruia dintre ei. Nu s-a supărat nici că Petru şi alţi vreo câţiva erau mai iubiţi şi mai băgaţi în seamă şi nici măcar că de fiecare dată îşi înghiţea cuvintele pentru că alţii erau mai guralivi decât el. Aştepta în tăcere dar în ultima vreme Îl auzea tot mai des pe Învăţător  vorbind despre moartea Sa. Mai avea oare motive să spere? Spargerea vasului de alabastru pe picioarele lui Isus de către acea necugetată femeie a fost picătura care a umplut paharul. Şi odată plin, Iuda l-a băut până la fund.

Nu ştim de ce a decis să-L vândă pe Fiul Omului. Poate că aşa a crezut că va reuşi să-l determine pe Isus să acţioneze precum Mesia mult aşteptat de el şi întreaga naţiune.  Poate că pur şi simplu nu L-a mai văzut drept Mesia şi atunci a hotărât să termine cu El şi cu speranţele oarbe pe care şi le pusese.

Nu cred că în acea noapte a tenebrelor, alunecând pe lângă ziduri, Iuda s-a dus să-L vândă pe Cristos la porunca Acestuia din urmă, ca un exemplu de ascultare dureroasă (ideea centrală a evangheliei după Iuda).  Cred însă că Iuda a fost dezamăgit crunt de Domnul Isus. Atunci când a auzit chemarea Domnului a venit şi a adus cu el un bagaj întreg de aşteptări, dorinţe, planuri şi scopuri pe care el, Iuda, le considera demne de a fi împlinite şi pe care acum trebuia să le uite.

Auzim adesea că Domnul Isus nu a dezamăgit niciodată pe nimeni. Nu este adevărat, fiecare generaţie şi cred că fiecare biserică a avut şi va avea oameni care vor pleca din faţa Domnului dezamăgiţi. Au crezut că vor fi vindecaţi, eliberaţi, împliniţi şi fericiţi şi când toate acestea se dovedesc mai greu de atins decât au sperat iniţial, nodul amar al multora îi va determina să vândă totul pe cei 30 de arginţi ai lumii.  Credinţa nu este combustibilul propriilor dorinţe, jertfa şi învierea Lui nu sunt bazele fericirii noastre vremelnice, spiritualitatea nu este raiul împlinirii noastre ca pământeni.

Faca-mi-se-ntotdeauna,  dupa sfantul Tau Cuvant,
Chiar de-ar fi sa-mi cada toate,  planurile la pamant.

Gandul Tau sa se-mplineasca  nestirbit in mine-oricand,
Chiar de-ar fi sa se darame, tot ce mi-am zidit in gand.

Voia Ta sa se inalte  ca stapan in viata mea,
Si-n farame sparge-mi voia,  Printr-o lovitura grea.

Rugaciunea asta, Doamne, Tu sa mi-o asculti mereu,
Iar de-ar fi s-o schimb vreodata, n-asculta de gandul meu!


Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.