Luther si reforma protestanta – 7 (cele 95 de teze)

Secolul al XVI –lea, a fost o epocă ce a ştiut să profite de păcatele sale, iar posibilitatea de a păcătui fără să-ţi faci prea multe griji în legătură cu consecinţele păcatului era extrem de atrăgătoare. Această posibilitate era oferită mai ales de ceea ce se numea Indulgenţă sau „negoţul sfânt”. Indulgenţele erau legate de sacramentul catolic, al confesiunii şi reprezentau: „iertarea totală sau parţială a pedepselor pe care, în urma păcatelor, trebuia să le îndure fiecare pe pământ sau în purgatoriu. Pentru a dobândi această iertare, este indispensabilă starea de graţie iar operele pioase nu sunt decât o ocazie sau, ca să spunem aşa, un ajutor: rugăciuni, posturi, pelerinaje, frecventarea bisericilor şi pomeni”.

Indulgenţa care a provocat izbucnirea de furie a lui Luther, era predicată de cel mai zelos dintre vânzătorii de indulgenţe, călugărul dominican Johannes Tetzel, care făcea parte dintr-o campanie de propagandă de opt ani in Germania. Concepţia acestui program era un amestec de cinism, disimulare şi mizerie comercială ce implica Vaticanul, primatul Germaniei, arhiepiscopul de Mainz Albrecht şi cartelul bancar Fugger din Augsburg. Sumele încasate urmau să fie folosite parţial pentru construirea noii bazilici Sfântul Petru, care părea să înghită toţi mai mulţi bani

La început Luther s-a gândit să scrie o serioasă lucrare teologică în legătură cu comerţul indulgenţelor dar în final s-a hotărât să poarte o dispută  deschisă despre acest subiect. Astfel la 31 octombrie 1517 Luther afişează pe poarta principală a Bisericii Castelului din Wittenberg 95 de teze, referindu-se în special la indulgenţe si la valoarea faptelor bune. Aceste teze au fost bomba care va face catolicismul să explodeze.

Luther continuă să vorbească împotriva discursurilor lui Tetzel prin Predica despre indulgenţe şi îndurare în care foloseşte pentru prima dată de limba germană pentru a le spune oamenilor într-o limbă pe care aceşti o înţeleg, că indulgenţa nu înseamnă decât iertarea de pedepse date de Biserică  nu de Dumnezeu.

Eforturile Papei Leon al X –lea de a-l aduce pe Luther la Roma pentru a-şi repudia doctrina au eşuat datorită refuzului electorului Friederich al Saxoniei de a-i preda papei pentru a fi judecat pe unul dintre supuşii săi.Toată lumea cunoştea incidentul petrecut cu aproape un secol în urmă, când „ereticul” ceh Jan Hus fusese convins să părăsească ţara natală, pentru a-şi sfârşi zilele ars pe rug pentru erezie, condamnat de un conciliu ecleziastic, întrunit intr-o ţară străină. Aşa că Luther trebuie să fie supus unei audieri disciplinare, aceasta trebuia să se petreacă pe pământ german.

Papalitatea a încredinţat această sarcină unui dominican expert în scrierile lui d’Aquino, cardinalul Cajetan. Acesta la convocat pe Luther la o întâlnire la Augsburg, şi a încercat timp de câteva zile să-l convingă ca apucase pe căi greşite. La început, Cajetan îşi ia rolul unui tată binevoitor faţă de un fiu răzvrătit, insistând că Luther pentru a fi iertat, trebuie să dea ascultare celor trei porunci ale Sanctităţii Sale: să se lepede de toate rătăcirile sale; să nu le mai predice în faţa nimănui; să nu mai tulbure niciodată pacea Bisericii.

Ceea ce debutase ca un exerciţiu de înţelepciune, a degenerat rapid intr-o încercare de-a-l constrânge pe Luther prin ameninţări. Dar Luther era de neclintit. El îşi exprimase de la început opiniile şi conştiinţa nu-i permitea să le modifice. El a afirmat că şi-ar fi schimbat punctul de vedere, dacă i s-ar fi arătat în Biblie dovezi cum că greşea.

(va urma)

Iti recomand si:

Luther si reforma – 1

Luther si reforma – 2

Luther si reforma protestanta – 3

Luther si reforma protestanta – 4

Luther si reforma protestanta – 5

Luther si reforma protestanta – 6

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Distribuie:

Luther si reforma protestanta – 4

Viaţa de călugăr a fost foarte grea. Nu erau decât două mese frugare pe zi, cea de-a doua lipsind in zilele de post (o treime din zilele anului), călugării umblau cu ochii plecaţi şi-şi ţineau mâinile vârâte în mânecile sutanei. Se trezeau la ora trei pentru slujbă, slujbele ţinându-se de şase ori pe zi, nu aveau nici un fel de confort, iar în locurile stabilite se aruncau la pământ, întinşi în formă de cruce pentru a se ruga.

Luther a fost un călugăr sincer; vreme de cincisprezece ani el va practica o asceză severă în mănăstire; aceştia vor fi şi cei mai chinuitori ani ai vieţi sale.

Luther ducea o viaţă extrem de riguroasă, sforţându-se să înfrângă relele firii sale, de care nu-l scăpase viaţa lui monahală, prin postiri, vegheri şi flagelări. Pentru a dobândi curăţia inimi, care să-l facă plăcut înaintea lui Dumnezeu, el nu se dădea înapoi de la nici un sacrificiu. „Întra-devăr” scria el mai târziu „am fost un călugăr evlavios şi am urmat regulile ordinului meu călugăresc cu mai multă severitate decât sunt în stare să mă exprim. Dacă vreodată un călugăr ar putea să câştige cerul prin faptele sale monahale, cu siguranţă că eu aş avea dreptul acesta. Şi de aş fi continuat aşa mai multă vreme, mi-aş fi chinuit trupul până la moarte.” Ca urmare a acestor mortificări chinuitoare, sănătatea sa fu slăbită până într-atât că îi veneau spasmuri de leşin de ale căror urmări nu s-a vindecat niciodată pe deplin. Dar în ciuda acestor sforţări, sufletul său împovărat n-a simţit nici o uşurare, ba dimpotrivă, fu împins până la pragul deznădejdii.

Nimeni nu-l înţelegea pe Luther afară de vicarul general al ordinului Johannes von Staupitz. Izbit de chipul pălit al tânărului său subordonat acesta îi spusese într-o zi: „Pentru ce, dragul meu frate, te chinui cu aceste speculaţii şi gânduri prea înalte? Priveşte la coasta străpunsă a Domnului Isus la cruce, la sângele pe care El la vărsat pentru tine: acolo tu vei întâlni îndurarea lui Dumnezeu. În loc să te frămânţi, gândeşte-te la greşelile pe care le-ai făptuit, aruncă-te în braţele Mântuitorului. Pune-ţi încrederea în El, în dreptatea lui, în jertfa lui ispăşitoare săvârşită prin moartea Lui pe cruce. Nu fugi de El! Dumnezeu nu este împotriva ta. Tu eşti cel care te depărtezi de El. Apleacă-ţi urechea să asculţi pe Fiul lui Dumnezeu. El a coborât aici pe pământ asemenea unui om, pentru ca să te asigure de îndurarea divină…Priveşte la sângele pe care Domnul Isus l-a vărsat pentru tine; acolo vei afla harul lui Dumnezeu. În loc să te chinui să-ţi ispăşeşti păcatele, încrede-te în El, primeşte pentru tine jertfa pe care El a adus-o pe cruce.”

După doi ani de la intrarea în mănăstire, Luther a fost sfinţit ca preot, şi a oficiat prima liturghie, dar inima lui nu era mai împăcată cu Dumnezeu.

Aparent, totul era în regulă: înalta lui cultură teologică şi filozofică, darurile sale intelectuale extraordinare, elocvenţa sa au atras atenţia asupra lui. Nu avea nici douăzeci şi cinci de ani, când universitatea din Wittenberg l-a chemat să ocupe catedra de filosofie. De patru ori pe săptămână Luther ţine cursuri despre dialectica şi filozofia lui Aristotel, mai asistând în alte trei seri şi la discuţiile dintre studenţi.

La 9 mai 1508 îşi dă examenul de licenţă, fiind declarat baccalaureus biblicus al facultăţii de teologie, iar în 18 octombrie 1512 i s-a acordat titlul de Doctor în Teologie, atingând astfel punctul maxim al studiilor sale.

(va urma)

Iti recomand si:

Luther si reforma – 1

Luther si reforma – 2

Luther si reforma protestanta – 3

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Distribuie:

Apel la istorie

Începând de astăzi aş vrea să mai deschidem o cărare a blogului, cărare pe care să mergem de-a lungul pribegiei noastre spre patria Tatălui. Înţeleg şi accept adevărul  trist conform căruia adeseori noi, evanghelicii, ne-am închis între zidurile propriilor dogme şi am ajuns să credem că doar ce facem noi, ce credem şi ce spunem poate să fie considerat adevărat creştinism şi că nu există, vai!, mântuire în afara grupului nostru restrâns, anemic şi de prea multe ori cu comportament de club exclusivist: intri greu şi ieşi repede.

Vindecare de atare păreri şi concepţii există şi una din pilulele pe care trebuie să le luăm se cheamă “istorie”, apelul la memoria cărţilor care s-au scris despre înaintaşii noştri, despre cei care, deşi gândeau şi acţionau aşa cum noi nu am face-o niciodată, au reuşit să stea în picioare atunci când încercarea credinţei lor se făcea cu foc şi nu au pregetat să îşi dea viaţa atunci când societatea le cerea acest tribut suprem.

Vă propun ca, din timp în timp, să ne apropiem şi să aruncăm o privire pe fereastra prăfuită de vreme a vieţii celor care şi-au legat atât de puternic numele de apărarea şi păstrarea creştinismului încât şi lor, nu numai apostolilor, le suntem astăzi datori pentru starea de har în care trăim.

Apelul la istorie este un apel la viaţă şi mai ales la adevăr. Iar adevărul încă ne face liberi!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Distribuie: