E vineri… dar duminica soseste!

Sunt doar câteva versuri care reuşesc să adune în cuvinte firave însemnătatea zilei de vineri din săptămâna mare. E vineri şi sunt atâtea poveri care ne zdrenţuiesc sufletul, atâta întuneric în jur şi atâta durere strânsă în inimi cârpite… dar e doar vineri…

Iată versurile:

S.M. Lockridge:

It’s Friday
Jesus is praying
Peter’s a sleeping
Judas is betraying
But Sunday’s comin’

It’s Friday
Pilate’s struggling
The council is conspiring
The crowd is vilifying
They don’t even know
That Sunday’s comin’

It’s Friday
The disciples are running
Like sheep without a shepherd
Mary’s crying
Peter is denying
But they don’t know
That Sunday’s a comin’

It’s Friday
The Romans beat my Jesus
They robe him in scarlet
They crown him with thorns
But they don’t know
That Sunday’s comin’

It’s Friday
See Jesus walking to Calvary
His blood dripping
His body stumbling
And his spirit’s burdened
But you see, it’s only Friday
Sunday’s comin’

It’s Friday
The world’s winning
People are sinning
And evil’s grinning

It’s Friday
The soldiers nail my Savior’s hands
To the cross
They nail my Savior’s feet
To the cross
And then they raise him up
Next to criminals

It’s Friday
But let me tell you something
Sunday’s comin’

It’s Friday
The disciples are questioning
What has happened to their King
And the Pharisees are celebrating
That their scheming
Has been achieved
But they don’t know
It’s only Friday
Sunday’s comin’

It’s Friday
He’s hanging on the cross
Feeling forsaken by his Father
Left alone and dying
Can nobody save him?
Ooooh
It’s Friday
But Sunday’s comin’

It’s Friday
The earth trembles
The sky grows dark
My King yields his spirit

It’s Friday
Hope is lost
Death has won
Sin has conquered
and Satan’s just a laughin’

It’s Friday
Jesus is buried
A soldier stands guard
And a rock is rolled into place

But it’s Friday
It is only Friday
Sunday is a comin’!

Distribuie:

Smochinul blestemat

(9 martie, seara – Marcu 11:19-33)

Blestemarea  smochinului care nu avea nici un rod stârneşte şi astăzi controverse. Unii cred că Domnul Isus nu avea nici un drept să acţioneze aşa pentru că nu era vremea roadelor (chiar dacă frunzişul verde abundent era semn cunoscut al prezenţei fructelor timpurii – mugurii care erau comestibili şi care apăreau în Nisan, luna paştelui evreiesc). Alţii cred că a fost un semn de slăbiciune pur umană a Domnului Isus care a blestemat sub efectul puternic al foamei.

Interesant însă este modul în care Marcu alege să amintească  întâmplarea cu smochinul. Putea să o relateze pur şi simplu, cu accent puternic pe acţiune şi în forţă, ca întreaga lui Evanghelie. Putea să cuprindă totul într-un singur cadru, să spună despre căutarea roadelor, blestemarea şi uscarea smochinului într-o singură frază mustind de vitalitate.

Dar Marcu decide să oprească povestirea la jumătate şi să ne  facă martori a unei întâmplări pe care  cu greu o putem  pricepe. Nu era pentru prima dată când Domnul Isus se afla în Ierusalim şi cu siguranţă nu vedea uimit comerţul înfloritor din curtea templului. Mai trecuse pe lângă mesele schimbătorilor de bani şi cred că ştia târgul din staulele curţii Templului: o sumă pentru un miel fără cusur, o monedă pentru un porumbel perfect şi păcatul este curăţit. Se dovedise a fi o afacere bună, templul câştiga, câştigau şi cei cu relaţii la marele preot, câştigau şi oamenii simpli grăbiţi dar în căutare de o împăcare facilă şi rapidă a legii lui Moise.

Nu pot să ştiu exact care au fost resorturile care au determinat acţiunea furibundă a Domnului Isus. Mâna Lui a răsturnat mesele pline de bani, mâna Lui a condus biciul care lovea în dreapta şi stânga, a oprit trecerea călătorilor nepăsători prin curtea Casei Tatălui Său.  Era popular în Ierusalimul acelui an, era plăcut şi apreciat de oameni, era ascultat atunci când predica şi minunile Lui uimeau pe toţi cei care le erau martori.  Ar fi putut să răstoarne o masă şi să o transforme în podium de pe care să ţină o predică fulminantă, ar fi putut face o minune care să îi uimească pe toţi. Şi cu toate astea el preferă biciul, vorbele grele şi acuzatoare, acţiunea violentă.

Întâmplarea cu smochinul ne aduce puţină lumină. Pe pământul pătimirii, în vizită la cei aleşi, era Fiul lui Dumnezeu. Ei nu ştiau şi nici nu erau gata să accepte; ochelarii propriilor păreri erau prea fumurii pentru a le mai permite să vadă realitatea. De departe smochinul (Israel) era verde şi chiar dacă roadele coapte nu îşi aveau vremea atunci, muguri trebuiau să existe. Dar nu erau decât frunze, înveliş, strălucire peste gol, poleială peste putrezire.  De departe Dumnezeu era prezent, ritualurile nu conteneau, jertfele nu se isprăveau, legea era respectată şi literele lui Moise urmate. Dar fructe din care să te hrăneşti nu erau!

Dimineaţa Petru constată cu surprindere că smochinul blestemat s-a uscat. În orele care s-au scurs de la blestemarea lui,  frunzele au căzut, ramurile au îmbătrânit şi târziu şi singur a rămas ceea ce fusese de la început: un smochin fără rod. Blestemul Domnului Isus doar i-a dat jos poleiala şi l-a arătat în adevărata lui lumină, cea de pom înşelător, fără rod şi nefolositor.

Biserica mileniului III îşi continuă ritualurile. Ne este teamă să ne oprim în loc şi să le analizăm.  Tributari pragmatismului am adus piaţa în faţa casei, a sufletului şi a bisericii şi ne schimbăm valorile în funcţie de circumstanţă, ne alegem cu grijă “animalul fără cusur” cu care venim în faţa Domnului şi mai ales a fraţilor. Apoi mergem mai departe. De roade nu putem vorbi dar ce bine că avem frunze multe: haine stălucitoare, clădiri impunătoare, acte de binefacere înfăptuite după reţetar (o dată pe lună sau de două ori) şi programe dese.

Iar orele trec şi frunzele cad, una câte una!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Departe de mulţimi

(8 martie, seara – Marcu 11:1-18)

Călare pe un măgăruş venea Cristos spre Ierusalim. Putea alege un armasar pur sânge îmbrăcat în purpură, putea să stea ţanţoş în şaua lui scumpă şi să privească de acolo cu ochi pătrunzători muritorii de rând care îi ieşeau umili în cale. Iar în mâini putea avea frâie poleite cu aur, la brâu sabie de învingător şi pe cap coif de luptător neînfricat. Putea dar Adevăratul Rege a ales hăruita umilinţă şi nu vremelnica mândrie.

Ierusalimul era în fierbere. Mulţimi din cetatea sfântă dar şi din împrejurimi ieşiră să întâmpine un tâmplar şi în praful drumului ei îşi aşterneau hainele semn al unei bucurii debordante. Cu Cristos pe porţile Ierusalimului intra speranţa. După ani buni de tăcere a Sfântului lui Israel  şi de cristoşi care înşelaseră fiece aşteptare, zidurile bătrânei cetăţi auzeau din nou: “Osana! Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului!” . Osana, un strigăt deznădăjduit al unui popor înfrânt de prea multe ori de propria nimicnicie; Osana! adică “O, salvează-ne acum!” Aud aievea strigătul lor cântat de mulţimile ce Îl conduceau spre tronul închipuit pe Cel ce le hrănise în pustie.  Şi îi aud parcă şi pe cei ce veneau după măgăruş cântând şi ei acelaşi refren.

O, dacă acest stigăt ar fi fost al unei inimii cucerite de har, străpunse de pocăinţă! Dar strigau cei uimiţi de minuni, marcaţi de vindecări, sătui de păine şi peşte, umiliţi de romani şi frânţi de birul prea greu. Strigau mulţimile şi strigătul lor astăzi cânta “Osana!” şi mâine avea să scuipe “răstigneşte-L!” Strigau şi nu ştiau că tronul îi va fi Crucea şi palatul afară din cetate, pe dealul Căpăţânii.

Şi astăzi mulţimile strigă, şi astăzi taie ramuri de finic şi îşi arunca haina în praful drumului pentru că şi astăzi speranţele oarbe le însufleţesc vorbele. Speranţa unei pâini mai albe, a unei vieţi mai bune sau a unui miracol care oricum întârzie are puterea să dea jos de pe mulţime haina şi să-i smulgă din piept strigăte de bucurie. Orice pentru viaţa de aici, pentru ceva ce putem număra, cântări, măsura. Şi astăzi cristosul nevoilor imediate este aclamat de mulţime iar Cristosul adevărat este hulit şi respins.

Departe de strigătul mulţimii, în linişte şi singurătate, undeva, de-a lungul pribegiei vitrege Cristos mai întâlneşte şi azi oameni. Se apropie şi le vorbeşte despre o mântuire personală şi despre o viaţa în doi: Cristos şi mântuit. Iar afară mulţimea încă strigă după pâine ce nu satură, apă ce nu adapă şi minuni ce nu mântuie.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

O judecata cumpătată

(22 februarie, seara – Marcu 3:20-35 )

Unul dintre cele mai mari cadouri pe care Dumnezeu le-a făcut fiinţei umane este raţiunea. De mici vedem lumea şi tot ceea ce ne înconjoară prin ochii noştri de lapte şi ne gândim la ceea ce am văzut, clasăm lucrurile în categorii mari sau mici, le includem în dosare şi să le arhivăm în mintea noastră astfel încât la nevoie să  le putem găsi uşor. Ne formăm experienţa şi devenim oameni ai opiniilor. Învăţăm ce este bine şi ce este rău, purtăm la noi unităţi de măsură şi, pentru că nu vrem să fim purtaţi de orice vânt sau parere, măsurăm şi judecăm totul.

Uneori insa, în judecăţile noastre greşim şi o facem foarte tare. Aşa făceau şi evreii din vremea Domnului Isus. L-au întâlnit pe El, învăţătorul din Nazaret şi numeroase semne îi puteau determina să vadă în El pe Mesia mult aşteptat dar privirea împăienjenită i-a dus la o judecată strâmba . Au crezut că face semne cu ajutorul lui Satan, că este un exponent al răului şi au decis să nu îl primească; altă logică nu mai încăpea, altfel nu puteau fi privite lucrurile. Au analizat şi au pus imediat eticheta fără să vrea să ştie că modul în care au privit lucrurile are prea multe carenţe pentru a fi luat în serios.

Aceasta este şi atitudinea noastră adeseori. Întâlnim, de-a lungul cărării, lucruri care contravin puternic învăţăturii primite, experienţelor trăite, părerilor deja formate sau dogmelor cu care ne-am baricadat. Analizam fugitiv şi punem eticheta cuvenită. Nu mai vrem să luăm în calcul alte posibilităţi, alte explicaţii şi alte raţiuni; simplu fapt că noi am accepta greu acel lucru ne face să îl judecăm din start şi să spunem celorlalţi cât de greşit este. Ne este mai comod aşa; în plus la umbra vechilor noastre concepţii suntem apăraţi bine de intemperiile schimbării, chiar dacă aceasta este în bine.

Judecăm şi este bine să o facem; Dumnezeu ne-a dat raţiune şi se aşteaptă să o folosim dar este bine, ca de-a lungul pribegiei noastre să rămânem temperaţi şi să ne conştientizăm bine propriile limitări. Nouă nu  ne este dată o balanţă a judecării la fel de dreaptă ca cea a lui Dumnezeu, analiza noastră nu este exhaustivă, atotcuprinzătoare ci adesea lasă pe dinafară, nebăgate în seamă, aspecte importante şi definitorii pentru ceea ce este judecat. Nu am vrea ca la final să vedem că am etichetat greşit ceea ce venea de la Dumnezeu!

Te rog, Stăpânul meu preabun:  prin Duhul să mă-nţelepţeşti
Să nu zidesc ce Tu dărâmi,  să nu dărâm ce Tu zideşti.
În orice timp şi-n orice loc,  Lumina-mi fie căpătâi –
Să nu rămân când Tu Te duci, să nu mă duc când Tu rămâi.

Prin lumea veacului de-acum,  cu adevărul să mă-ncingi:
Să nu resping ce Tu primeşti, să nu primesc ce Tu respingi.

Din partea harului ceresc s-aleg şi eu cum Tu alegi:
Să nu culeg ce Tu arunci, să nu arunc ce Tu culegi.

Să-mi dai iubire-n adevar, să Te cunosc mai mult cum eşti;
Să nu iubesc ce Tu urăşti,  să nu urăsc ce Tu iubeşti.

Să-mi potriveşti viaţa mea cu voia Ta în totul, tot!
Ca a greşi-n lucrarea Ta nicicând, nicicând să nu mai pot.

(Nicolae Moldoveanu)

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Cine ne preţuieste?

(21 februarie, seara – Marcu 3:1-19)

Istoria a dovedit că noi oamenii ne preţuim puţin între noi. Războaiele care s-au instalat repede pe pământul creat, ura care şi-a făcut perfid culcuş în sufletele multora încă de la început, interesele meschine, unele ascunse, altele purtate la vedere, toate acestea şi multe altele au transformat locuinţa noastră vremelnică într-o piaţă în care oamenii se vând unii pe ceilalţi la preţuri derizorii.

Am avut şi avem încă mulţi conducători de state, regi, principi, preşedinţi, generali şi oameni sus puşi care nu reuşesc să vadă în omul simplu decât carne de tun, mijloace ieftine spre împlinirea scopurilor lor “măreţe”, purtătorii poverilor personale dar mai ales ale domnilor aflaţi în funcţii. Aşa este în viaţa la un anumit nivel, aşa este şi la celălalt. Purtaţi de vântul interesului ce se schimbă repede şi bate cu putere, astăzi suntem prieteni apropiaţi ai cuiva iar mâine uitaţi în gerul amiciţiei stinse; am preţuit puţin, doar până când interesul s-a împlinit, avantajele s-au sfârşit.

Oamenii preţuiesc puţin în ochii altor oameni! Aşa este acum, aşa era şi atunci. M-a sfâşiat scena din Marcu 3:1-6. Era acolo un om cu mâna uscată, un purtător al chipului lui Dumnezeu şi acest lucru îl făcea egalul celorlalţi.  Stătea în mijlocul mulţimii ce îl înconjura şi aude din gura Mântuitorului nu cuvintele vindecări ci o întrebare adresată mulţimii: “Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau să o pierzi?” Şi a urmat tăcerea; sabatul sau vindecarea? Grea alegere şi nimeni nu a rostit nici un cuvânt; nu le păsa de mâna uscată a nenorocitului, nici de veniturile probabil mici ale familei lui, nici de durerea zilnică sau de oprobiul din piaţa de unde se alegeau muncitorii. Era mâna lui uscată, era problema lui; ei trebuiau să respecte sabatul. În acest caz tăcerea nu a însemnat confunzie, necunoaştere ci un răspuns foarte clar: noi alegem sabatul, nenorocitul poate să rămâna aşa, mai preţioase sunt dogmele decât el.

Dar chiar dacă ceilalţi au tăcut, Cristos Domnul vorbeşte şi El preţuieşte viaţa acelui nenorocit, îl vindecă asumându-şi inevitabil sfatul murdar de afară prin care fariseii şi irodianii au hotărât să Îl piardă. El preţuieşte oamenii! O dovedeşte crucea, o dovedesc promisiunile şi răscumpărarea, ajutorul în vreme de nevoi şi prezenţa-I binecuvântată de care nu suntem lipsiţi. Preţuim mult în ochii Tatălui: nu treizeci de arginţi, un blid de linte, o palmă de pământ sau un scaun mai înalt ci atât de mult încât şi-a trimis Fiul să moară pentru a ne răscumpăra pentru Sine!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Smerenia, însemnul regal

(19 februarie, seara – Marcu 1:23-45 )

Epoca modernă şi postmodernă a adus cu sine o redescoperire şi reafirmare a importanţei fiinţei umane. Cumva oamenii de ştiinţă, filosofii şi cercetătorii au descoperit că omul este important, că el trebuie aşezat în centrul universului şi că toate lucrurile se învârt sau ar trebui să se învârtă în jurul său. Fie că este vorba de amprenta Dumnezeirii pe care omul o poartă în chipul său de lut sau de superioritatea câştigată prin luptă şi extinderea stăpânirii asupra a tot ce există, am ajuns să considerăm că suntem coroana creaţiunii sau veriga cea mai tare a evoluţiei şi asta ne-a hrănit profund orgoliul.

De aici şi până la carţi care să ne înveţe cum să fim cei mai buni şi care să ne aducă argumente că merităm totul, până la emisiuni televizate în care omul este preaslăvit şi predici care ne arată care sunt paşii prin care obţinem ceea ce am fost creaţi să deţinem nu a mai fost decât puţin. Astăzi suntem inundaţi de sfaturi despre cum să îţi creionezi o imagine cât mai puternică şi mai luminoasă, cu motive pentru care suntem aşa de minunaţi şi pentru care noi deţinem pământul în stăpânire. Am ajuns astfel să fim doar imagine strălucitoare şi studiată şi să alergăm nebuneşte după orice lucru care ar putea să ne întregească chipul strălucitor şi să motiveze pe ceilalţi să ne privească cu o şi mai mare admiraţie. Totul, de la familie şi afaceri, prieteni şi loc de muncă, religie şi principii este pus în slujba imaginii noastre, o imagine care de prea multe ori nu este urmată de consistenţă reală ci de putrezire şi gol interior.

Urmăriţi însă modul în care Marcu descrie cum acţiona Domnul Isus. Am putea crede că, din moment ce El era Mesia, ar trebui să folosească orice mijloc şi să nu scăpe nici o ocazie în care să poată demonstra că El este Trimisul mult aşteptat. S-a făcut o minune? Imediat trebuie afirmat clar şi răspicat că Mesia a făcut-o! Să îl aplaudăm la scenă deschisă şi să îi mulţumim lui Dumnezeu că lucrează prin El. A fost eliberat vreun îndrăcit? Să punem repede bazele unei organizaţii sau a unei partide religioase ca să ştie lumea întreagă modul în care Dumnezeu lucrează prin Învăţătorul nostru! A fost vindecat cineva de vreo boală incurabilă? Vom merge prin toată Iudea propovăduind vindecarea de boli incurabile prin Isus din Nazaret! Vom scrie pergamente cu mărturii ale beneficiarilor minunilor, îndrăciţilor eliberaţi şi bolnavilor vindecaţi.

Dar Isus refuză cu putere astfel de abordări. Nu lasă demonii să vorbească despre El deşi mărturia lor ar fi fost zguduitoare, refuză să ia parte la întâlnirile de vindecare programate (vs. 37-38) şi porunceşte beneficiarilor milei sale să păstreze tăcerea. Era modul Lui de a ne spune şi astăzi că acceptarea faptului că El este Mesia nu vine prin miraculosul care surprinde ci prin conştientizare din partea Duhului şi prin alegere zilnică.

Putea să folosească aşa de multe argumente care să îi creioneze o imagine puternică de Mesia, putea să pună în faţă minunile şi semnele şi toate elementele supranaturale ale lucrării Sale. A ales însă să fie smerit şi să ne înveţe că aceasta este singura atitudine pe care omul trebuie să o aibă în universul Măreţului Creator.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Loialitate ce rămâne!

(16 februarie, seara – Matei 27:51-66)

Era un om bogat din Arimatea, Iosif, şi el ucenic al Domnului Isus dar care niciodată nu a ieşit în evidenţă, care a urmărit minunile şi învăţăturile Domnului de pe margine, care a fost prezent la crucificare şi a văzut durerea pe care romanii aflaţi sub cârmuirea mai marilor lor o răspândeau. Ştia că această crucificare îi va împrăştia şi înfiora pe ucenicii de aproape şi cunoştea bine durerea pierderii speranţei pe care ei o simţeau. O cunoştea pentru că şi el a văzut în Isus pe Mesia, Răscumpărătorul cel mult aşteptat, Trimisul lui Dumnezeu. Toate speranţele lor, ale lui şi ucenicilor vizibili sau care l-au urmat pe Domnul Isus de departe, erau crucificate acolo.

Iosif  putea să fugă departe de cruce, să îşi şteargă lacrimile şi să îngroape repede toate nădejdile acolo pe dealul Golgotei, să plece şi să uite  acest episod amar din viaţa lui. Putea să scuipe şi să batjocorească în rând cu mulţimea, să se simtă trădat, înşelat şi să-şi renege învăţătorul. Putea să fie deja departe, atent să nu fie urmărit şi gata să nege orice legătură cu cel din Nazaret.

Alege însă ceea ce era mai dificil de făcut, iese dintr-o dată din anonimatul care îl putea proteja şi îşi declară public apartenenţa la cel crucificat. Îl îngroapă pe Domnul Isus în propriul mormânt şi pleacă lăsând să se ştie cine este acela care a intervenit pentru proscrisul din Nazaret. Îşi asumă pericole, trece peste părerea preoţilor şi a mulţimii, se face dator lui Pilat, ignoră chiar şi durerea adâncă din propriul suflet şi rămâne ucenic loial atunci când motive pentru o astfel de loialitate nu mai erau.

Iosif din Arimatea ne învaţă şi astăzi lecţia pe care ne-o preda Habacuc în cartea sa. Chiar dacă toată lumea din jur se prăbuşeşte, lacrimile au izvor nesecat şi dreptatea este un mărgăritar de mare preţ ascuns bine celor ce tânjesc după el,  chiar dacă sărăcia creşte şi cerul rămâne plumburiu şi fără răspuns iar speranţa a murit lăsând loc deznădejdii, omul care Îl urmează pe Cristos rămâne loial şi gata de acţiune. El ştie că dincolo de toate circumstanţe cenuşii ale vieţii stă un Dumnezeu strălucitor!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

În jurul crucii

(15 februarie, seara – Matei 27:27-50 )

Oricâte cuvinte am căuta şi oricâte fraze am compune, înţelesul ultimelor ore pe care Domnul Isus le-a petrecut în chin ne scapă. Reuşim câteodată să ne imaginăm scenele, adesea ajutaţi de diverse imagini cinematografice foarte plastice, îl vedem căzut sub greutatea crucii, auzim parcă biciul roman cum şuieră şi mulţimile îmbătate de sânge cum se îngrămădesc. Dar importanţa şi semnificaţia acelor ore ne scapa dureros de mult şi oricâte cărţi am scrie tot nu am reuşi să-i înţelegem pe dea-ntregul jertfa şi nu putem măsura magnitutidea momentului şi implicaţiile lui pentru istoria omenirii.

Priviţi la oamenii care s-au adunat buluc în jurul evenimentului de pe străzile Ierusalimului, care îşi ucidea încă o dată prorocii şi refuza cu forţă orice cercetare din partea Stăpânului. Cei de ieri parcă sunt cei de astăzi, cei de atunci parcă se multiplică şi se regăsesc adesea printre noi.

Sunt, pe de o parte, soldaţii romani. Oricât de viteji s-ar fi crezut şi oricât de încercaţi ar fi fost de focul luptei, mulţi dintre ei nu suportau o crucificare dacă nu erau suficient de beţi. Era prea mult şi pentru ei, prea multă cruzime şi prea mult sânge de la un singur om, prea cumplită tortură. Dar odată aflaţi sub însemnul alcoolului slujba ingrată devenea o plăcere ba chiar găseau şi resurse să se distreze copios, să joace zaruri, să se închine în chip de batjocură şi să împartă între ei o pradă săracă. Câţi ca ei şi astăzi! Ascunşi din cauza loviturilor vieţii ei îşi ridică imediat capul cum un succes de moment, o bravură vinovată sau un interes meschin îi îmbată. Pentru cupa de venin dulce al lumii sunt gata să răstignească, să jefuiască şi să batjocorească o dată în plus pe Fiul lui Dumnezeu şi pe răscumpăraţii Lui. Ce tristă amăgire!

Apoi, sunt preoţii şi cărturarii, intriganţii de serviciu ai acelor zile. Ei stau pe margine, cunosc bine mulţimea şi mai ales  subiecţii din ea pe care îi pot folosi în interese proprii, numai buni pentru a face treaba lor murdară. Un cuvânt spus atunci când trebuie, o aluzie potrivită la momentul oportun, o pungă de bani când este absolut necesar şi Cel care nu se potrivea cu ideile lor, Cel care a cunoscut fundamentul  corupt şi a declarat public adânca lor corupţie este deja în drum spre moarte, cu crucea în spate. Cruzimea lor este curată, ei nu se murdăresc cu sânge şi nici nu pot fi găsiţi vinovaţi direcţi dar orice formă ar îmbrăca, cruzimea rămâne cruzime iar o crimele au şi vinovaţi morali. Câţi ca ei şi astăzi! Orice părere ce nu se supune sistemului lor, orice om care nu se încadrează în limitele descrise de ei, orice îndrăzneț care vrea să descopere adevărul este imediat exclus şi trimis către crucificările moderne. Ei sunt curaţi pe dinafară, au ştiut să păstreze imaginea inocenţei dar pe interior poartă vina miilor de crime ai căror autori morali sunt! Au cheile Împărăţiei dar le ţin în seif iar seiful este prăfuit!

Priviţi mulţimea, cea care ieri îl primea pe Învăţătorul călare pe măgăruş şi care acum îl scuipă, batjocoreşte şi insultă. Ei, cei care ieri mâncară din pâinea şi peştii înmulţiţi de El, ei cei care văzură cu ochi lor minuni fără număr şi semne fără tăgadă, ei sunt acum instrumentele torturii, agenţii activi ai preoţiei. Mulţimea de ieri care Îl crucifica pe Prinţul Păcii şi dăruitorul mântuirii a construit apoi ruguri pentru “eretici” în pieţele oraşelor, a mărşăluit în cruciade iar umple astăzi stadioane întregi închinându-se oamenilor, bunăstării şi binelui personal. O mulţime fără păstor, bătută de vântul interesului şi purtată de valul prostiei.

“Sub crucea Ta, Doamne Isuse

Vreau să rămân pe veci plecat

Sa-mi plâng viaţa mea trecută

Şi-amarul negrului păcat


Sub crucea Ta voi pune totul

Şi Ţie-n veci voi fi supus

Plângând voi spune tuturora

Că-atât de bun eşti tu Isus


În noaptea grea şi fără urme

Cărarea Tu-mi vei lumina

Şi oricâte vânturi de vor bate

Voi sta mereu sub crucea Ta!”


Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Noi, cei din noapte

(13 februarie, seara – Matei 26: 51-75)

Sunt nopți care parcă nu se mai termină, nopţi în care minutele par zile, orele par ani iar tenebrele te învăluie din toate părțile căpătând chip de monștri. Sunt nopţi în care speranţa se stinge, luptele devin abisale, puterile scad vertiginos şi sarcinile devin tot mai grele. În astfel de nopţi învăţăm să preţuim dimineaţa, ne îndrăgostim de lumină şi devenim admiratori înfocaţi ai oricărei prezenţe umane alături de noi, recunoscători pentru orice sprijin, oricât de mic.

În liniştea şi buna învoire din încăperea în care ucenicii serbau cina, nimic nu părea să anunţa o astfel de noapte. Ritualurile pe care Învăţătorul le făcea erau pline de mister … dar poate că mâine. şi ei ucenicii, vor înţelege tot de la El, despre ce era vorba. Învăţătorul le vorbea şi de trădare: dar care dintre ei să fie? Şi apoi, ce trădare să fie aceea, doar ei nu aveau nimic de ascuns, totul făcuseră în văzul lumii, întotdeauna erau pe uliţă, niciodată departe de oameni. Dacă vinde cineva, fie şi retrasul Iuda, cum să o facă, de ce şi cui? Au cântat cântarea, au ieşit la locul de odihnă şi au fost rugaţi să vegheze cu Domnul Isus dar nici atunci nici unul dintre ei nu pricepuse. Ochii le erau grei şi au adormit.

“Plecăciune, Învăţătorule!” zise Iuda înconjurat de soldaţi înarmaţi, slujitori ai preoţimii cu torţe şi numeroşi indivizi cu bâte. Sărutul lui rece a dat startul uneia dintre cele mai cunplite nopţi cunoscute de umanitate. Mântuitorul i-a întâmpinat paşnic şi s-a lăsat dus. A fost singurul care a controlat, ascuns şi tăcut, noaptea; nimic nu L-a luat prin surpindere. Ştia că venise la ai Săi dar ei l-au respins. Trăia această respingere şi era gata să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi; ceasul lui Dumnezeu bătuse şi timpul mântuirii era aproape.

Noaptea aceea va descoperi aspecte ascunse bine în sufletele celor din jur, aspecte ce trebuiau să iasă la iveală. Priviţi la Marele Preot, el, mândria lui Israel, reprezentantul lui Dumnezeu stă şi ascultă la ceas târziu mărturiile oamenilor de nimic doar cu speranţa că va putea să găsească una suficient de bună pentru a-i distruge inamicul. Noaptea aceea va dovedi preoţia lui Israel coruptă, gata să plăteacă vânzători, să se asocieze cu trădători şi să îşi bazeze judecata pe oameni fără valoare.

Noaptea îl va frânge pe impulsivul Petru. El, cel gata să meargă până la moarte cu Mântuitorul, cel gata să păşească pe ape plin de credinţă şi să spună lucruri pe care numai Duhul i le putea descoperi, el este acum înfrânt, capitulează în faţa slujincelor şi dimineaţa îl va găsi înecat în lacrimi.

O, Iuda! Noaptea se arăta promiţătoare: 30 de arginţi formau o sumă frumuşică şi cu ei recupera o parte din timpul pierdut cu Isus din Nazaret. Afundat în noapte, pribegind pe străzile tăcute ca un mormânt ale Ierusalimului, cântărea banii în palmă şi nu putea să îşi şteargă din minte imaginea plină de dragoste a Domnului Isus. Erau  prea puţini bani, prea mult făcuse, poate că El era Mesia, poate că se înşelase…noaptea îl va frânge definitiv.

Astfel de nopţi nu ne ocolesc nici pe noi, ele vin pe nepregătite, apar la orizont şi se năpustesc asupra noastră ca un taifun. Atunci este vremea potrivită să ne ascuţim simţurile şi să ne urmărim pentru că acele nopţi au darul să aducă la iveală ce este ascuns bine în noi, niciodată recunoscut, întotdeauna învelit. În timp de zi, printre succese şi speranţe, imaginea ştim să ne-o creionăm bine, luăm dintr-o parte şi punem în alta, ne studiem vorbirea şi potrivim atitudinea. În noapte însă suntem noi, cei adevăraţi, cei care avem nevoie de îndreptare, de mântuire şi eliberare, noi, cei la care Domnul Isus se gândea în noaptea grea din Ierusalimul Iudeii.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Iuda cel dezamagit

(11 februarie, seara – Matei 26:1-25)

Erau aproape trei ani şi jumătate de când îl urma pe acest Isus, ani frumoşi şi grei; au fost anii în care a renunţat la ceea ce făcea pentru supravieţuire, la lucrul şi planurile sale şi l-a urmat pe predicatorul carismatic din Nazaret. A crezut  la început în cuvintele Sale, îi plăceau predicile pline de putere, sfaturile pline de compasiune. Iar minunile care se înfăptuiau prin El  păreau să aducă vântul schimbării peste ţara oprimată a evreilor.

Au fost ani pe care i-a trăit cu sufletul la gură în fiecare moment aşteptând ca Isus Cristos să se decidă să-şi ia în serios rolul de Mesia şi să cucerească Ierusalimul şi independenţa fiecăruia dintre ei. Nu s-a supărat nici că Petru şi alţi vreo câţiva erau mai iubiţi şi mai băgaţi în seamă şi nici măcar că de fiecare dată îşi înghiţea cuvintele pentru că alţii erau mai guralivi decât el. Aştepta în tăcere dar în ultima vreme Îl auzea tot mai des pe Învăţător  vorbind despre moartea Sa. Mai avea oare motive să spere? Spargerea vasului de alabastru pe picioarele lui Isus de către acea necugetată femeie a fost picătura care a umplut paharul. Şi odată plin, Iuda l-a băut până la fund.

Nu ştim de ce a decis să-L vândă pe Fiul Omului. Poate că aşa a crezut că va reuşi să-l determine pe Isus să acţioneze precum Mesia mult aşteptat de el şi întreaga naţiune.  Poate că pur şi simplu nu L-a mai văzut drept Mesia şi atunci a hotărât să termine cu El şi cu speranţele oarbe pe care şi le pusese.

Nu cred că în acea noapte a tenebrelor, alunecând pe lângă ziduri, Iuda s-a dus să-L vândă pe Cristos la porunca Acestuia din urmă, ca un exemplu de ascultare dureroasă (ideea centrală a evangheliei după Iuda).  Cred însă că Iuda a fost dezamăgit crunt de Domnul Isus. Atunci când a auzit chemarea Domnului a venit şi a adus cu el un bagaj întreg de aşteptări, dorinţe, planuri şi scopuri pe care el, Iuda, le considera demne de a fi împlinite şi pe care acum trebuia să le uite.

Auzim adesea că Domnul Isus nu a dezamăgit niciodată pe nimeni. Nu este adevărat, fiecare generaţie şi cred că fiecare biserică a avut şi va avea oameni care vor pleca din faţa Domnului dezamăgiţi. Au crezut că vor fi vindecaţi, eliberaţi, împliniţi şi fericiţi şi când toate acestea se dovedesc mai greu de atins decât au sperat iniţial, nodul amar al multora îi va determina să vândă totul pe cei 30 de arginţi ai lumii.  Credinţa nu este combustibilul propriilor dorinţe, jertfa şi învierea Lui nu sunt bazele fericirii noastre vremelnice, spiritualitatea nu este raiul împlinirii noastre ca pământeni.

Faca-mi-se-ntotdeauna,  dupa sfantul Tau Cuvant,
Chiar de-ar fi sa-mi cada toate,  planurile la pamant.

Gandul Tau sa se-mplineasca  nestirbit in mine-oricand,
Chiar de-ar fi sa se darame, tot ce mi-am zidit in gand.

Voia Ta sa se inalte  ca stapan in viata mea,
Si-n farame sparge-mi voia,  Printr-o lovitura grea.

Rugaciunea asta, Doamne, Tu sa mi-o asculti mereu,
Iar de-ar fi s-o schimb vreodata, n-asculta de gandul meu!


Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie: