Bun venit la noua casa a “ganditorului”

by 1 Comment

A trecut mult timp de când nu am mai scris nimic. În fiecare seara mă uitam cu jind la tastatură şi imi doream să continui ceea ce m-a înalţat cel mai mult spre cer în ultima perioadă: devoţionalul zilnic. Aş fi pornit din nou la drum dacă oboseala nu îşi cerea tribut şi dacă multişoarele activităţi în care sunt implicat mi-ar fi dat răgaz.

Cu trecerea timpului mi-am dat seama că revenirea nu poate să fie în acelaşi loc şi de aceea v-am pregătit o surpriză: gânditorul se mută în casă nouă, mai exact aici, pe Gânditorul.net.

O casă nouă presupune multe schimbări. Iată câteva dintre ele:

– un design modern, mult mai funcţional;

– predici noi în pagina de predicile mele;

– o parte din emisiunile (în format audio) pe care le realizez la Radio Ciresarii. Printre ele veţi găsi deja interviuri cu: Vladimir Pustan, Danut Mănăstireanu, Laurenţiu Balcan,  Vasile Tomoiaga, Daniela Nădăban, Laura Andreş, etc.

– update imediat din contul de pe twiter: twitter.com/ganditorul

Mai sunt şi alte funţionalităţi dar vă las pe voi să le descoperiţi.

Aşadar vă urez bun venit în noua mea casa virtuală.

Nutresc speranţa că vom parcurge împreună drumul rămas din pribegia noastră.

Distribuie:

În jurul crucii

by 1 Comment

(15 februarie, seara – Matei 27:27-50 )

Oricâte cuvinte am căuta şi oricâte fraze am compune, înţelesul ultimelor ore pe care Domnul Isus le-a petrecut în chin ne scapă. Reuşim câteodată să ne imaginăm scenele, adesea ajutaţi de diverse imagini cinematografice foarte plastice, îl vedem căzut sub greutatea crucii, auzim parcă biciul roman cum şuieră şi mulţimile îmbătate de sânge cum se îngrămădesc. Dar importanţa şi semnificaţia acelor ore ne scapa dureros de mult şi oricâte cărţi am scrie tot nu am reuşi să-i înţelegem pe dea-ntregul jertfa şi nu putem măsura magnitutidea momentului şi implicaţiile lui pentru istoria omenirii.

Priviţi la oamenii care s-au adunat buluc în jurul evenimentului de pe străzile Ierusalimului, care îşi ucidea încă o dată prorocii şi refuza cu forţă orice cercetare din partea Stăpânului. Cei de ieri parcă sunt cei de astăzi, cei de atunci parcă se multiplică şi se regăsesc adesea printre noi.

Sunt, pe de o parte, soldaţii romani. Oricât de viteji s-ar fi crezut şi oricât de încercaţi ar fi fost de focul luptei, mulţi dintre ei nu suportau o crucificare dacă nu erau suficient de beţi. Era prea mult şi pentru ei, prea multă cruzime şi prea mult sânge de la un singur om, prea cumplită tortură. Dar odată aflaţi sub însemnul alcoolului slujba ingrată devenea o plăcere ba chiar găseau şi resurse să se distreze copios, să joace zaruri, să se închine în chip de batjocură şi să împartă între ei o pradă săracă. Câţi ca ei şi astăzi! Ascunşi din cauza loviturilor vieţii ei îşi ridică imediat capul cum un succes de moment, o bravură vinovată sau un interes meschin îi îmbată. Pentru cupa de venin dulce al lumii sunt gata să răstignească, să jefuiască şi să batjocorească o dată în plus pe Fiul lui Dumnezeu şi pe răscumpăraţii Lui. Ce tristă amăgire!

Apoi, sunt preoţii şi cărturarii, intriganţii de serviciu ai acelor zile. Ei stau pe margine, cunosc bine mulţimea şi mai ales  subiecţii din ea pe care îi pot folosi în interese proprii, numai buni pentru a face treaba lor murdară. Un cuvânt spus atunci când trebuie, o aluzie potrivită la momentul oportun, o pungă de bani când este absolut necesar şi Cel care nu se potrivea cu ideile lor, Cel care a cunoscut fundamentul  corupt şi a declarat public adânca lor corupţie este deja în drum spre moarte, cu crucea în spate. Cruzimea lor este curată, ei nu se murdăresc cu sânge şi nici nu pot fi găsiţi vinovaţi direcţi dar orice formă ar îmbrăca, cruzimea rămâne cruzime iar o crimele au şi vinovaţi morali. Câţi ca ei şi astăzi! Orice părere ce nu se supune sistemului lor, orice om care nu se încadrează în limitele descrise de ei, orice îndrăzneț care vrea să descopere adevărul este imediat exclus şi trimis către crucificările moderne. Ei sunt curaţi pe dinafară, au ştiut să păstreze imaginea inocenţei dar pe interior poartă vina miilor de crime ai căror autori morali sunt! Au cheile Împărăţiei dar le ţin în seif iar seiful este prăfuit!

Priviţi mulţimea, cea care ieri îl primea pe Învăţătorul călare pe măgăruş şi care acum îl scuipă, batjocoreşte şi insultă. Ei, cei care ieri mâncară din pâinea şi peştii înmulţiţi de El, ei cei care văzură cu ochi lor minuni fără număr şi semne fără tăgadă, ei sunt acum instrumentele torturii, agenţii activi ai preoţiei. Mulţimea de ieri care Îl crucifica pe Prinţul Păcii şi dăruitorul mântuirii a construit apoi ruguri pentru “eretici” în pieţele oraşelor, a mărşăluit în cruciade iar umple astăzi stadioane întregi închinându-se oamenilor, bunăstării şi binelui personal. O mulţime fără păstor, bătută de vântul interesului şi purtată de valul prostiei.

“Sub crucea Ta, Doamne Isuse

Vreau să rămân pe veci plecat

Sa-mi plâng viaţa mea trecută

Şi-amarul negrului păcat


Sub crucea Ta voi pune totul

Şi Ţie-n veci voi fi supus

Plângând voi spune tuturora

Că-atât de bun eşti tu Isus


În noaptea grea şi fără urme

Cărarea Tu-mi vei lumina

Şi oricâte vânturi de vor bate

Voi sta mereu sub crucea Ta!”


Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Iuda cel dezamagit

by Leave a Comment

(11 februarie, seara – Matei 26:1-25)

Erau aproape trei ani şi jumătate de când îl urma pe acest Isus, ani frumoşi şi grei; au fost anii în care a renunţat la ceea ce făcea pentru supravieţuire, la lucrul şi planurile sale şi l-a urmat pe predicatorul carismatic din Nazaret. A crezut  la început în cuvintele Sale, îi plăceau predicile pline de putere, sfaturile pline de compasiune. Iar minunile care se înfăptuiau prin El  păreau să aducă vântul schimbării peste ţara oprimată a evreilor.

Au fost ani pe care i-a trăit cu sufletul la gură în fiecare moment aşteptând ca Isus Cristos să se decidă să-şi ia în serios rolul de Mesia şi să cucerească Ierusalimul şi independenţa fiecăruia dintre ei. Nu s-a supărat nici că Petru şi alţi vreo câţiva erau mai iubiţi şi mai băgaţi în seamă şi nici măcar că de fiecare dată îşi înghiţea cuvintele pentru că alţii erau mai guralivi decât el. Aştepta în tăcere dar în ultima vreme Îl auzea tot mai des pe Învăţător  vorbind despre moartea Sa. Mai avea oare motive să spere? Spargerea vasului de alabastru pe picioarele lui Isus de către acea necugetată femeie a fost picătura care a umplut paharul. Şi odată plin, Iuda l-a băut până la fund.

Nu ştim de ce a decis să-L vândă pe Fiul Omului. Poate că aşa a crezut că va reuşi să-l determine pe Isus să acţioneze precum Mesia mult aşteptat de el şi întreaga naţiune.  Poate că pur şi simplu nu L-a mai văzut drept Mesia şi atunci a hotărât să termine cu El şi cu speranţele oarbe pe care şi le pusese.

Nu cred că în acea noapte a tenebrelor, alunecând pe lângă ziduri, Iuda s-a dus să-L vândă pe Cristos la porunca Acestuia din urmă, ca un exemplu de ascultare dureroasă (ideea centrală a evangheliei după Iuda).  Cred însă că Iuda a fost dezamăgit crunt de Domnul Isus. Atunci când a auzit chemarea Domnului a venit şi a adus cu el un bagaj întreg de aşteptări, dorinţe, planuri şi scopuri pe care el, Iuda, le considera demne de a fi împlinite şi pe care acum trebuia să le uite.

Auzim adesea că Domnul Isus nu a dezamăgit niciodată pe nimeni. Nu este adevărat, fiecare generaţie şi cred că fiecare biserică a avut şi va avea oameni care vor pleca din faţa Domnului dezamăgiţi. Au crezut că vor fi vindecaţi, eliberaţi, împliniţi şi fericiţi şi când toate acestea se dovedesc mai greu de atins decât au sperat iniţial, nodul amar al multora îi va determina să vândă totul pe cei 30 de arginţi ai lumii.  Credinţa nu este combustibilul propriilor dorinţe, jertfa şi învierea Lui nu sunt bazele fericirii noastre vremelnice, spiritualitatea nu este raiul împlinirii noastre ca pământeni.

Faca-mi-se-ntotdeauna,  dupa sfantul Tau Cuvant,
Chiar de-ar fi sa-mi cada toate,  planurile la pamant.

Gandul Tau sa se-mplineasca  nestirbit in mine-oricand,
Chiar de-ar fi sa se darame, tot ce mi-am zidit in gand.

Voia Ta sa se inalte  ca stapan in viata mea,
Si-n farame sparge-mi voia,  Printr-o lovitura grea.

Rugaciunea asta, Doamne, Tu sa mi-o asculti mereu,
Iar de-ar fi s-o schimb vreodata, n-asculta de gandul meu!


Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

A fi versus a face

by 2 Comments

(10 februarie, seara – Matei 25:31-46)

Biserica trăieşte de multe ori o strategie nedreaptă a aprecierilor. Apreciem foarte mult pe cei care sunt în lumina reflectoarelor, pe cei care sunt vizibili în cadrul unui program religios şi trecem aşa de uşor peste oamenii a căror lucrare este ascunsă privirilor superficiale, laudelor febrile sau efectului imediat.

Creştinul postmodern trăieşte adesea sub imperativul verbului “a face”, un verb ce reclamă o acţiune imediată, clară, distinctă. Drama acestui verb s-a extins asupra bisericilor locale ce simt tot mai acut nevoia să se implice în tot felul de acţiuni sociale şi spirituale, să iniţieze tot mai multe programe astfel încât apartenenţa lor la Biserica Unviersală să fie primită şi acceptată unanim. Biserica lui “a face” este una plină ochi de creştini ocupaţi cu a fi vizibili şi acceptaţi în societate, de a fi relevanţi şi totdeauna gata să ofere învăţătură, de a participa la toate programele şi de a bifa toate activitaţile. Este o biserică alertă, tot timpul în viteză, tot timpul prezentă, niciodată relaxată.

Sigur,  verbul “a face” trebuie să existe în viaţa credinciosului şi a comunităţii creştine dar niciodată nu trebuie să devanseze importanţa verbului “a fi”.  Vine un moment, spunea Domnul Isus, când cei adunaţi în faţa scaunului de judecată vor fi împărţiţi în două tabere în funcţie de acţiunile lor de pe pământ. O privire fugară şi superficială asupra textului ne-ar putea determina să credem că baza acestei împărţiri va fi tocmai “a face” dar priviţi ce fel de oameni vor merge la dreapta Mântuitorului:

– ei nu au acţionat neapărat într-un cadru instituţionalizat, în cadrul unei comunităţi sau biserici creştine. Fiecare a acţionat independent, în dreptul său. Nu sunt luaţi din mijloc şi mutaţi la dreapta cu grupul, în funcţie de eticheta purtată sau de domeniul în care s-au implicat;

– ei nu au acţionat cu un scop bine determinat, nu au avut o agendă secretă pe care să o urmărească, scopuri ascunse (fie ele şi nobile) pentru care să acţioneze în acel fel. Pur şi simplu au văzut o nevoie şi au venit în întâmpinarea ei. Când au aflat un om care suferea de sete i-au dăruit un pahar cu apă, fără întrebări şi fără pretenţii, când au întâlnit un străin ce avea nevoie de găzduire au ales să fie gazde bune. Textul nu ne spune că au făcut toate acestea având ca scop evanghelizarea celor pierduţi sau solidarizarea cu cei de-o credinţă cu ei ci din contră ne lasă să înţelegem că atât în momentul acţiunii cât şi după aceea ei nu au ştiut cui acordă ajutorul sau favoarea;

– ei nu au avut în minte nici o eventuală răsplată din partea Cerului. Când dădeau paharul cu apă, găzduire sau de mâncare celor aflaţi în nevoi, când vizitau pe cei uitaţi, ei nu îşi treceau în carneţelul binefacerilor o liniuţă şi nu aşteptau din partea lui Dumnezeu o altă bilă albă. Ideea de răsplată nu a existat în gândirea lor şi nu a ghidat sub nici o formă acţiunile de binefacere;

– ceea ce au făcut nu se încadrează în acţiunile pe care noi le punem astăzi sub reflectoare şi le aplaudăm la scară largă. Nu au predicat, cântat, compus texte sau condus biserici, organizaţii. Toate acestea îşi au partea lor printre noi, dar cei de la dreapta Domnului Isus sunt în primul rând caracterizaţi de acţiuni care niciodată nu au fost apreciate foarte mult pe pământ.

Aceste câteva aspecte ale textului ne determină să credem că acei oameni aleşi pentru dreapta sunt caracterizaţi în primul rând de “a fi” şi nu de “a face”.  Ei acţionau aşa pentru că în acest fel erau construiţi, pentru că asta considerau că este bine şi demn să facă. Tirania verbului “a face” a dus biserica pe cele mai înalte culmi ale implicării sociale şi instituţionale dar a apropiat-o şi de o criză de identitate fără precedent. Între repetiţia de astăzi, acţiunea socială de mâine, programele de biserică de poimâine şi chiar devoţionalul de fiecare zi, trebuie să ne rezervăm timp suficient pentru devenire, pentru existenţă.  Orice acţiune şi implicare, personală sau a comunităţii, nu ne va ajuta niciodată sa fim cu adevărat; pentru că existenţa, fie ea chiar spirituală ca semn al intrării în marele Trup al lui Cristos, trebuie să preceadă orice acţiune.

Ultimele trei semne definitorii ale celor de la dreapta Domnului Isus cred că trebuie să fie testul oricărie acţiuni creştine personale. Nu vom uita niciodată că Domnul nostru nu cunoaşte doar efectul acţiunii noastre ci cunoaşte şi străfundurile făptuitorului împreună cu toate motivaţiile care l-au determinat la implicare.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

Investeste-ti darul!

by Leave a Comment

(9 februarie ,seara – Matei 25:1-30)

Ne naştem cu daruri şi cred că nu s-a născut vreodată un om  pe care Dumnezeu să nu-l hăruiască la venirea în lume. Unii sunt pricepuţi la mecanică, alţii la electronică, sunt oameni care au un talent oratoric înnăscut şi alţii care pot să comunice bine în scris; unora nu le tremură bisturiul în mână iar alţii cântă fermecător. Ne naştem cu daruri, unele ascunse mai bine, altele care se descoperă mai uşor. Sunt printre noi dintre aceia care au descoperit că sunt capabili să facă două sau chiar trei lucruri foarte bine iar alţii ajung la finiş cu bine doar cu un domeniu. Suntem diferiţi din naştere dar suntem dăruiţi de Dumnezeu chiar de atunci.

A plecat Stăpânul şi i-a lăsat cu darurile în mână. Poate că s-au uitat la ele, le-au analizat, au chemat experţii să le spună valoarea fiecărui talant şi au plecat mai departe. Aveau în buzunar valorile Stăpânului şi în mintea fiecăruia ar fi trebuit să fie întrebarea: în ce să investesc?, cum să aduc un profit mai mare? Darurile acestea îi făceau să creadă că până la întoarcerea Stăpânului vor avea ceva de făcut, un ţel de atins, un scop pentru care să trăiască. Printre ei era însă unul căruia i s-a făcut teamă, a primit talantul şi a fugit cu el la groapă. L-a învelit bine şi l-a pus la păstrare iar până la întoarcerea Dăruitorului şi-a văzut de ale lui, neinteresat de ce va urma.

Viaţa nu ne-a fost dată la întâmplare, ca un act al hazardului, direcţionat de hazard. Viaţa are un scop şi pentru împlinirea acelui scop Dumnezeu s-a asigurat că vom veni în lumea aceasta fiecare aducând câte ceva din partea Lui. Un dar deosebit care poate să reaprindă lumina în întuneric, să redea speranţa în disperare şi să arate cu putere spre Cer, locul în care vom pleca după o scurtă pribegie. Miliarde de oameni, miliarde de daruri si totuşi lumea noastră este aşa de săracă. Prea multe daruri nedeschise, nedescoperite, îngropate sub pământul folosului personal, al gloriei trecătoare şi al aplauzelor stinse. Darul cere investiţie iar investiţia este întotdeauna periculoasă: pretinde calcule, preconizări, atenţie, într-un cuvânt muncă. Darul investit aduce rod şi rodul acela este tot ceea ce umanitatea poate să dea mai bun, în orice domeniu am lua în calcul.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

Ramai intreg in vremuri tulburi – vegherea!

by Leave a Comment

(8 februarie, seara – Matei 24:29-51 )

De fiecare dată când pe scena istoriei apare câte un element care ne trimite mai aproape de Apocalipsa, câte un lucru ce ne forţează să reconsiderăm această carte, să îi dăm mai multă credibilitate, de fiecare dată apar şi reacţii vecine cu  isteria. Oamenii se tem că vremea sfârşiturilor seamănă cu ceea ce a prezis Duhul prin Ioan, se tem şi încearcă să înlăture inevitabilul. Nu am vrea să vină Anticristul, nu am vrea să trăim vremurile semnelor de pe mână şi frunte, a necazurilor de tot felul, a dragostei răcite şi a slăvirii urâciunii pustiirii. Organizăm marşuri de protest, scriem comunicate şi lansăm discuţii aprinse care doresc să înlăture paşapoartele biometrice şi orice altceva ce seamănă a apocalipsă.

Şi cu toate acestea inevitabilul se va întâmpla şi biserica nu poate şi nici nu trebuie să îl oprească. Vor veni toate şi toate se vor duce pentru ca la final să triumfe Soarele Neprihănirii. Creştini nu sunt doar oamenii care verifică totul şi nu îmbrăţişează sau acceptă nimic imediat; pe ei îi caracterizează şi o stare de veghe neîntreruptă, o lumină aprinsă care luminează şi atunci când noaptea este grea şi aşteptarea deja consumă din îndelunga răbdare. Un spirit viu şi atent la ceea ce se întâmplă în jurul lui dar mai ales cu mare băgare de seamă în privinţa lucrurilor încredinţare este un spirit care rămâne întreg în vremuri tulburi.

Doi robi au intrat în slujba Stăpânului, doi robi care au primit aceleaşi însărcinări şi de la care Stăpânul avea aceleaşi aşteptări. Unul dintre ei a aşteptat ce a aşteptat, a vegheat asupra instrucţiunilor Stăpânului său o perioadă dar vremea înaintată şi întârzierea Stăpânului l-a determinat la schimbare. Nu a mai vegheat ci din contră a ales să batjocorească şi să folosească în interes personal tot ce primise. Viaţa hăruită, preoţia familiei sale, darurile primite, toate au fost date uitării şi au lăsat loc pentru joc şi distracţie, îndestulare şi petreceri.

Celălalt rob a aşteptat şi a vegheat. Chiar dacă Stăpânul întârzia să apară, batjocurile societăţii se înmulţeau, noaptea era tot mai grea şi aşteptarea tot mai apăsătoare, robul a rămas în veghe. Nimic nu îl clintise de la poziţia sa şi de la credinţa că Domnul se va arăta în final. Iar Stăpânul era chiar la uşi.

Nu este de datoria noastră să ştim vremi şi soroace, să încercăm să influenţăm politica coruptă a statelor sau să încercăm o îndepărtare a Apocalipsei. Datoria noastră este să veghem, să stăm cu candele aprinse, “bagajele” făcute, haina curăţită şi urechea ciulită. Paşii Domnului se aud şi nu se aud departe; ceasul vremii bate şi fiecare secundă trecută ne apropie mai mult de El, de zbor, de sfârşitul aşteptării.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

Pacatul costa!

by Leave a Comment

(8 februarie, dimineata – Leviticul 4-5 )

Generaţiile postmoderne au început să considere că păcatul, în orice formă ar fi acesta, nu are o valoare negativă, nu va costa nimic ci din contră este un prilej de laudă, de afişare media şi de priviri admirative.  De aici şi până la ziare şi programe TV pline de aşa zise vedete, experte în păcat afișat şi ridicat la rang de virtute nu mai este decât un pas, făcut de mult timp de societatea avidă de senzaţional grotesc.

Dar păcatul costă şi aceasta este o lege stabilită de Dumnezeu de la începutul zidirii şi care a rămas şi astăzi în vigoare. Atunci jertfa pentru păcat era o obligaţie a fiecărui locuitor din tabăra evreiască şi conştiinţa fiecăruia era un paznic ce îşi făcea treaba cu rigurozitate. Ştiau că păcatul ascuns se plăteşte mai scump decât preţul unui animal din turmă sau cireadă. Preotul, conducătorul, poporul întreg sau doar un membru al lui erau dispuşi să plătească preţul păcatelor lor prin animalele sacrificate.

Indiferent de forma lui, cu voia sau fără voia făptuitorului, prin comitere sau prin omitere, de vorbire sau de acţiune, păcatele se plăteau atunci şi se plătesc, pentru cei care nu îşi spală haina vieţii în sângele lui Cristos, şi astăzi. Dincolo de strălucirea evenimentelor şi de fastul distracţiei, dincolo de extravaganţa hainelor şi luxul caselor, de solemnitatea catedrelor din marile instituţii de învăţământ dar şi de derizoriul emisiunilor de divertisment, lumea noastră este în moarte clinică. A adus-o aici păcatul şi preţul pe care el îl cere în fiecare zi: familii dezbinate, vieţi ruinate, boli incurabile, foamete, lipsă de sens…

Fără acceptarea jertfei supreme din Dealul Golgotei, păcatul va face ravagii din ce în ce mai extinse. Este plaga istoriei, ruşinea popoarelor, sursa lacrimilor şi a disperării. Păcatul costă, costă scump.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

Un dar fără cusur

by Leave a Comment

(7 februarie, dimineata – Leviticul 1-3)

Consideraţii generale – Leviticul

“Nu există carte, în întreaga suită a Vechiului Testament, care să conţină mai multe din însăşi Cuvintele lui Dumnezeu decât Leviticul. Pe aproape fiecare din filele sale răsună glasul lui Dumnezeu ca vorbitor direct. Acest fapt nu poate decât să ne determine s-o studiem cu toată râvna şi atenţia” – Andrew Bonar

Leviticul este un manual pentru preoţi, cartea oferind în detaliu indicaţii cu privire la sistemul de jertfe, la conduita personală şi felul în care trebuiau prăznuite sărbătorile. Putem cădea uşor în capcana de a considera această carte învechită şi irelevanta pentru societatea şi viaţa noastră dar privind-o prin prisma lucrării şi persoanei Domnului Isus vom descoperi în ea multe izvoare de viaţă. Tema principală a cărţii este sfinţenia, una trăită pe tot parcursul vieţii, o detaşare puternică de întreg păgânismul ce înconjura evreul acelor vremuri.

Levitic 1-3

Cortul era gata şi jertfele pentru popor începuseră să ardă. Era un om simplu, un evreu care voia să aducă şi el un dar Domnului. O făcură şi vecinii lui, şi cel din dreapta şi cel din stânga. De fiecare dată când se întâlnea cu ei pe uliţa dintre corturi simţea parcă privirea lor mândră şi atitudinea superioara: ei au dus un dar Domnului, el încă nu. S-a gândit şi s-a tot răzgândit: ce dar să ducă la cort dintre oile lui?

Acolo, în mijlocul turmei, a cumpănit fiecare animal dacă ar merita să fie dus; trebuia să dăruiască şi el dar nici nu voia să păgubească prea mult, doar să împlinească ritualul şi să coboare nasul vecinilor. Se hotărâse în dreptul mielului născut chior şi puţin beteag; i-a pus sfoara de gât şi a plecat cu El spre cort. Îl durea inima când se gândea la friptura din acest miel dar trebuia să dăruiască şi încrâncenat trăgea mielul după el prin praful pustiei; parcă nici mielul nu se lăsa dus.

Ajuns la uşa cortului îşi umflă pieptul şi îi spuse lui Nadab, unul din fiii lui Aaron, că a venit cu un dar înaintea Domnului, să fie primit şi trecut şi el în catastif. Nadab se apropie şi măsură mielul. Oare nu auzise evreul ăsta că nu aveau voie să aducă animale betege? “Dragă frate, nu îl pot primi pentru că Domnul vrea doar animale fără cusur! Cu siguranţă El ţi-a dăruit în turma dumitale şi animale frumoase, întregi, fără nici un beteşug. Când vei vrea să aduci un dar Domnului alege dintre ele şi vino cu el la cort!”

“Fără cusur? Ce-i mai frumos? Un dar perfect Domnului? Nu îi pot da Lui ce este mai slab din turma mea?” erau întrebări ce frământau mintea evreului în drum spre turma sa.

Cortul este acum în inima noastră şi la intrare stăm noi ca preoţi ai Dumnezeului nostru. Momentele în care vrem să-I dăruim sunt tot mai rare dar oricând am face-o ar trebui să ştim că Domnul primeşte daruri fără cusur.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

– va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

– daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Distribuie:

O, vai de voi, cărturari şi farisei…

by Leave a Comment

(5 februarie, seara – Matei 23:1-22)

Erau credincioşii respectaţi ai cetăţilor din ţinutul lui Israel. De fiecare dată când rosteau vreo învăţătură rămâneai marcat; puterea cuvintelor, măiestria frazelor, acurateţea învăţăturilor, îmbrăcămintea impecabilă şi fascinanta construcţie a argumentelor te îndemnau de fiecare dată la acţiune şi te motivau să-i respecţi şi mai mult.

Cărturarii şi fariseii erau două dintre cele mai respectate partide iudaice. Ochii tuturor se îndreptau spre ei atunci când era vorba de învăţătură curată, vindecare sufletească şi descoperirea voii Lui Dumnezeu. Templul era reprezentat şi de ei iar templul era semnul prezenţei lui Dumnezeu printre evrei.

Orice întâlnire de sabat cu fariseii şi cărturarii fascina. Orice întâlnire din altă zi a săptămânii putea fi punctul de plecare al unei mari dezamăgiri. Discrepanţa puternică dintre învăţătura lor şi felul în care o aplicau în viaţa personală sau atunci când la mijloc era vreun interes nespiritual aducea în societatea evreiască ultima plagă a decăderii ei: corupţia liderilor spirituali.

Printre evreii de rând devenise proverbială mândria acestor partide. Le plăcea să fie numiţi Rabi, sa fie recunoscuți ca taţi şi dascăli ai naţiunii. Aveau titlurile cele mai înalte, locurile din faţă asigurate şi scaunele rezervate la toate ospeţele de soi. Printre rugăciunile lungi pe care le făceau la colţ de stradă şi plecăciunile pe care le primeau cu o morgă de fier, încântați în interior şi smeriţi în exterior, găseau timp suficient să preţuiască mai mult aurul decât templul, darul decât altarul. Erau adepţii unei teologii prospere, care le umplea în fiecare zi buzunarele, le aducea prietenii profitabile şi respectul societăţii. Templul, altarul, misiunea, toate nu erau decât mijloace spre îndeplinirea unui scop – preamărirea eu-lui alături de bunăstare deplină.

Poate că atitudinea lor nu ar fi fost ţinta cuvintelor grele ale Domnului Isus dacă felul în care acţionau nu ar fi fost o piedică pentru căutătorii sinceri ai Împărăţiei. Stăteau pur şi simplu în uşa Împărăţiei, cu cheile în mână, ademenind oameni către ei dar fără să lase pe cineva să intre. Erau piedica majoră a misiunii pe care o făceau, a slujbei pe care o desfășurau, impedimentul suprem din calea trezirii. Erau preoţi ai morţii ce trăiau la uşa vieţii. Erau albia secată din care oamenii se chinuiau să bea.

Aşa era atunci! Astăzi suntem un neam de preoţi. Astăzi…

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus

Distribuie:

Ia-ne în stăpânirea Ta

by Leave a Comment

(4 februarie, dimineata – Exod 34-35)

Un nou test, alte zile de aşteptare. Nu mai îndrăznea nimeni să spună nimic şi singura lor grijă, acolo în vale, era să ferească muntele. Nimeni nu trebuia să urce pe el, nici un animal nu trebuia să se rătăcească pe acolo. Erau trişti şi gândul la viitor îi deprima. Oare ce se va întâmpla în definitiv cu ei, vor cunoaşte şi altceva în afara pustiei?

Bătrânul şi blândul Moise urcă din nou pe munte. Obţinuse bunăvoinţa Domnului pentru popor dar parcă nu era suficient, îi mai trebuia o garanţie în plus. Îi era teamă cu privire la popor, data trecută şederea lui pe munte a adus urgia în tabără. Acum oare cum se va sfârşi? Încă mai simţea mirosul sângelui celor vinovaţi, încă mai avea în urechi bocetul taberei. Ar da orice să nu se mai întâmple aşa ceva. Iar tablele astea noi erau semn al neputinţei sale, a mâniei necontrolate, al durerii ce țâșnește cu forţă.

Plecat în închinare înaintea unui Dumnezeu care se defineşte prin bunătate, îndurare, credincioşie, dragoste, Moise avea să dea glas celei mai adânci cereri a omului care se vede limitat, incapabil de a răspunde coerent bunătăţii care se revarsă din Cer. Plecat şi simţindu-se murdar din cauza păcatului şi fărădelegilor poporului pe care îl reprezenta, Moise strigă: “şi ia-ne în stăpânirea Ta!” Este dorinţa ultimă şi cea mai de seamă  a omului copleşit de har şi sfâşiat de imperfecţiuni, inundat de dragostea divină dar tras în jos de limitările fiinţei sale.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Distribuie: