Luther si reforma – 1

Cele două subiecte, Luther şi Reforma, nu pot fi studiate cu succes decât ca un tot unitar pentru că nu poţi să-l înţelegi pe Luther, independent de Reformă, şi nici Reforma, dacă Luther este scos din centrul scenei.

S-au făcut multe încercări de a-l înţelege pe Luther în funcţie de influenţa pe care el a exercitat-o asupra dezvoltării ulterioare a istoriei. Istoriografia catolică tradiţională îl consideră pe Luther un călugăr nebun, un psihopat posedat de Diavol, care dărâmă stâlpii Bisericii Mame. Pentru protestanţii ortodocşi,  Luther era un cavaler evlavios, un Moise, un Samson, un Ilie, chiar al cincilea evanghelist. Pentru pietişti, el era un apostol cu inima ca pâinea caldă. Naţionaliştii germani îl proslăveau ca fiind eroul popular si „părintele naţiunii”, teologii nazişti l-au făcut un proto-arian şi precursor al Fuhrer-lui. Este semnificativ faptul că anumite texte din scrierile lui Luther pot fi citate pentru a sprijini fiecare din aceste caricaturi. Cu toate acestea, nici una dintre ele nu ia în serios înţelepciunea de sine a lui Luther, care este punctul de start pentru o evaluare adecvată a teologiei sale. Numai doi teologi din toată istoria bisericii, Augustin şi Toma d’Aquino, ating statura lui Luther. De asemenea numai un singur corp de scrieri, documentele Noului Testament au mai fost studiate cu atâta scrupulozitate cum au fost studiate operele reformatorului de la Wittemberg.

Pe de cealaltă parte, subiectul Reformei a constituit o sursă de fascinaţie pentru zeci de mii de studenţi pe întinderea a câteva secole şi nu exista un semn că interesul ar diminua. Este o tema extrem de controversată şi asupra a foarte puţine aspecte există un acord unanim. Chiar amănuntele referitoare la fapte reale sunt contestate aprins. Deşi aproape anual se publică articole şi cărţi noi, despre acest subiect, bazate pe cercetări recente, tabloul general rareori se clarifică in timp. Aplecându-ne asupra acestor teme, vom ţine cont că înţelegerea noastră este provizorie şi că adevărul de azi poate fi interpretarea greşită de mâine.

Trebuie de asemenea subliniat că „Reforma” este un concept inventat de istorici şi folosit pentru a descrie succesiunea de evenimente în urma cărora părţi masive din populaţia Germaniei, Elveţiei, ţărilor scandinave, Olandei şi Marii Britanii au întors spatele catolicismului şi au devenit Membre ale Bisericii Protestante independente. „Reforma” nu a fost un termen utilizat la momentul respectiv şi nici pe parcursul a câtorva generaţii care au urmat. El a fost introdus în uzul comun în secolul al XVIII -lea de către istoricii protestanţi din Germania care au pretins ca pe un fapt de netăgăduit că „Reforma” a însemnat un proces prin care mase mari de creştini plini de zel, incapabili să accepte abuzurile larg răspândite de Biserica Romano-Catolică, s-au rupt de aceasta pentru a-şi urma propria lor religie purificată. Termenul însuşi de „Reformă” implică faptul că schimbările erau în bine, menite să îndrepte răul.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

John Wycliffe – a doua parte

Conflictul cu Biserica. Teologia lui Wycliffe

John Wycliffe avea o gândire teologică revoluţionară. El considera că oamenii sunt predestinaţi fie  la mărire, fie reprobaţi. Astfel, Biserica fiind societatea celor predestinaţi, nu poate nici comunica, nici excomunica.  Având în vedere că oamenii sunt predestinaţi, indulgenţele cumpărate cu bani pentru păcatele viitoare sau cele trecute nu au nici o valoare fiind chiar contrare voii lui Dumnezeu.

Pentru Wycliffe tainele bisericii au doar valoare simbolică. El nu admite transsubstanţierea elementelor la Cina; din punctul lui de vedere natura pâinii şi a vinului rămâne neschimbată în Sfânta Cină chiar dacă Isus Hristos este prezent în chip moral.

Wycliffe s-a ridicat de asemenea împotriva cinstirii icoanelor, a sfinţilor şi a moaştelor. Pe măsură ce au trecut anii el a devenit tot mai radical şi a ajuns să considere că Roma este „sinagoga lui Satan” iar papa este Antihristul. Alegerea şi numirea papei de către cardinali, spunea el, este o invenţie diabolică. A declarat de asemeni că sursa întregii doctrine creştine este Biblia, care poate fi citită şi înţeleasă de oricine fără să fie nevoie de interpretare din partea bisericii. Pe lângă denunţarea abuzurilor clericale, Wycliffe a susţinut că nimeni nu deţinea niciun fel de autoritate în afara harului lui Dumnezeu. Astfel, dacă clerul păcătuia el nu se situa în harul lui Dumnezeu şi îşi pierdea autoritatea.

În 1377 Wycliffe este chemat să îşi justifice teoriile în faţa unui tribunal eclesiastic, tribunal la care se duce însoţit de susţinătorii ideilor sale şi de o mare escortă militară. Aici i se interzice să îşi mai popularizeze ideile şi îi sunt extrase din lucrări 18 puncte pe care adversarii săi le-au considerat eretice şi pe care le-au trimis la Roma. Papa Grigore al IX-lea a cerut o cercetare atentă a scrierilor lui Wycliffe şi dacă era găsit eretic să fie arestat sau trimis la Roma pentru a fi judecat. Arestarea şi nici judecarea nu a fost însă posibile datorită situaţiei politice care îi era favorabila lui.  La începutul anului 1378 Wycliffe aştepta să fie judecat din nou la Lambeth dar şi de data aceasta, datorita intervenţiei casei regale, magistraţii s-au arătat indulgenţi cerându-i numai să înceteze în a mai predica.

Una dintre cele mai mari realizari ale lui Wycliffe este traducerea în limba engleză a Bibliei, traducere care va ajuta la răspândirea reformei în rândul poporului. De asemenea el  va înfiinţa un grup de predicatori ambulanţi, numiţi „lollarzi” (bâlbâiţi), predicatori ce vor raspandi ideile sale. Wycliffe a pus la o parte limba latină, considerată în acea vreme limba savanţilor şi a publicat tratate în limba engleza pe care le-a răspândit în popor şi care conţineau un număr impresionant de citate biblice şi ironii la adresa papalităţii. După traducerea Bibliei în limba engleză şi răspândirea tratatelor Wycliffle devine părintele prozei engleze.

Dacă până în 1381 Wycliffe se bucura de susţinerea casei regale, evenimentele din acest an şi mai ales din cauza bazei ideologice pe care a oferit-o revoluţionarilor prin lucrarile sale aveau să ducă la pierderea acestei susţineri. La sinodul de la Londra din 1382 sunt condamnate 24 din tezele sale iar în urma altui sinod este înlăturat de la catedra universităţii. Retras la parohia Luttherworth scrie opera sa numita Trialogus sub forma de conversaţie dintre adevăr, minciună şi înţelepciune în care îşi expune ideologia

La 28 decembrie 1384 suferă un atac de apoplexie şi moare după trei zile. În 1415 se hotărăşte arderea scrierilor sale şi dezgroparea şi arderea trupului său.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

John Wycliffe – prima parte

Wycliffe a fost unul dintre cei mai importanţi şi autoritari gânditori din Evul Mediu. Activitatea sa s-a desfăşurat în perioada grea a scolasticismului târziu, când ideile şi doctrinele noi accelerau trecerea la o perioada modernă a gândirii. Pe de o parte el a condus o mişcare de opoziţie împotriva bisericii medievale şi a unora dintre dogmele şi practicile sale fiind un precursor al reformei, iar pe de altă parte a fost cel mai proeminent filosof englez al celei de-a doua părţi a secolului al XIV-lea.

Deşi a trăit cu aproape 200 de ani înainte de Reformă, principiile învăţăturii sale s-au asemănat destul de mult cu cele ale lui Luther, Calvin şi alţi reprezentanţi ai reformei. Istoricii l-au numit pe Wycliffe “Luceafărul de dimineaţă al reformei”.  Avea renume de om pios, ager la minte, învăţat şi curat la inima

Viaţa

Wycliffe s-a născut în Anglia într-un sat mic, Ipreswell, aparţinând de regiunea Yorkshire în anul 1324 (este posibil ca naşterea sa fi avut loc mai devreme). Familia sa era de origine anglo-saxonă, locuitori vechi din Yorkshire. În perioada în care s-a născut, familia sa era numeroasă şi deţinea pământuri întinse, situate în general în jurul Wycliffe-on-Tees, Ipreswell fiind doar un cătun periferic al domeniilor aparţinand familiei sale.

Şi-a petrecut ce-a mai mare parte din viaţă la Oxford  unde a arătat interes fată de ştiinţele naturale şi matematica, dar s-a înscris la studiul teologiei, dreptului bisericesc şi filosofiei. Dialectica sa ascuţită şi scrierile sale dovedesc o bună cunoaştere a dreptului roman şi englez ca şi cunoşţinte solide de istorie. Wycliffe a studiat cu precădere filosofia lui Aristotel şi s-a aplecat asupra teologiei lui Augustin.

A urmat cursurile lui Merton  în 1356, masterul în arte la Balliol iar între 1366 si 1372 a devenit Doctor of Divinity, cea mai înaltă treaptă a doctoratului din Marea Britanie, cu studii în domeniului teologiei sistematice. În 1378 este numit profesor la universitatea Oxford  iar doi ani mai tarziu a fost prezentat de către colegiu parohiei Lutterworth (Leicestershire) unde este numit paroh. Obținând licența în teologie Wycliffe a arătat un viu interes studiului Scripturii.

În 1381 părăseşte definitiv Oxfordul şi se instalează la Lutterworth (Leicestershire) unde moare în 31 decembrie 1384.

Activitatea

Încă din 1360 Wycliffe a luat parte la lupta dintre universitatea Oxford şi ordinele cerşetoare: franciscan şi dominican, care acaparaseră aproape toate demnităţile bisericeşti.

În timpul lui Anglia era vasală încă din vremea regelui Ioan fără Ţară (1215) scaunului papal care îi cerea în fiecare an plata unui impozit. Când papa Urban al V-lea a cerut regelui Edward al III-lea să plătească suma de 1000 de mărci ca parte a datoriei faţă de scaunul papal, parlamentul englez s-a opus cerând regelui să nu accepte o cerere care răpea independenţa statului. Wycliffe devine acuzator sau procurator împotriva papalităţii. Pentru că nemulţumirea faţă de Papa creştea a apărut ideea ca biserica din Anglia să se supună autorităţii de stat, idee pe care Wycliffe a promovat-o cu caldură. Wycliffe slujea în aceasta perioada ca şi consilier teologic al Guvernului şi a compus un tratat polemic în care vorbea despre tribut şi prin care căuta să apere un călugar, fără nume, de conducerea parlamentului şi a guvernului. Acest tratat politic a însemnat intrarea lui  Wycliffe în politică în jurul anilor 1365/1366.

Participarea pregnanta a lui Wycliffe în politică a început odata cu congresul de pace de la Bruges. În 1374 negocierile erau purtate între Franţa şi Anglia şi, în acelasi timp, membri ai comisiei engleze negociau cu trimişi papali asupra problemei bisericeşti iar Wycliffe făcea parte dintre aceştia din urmă ca urmare a unui decret datat în 26 iulie 1374. Opoziţia virulenta împotriva sistemului de la Avignon a pus capăt negocierilor de pace.

În lucrarea De domenio divino, Wycliffe combate cu severitate corupţia şi lăcomia prelaţilor şi a călugărilor, care au pus mâna pe posturile de conducere şi deţineau mari proprietăţi, afirmând că numai Dumnezeu poate avea suveranitate deplină. El susţine ca nu e permis bisericii sa aibă bunuri temporale şi că puterea civilă poate să retragă clerului aceste bunuri de care se abuzează.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Apel la istorie

Începând de astăzi aş vrea să mai deschidem o cărare a blogului, cărare pe care să mergem de-a lungul pribegiei noastre spre patria Tatălui. Înţeleg şi accept adevărul  trist conform căruia adeseori noi, evanghelicii, ne-am închis între zidurile propriilor dogme şi am ajuns să credem că doar ce facem noi, ce credem şi ce spunem poate să fie considerat adevărat creştinism şi că nu există, vai!, mântuire în afara grupului nostru restrâns, anemic şi de prea multe ori cu comportament de club exclusivist: intri greu şi ieşi repede.

Vindecare de atare păreri şi concepţii există şi una din pilulele pe care trebuie să le luăm se cheamă “istorie”, apelul la memoria cărţilor care s-au scris despre înaintaşii noştri, despre cei care, deşi gândeau şi acţionau aşa cum noi nu am face-o niciodată, au reuşit să stea în picioare atunci când încercarea credinţei lor se făcea cu foc şi nu au pregetat să îşi dea viaţa atunci când societatea le cerea acest tribut suprem.

Vă propun ca, din timp în timp, să ne apropiem şi să aruncăm o privire pe fereastra prăfuită de vreme a vieţii celor care şi-au legat atât de puternic numele de apărarea şi păstrarea creştinismului încât şi lor, nu numai apostolilor, le suntem astăzi datori pentru starea de har în care trăim.

Apelul la istorie este un apel la viaţă şi mai ales la adevăr. Iar adevărul încă ne face liberi!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!