Balada iubirii

(18 martie, dimineata – Deuteronom 32-34)

Înveşmântat în toga-i prăfuită Moise se îndreapta spre muntele Nebo, în faţa Ierihonului. A lăsat în vale ceea ce devenise ţinta lui de o viaţă: un popor al fraţilor săi, liber, cu adevărat liber. Tot în vale, risipite prin pustiu, zăceau oasele a sute de prieteni, cunoscuţi şi conaţionali, oameni ce nu au reuşit niciodată să frângă pe deplin jugul robiei din mintea lor. El era printre ultimii rămaşi în viaţă şi nu se supăra urcându-se spre mormânt.

În dimineaţa în care a plecat spre munte, cu fruntea senină şi inima uşoară, Moise lăsase în tabără răvaşul său de dragoste, ultimele cuvinte către cei pentru care se jertfise atâta amar de vreme. I-a avertizat cu privire la consecinţele grave ale depărtării de Adevărata Stâncă şi apoi i-a luat pe rând, seminţie cu seminţie, rostind asupra fiecăreia binecuvântări ce strălucesc şi astăzi precum nestematele, neciobite de vreme! Şi-a pus cuvintele în versuri, le-a săpat în stâncă, le-a rostit în auzul Binecuvâtătorului şi a plecat. Nici urmă de regret sau invinuire în vorbele sale, nici urmă de egoism sau mândrie ascunsă ci doar o inimă împăcată scriindu-şi cântecul de lebădă.

Viaţa are marele talent de a se înveşmânta în neprevăzut. După fiecare colţ ne poate aştepta un eveniment fericit sau trist, o furtună ameninţătoare sau o binecuvântată rază de soare. Şi neprevăzutul continuă chiar şi atunci când avem impresia că am reuşit, cu strădanii profunde şi cheltuieli mari, să îl înlăturăm prin asigurări, diplome, conturi, relaţii. Însă, fie că realizăm sau nu, fiecare minunt poate fi ultimul, fiecare secundă poate să risipească şi cel din urma bob de nisip din clepsidra vieţii.

Moise ştia că nu se va mai întoarce de pe munte, ştia că acolo Dumnezeu vrea să îl adauge, tainic, poporului său.  Înainte de plecare mai adaugă uluitoarei  balade a vieţii sale ultimele note încărcate de emoţii şi binecuvântări. Dacă am şti şi noi când e vremea “plecatului spre munte” cu siguranţă că ne-am aşeza la masa sufletului şi am aşterne în cuvinte inima noastră pentru cei de aproape şi de departe, prieteni şi cunoscuţi. Am da glas gândurilor de mult reprimate şi am face pasul împăcării şi al declaraţiilor abandonând în drum luptele fără sens.

Doar dacă am şti! Dar pentru că nu ştim, fiecare cuvânt către ceilalţi să fie spus şi cu acest gând, al efemerităţii, fiecare îmbrăţişare  să poarte în ea dorul unei târzii revederi şi fiecare supărare să lase loc unei împăcări rapide. Trecem …. şi în loc de zgomot şi ură am vrea să lăsăm în urmă ecoul baladei ce izvorăşte dintr-o inimă cucerită de har.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Între predică şi realitate

(9 martie, dimineata – Deuteronom 7-9)

De 40 de ani erau în pustie. Ani grei şi frumoşi, ani de răzvrătire dar şi de cunoaştere a Dumnezeului adevărat. Aveau pe ei haine care nu se învechiseră iar praful ţinutului arid nu le afectase picioarele. În fiecare dimineaţă se trezeau şi culegeau mană şi în fiecare seară adormeau cu gândul la finalul călătoriei. Ce final! Ce ţară aveau să moştenească! Erau în clasa lui Dumnezeu de atâta amar de vreme şi lecţiile parcă nu se mai sfârşeau. Au învăţat din teorie cum să se poarte unul cu celălalt, cu Dumnezeu şi fiecare cu el însuşi. Au învăţat cum să trăiască liberi şi libertatea să le fie o binecuvântare, nu un blestem. Iar lecţiile pe care nu le asimilau din teorie le plăteau scump afară din clasă, săpând morminte pentru fraţii lor, tribut al neascultării care nu se lasă frântă. Încet dar sigur aveau să afle că mai bine au urechile ciulite la teorie decât să înveţe cu ochii răvăşiţi de lacrimi şi minte devastată de frică.

Au promovat dar nota abia era una de trecere. 40 de ani de pribegie, o generaţie pierdută prin pustia setoasă de sânge şi multe pietre de aducere aminte săpate în stânca trecutului pe care nimeni nu trebuia să îl uite. Acum, cu Deuteronomul, Moise închide catalogul şi Dumnezeu este gata să îi poarte spre o nouă etapă. O ultimă lecţie, un ultim seminar al cărui examen va fi mai târziu, undeva în viitor.

Şi bătrânul Moise începe să vorbească. Îi purtase până aici ca un tată, îi iubise şi pentru ei riscase totul. De acolo, din Egiptul sclaviei, inima i se lipise de ei. O, de câte ori nu stătuse între ei şi mânia lui Dumnezeu, de câte ori nu negociase viaţa cu Atotputernicul Părinte câştigând prin har de fiecare dată. Acum le vorbeşte pentru ultima oară iar vorba-i domoală, glasul stins. Le aminteşte de trecutul lor zbuciumat încercând să enumere fiecare piatră de aducere aminte, să o şteargă de praf şi să o menţină vie în memoria lor. Le reaminteşte pericolul încuscririi cu neamurile din jur, le dă sfaturi pertinente despre cum să se comporte în ţara în care curge lapte şi miere şi încearcă să-i ferească de mândrie. Moise ştia că omul nu poate smulge prin merite nimic din mâna lui Dumnezeu, că tot ceea ce avem, tot ce primim este venit în dar de la Stăpânul ce alege după bunul plac isprăvnicul vremelnic.

Ce ne determină să ascultăm un mesaj cu atenţie? Care sunt resorturile pe care o predică trebuie să le atingă pentru a ne determina la atenţie? Să fie strigată cu aplomb şi cu degetul arătător ridicat sau să fie lină ca un izvor de apă? Să facă apel la sentimentele noastre şi prin măiestria discursului să ne arunce în melancolie? Să fie perfect argumentată sau să fie rostită de unul dintre ai noştri? Ce trebuie să conţină un mesaj astfel încât să îl ţinem minte ba chiar să ne lăsăm învăţaţi de el?

Evreii ascultau de data aceasta! Ştiau că ceea ce li se predă acum va fi probat acolo, afară, printre vecini şi prieteni, în faţa străinului sau a familiei. Ei ştiau că aceste mesaje nu vin din neant şi se duc în neant ci printre cuvintele simple ale lecţiei poate plictisitoare este strecurată ingenios viaţa şi ascunsă moartea.  Nu, realitatea nu condiţiona mesajul ci mesajul acela plăpând condiţiona realitatea ce putea să fie una binecuvântată prin ascultare sau blestemată prin nepăsare, ignoranţă sau chiar neascultare.

Noi însă ne-am schimbat optica. Alergaţi de viaţă, îmbătrâniţi de ritmul alegerilor care se cer făcute şi obosiţi de greutatea gunoaielor pe care le cărăm zilnic ne prezentăm la lecţie în fiecare duminică sau poate joia, vinerea, lunea, sâmbăta. Ne aşezăm cuminţi în bancă şi suntem gata să tăcem. Nu avem la noi nici pix, nici caiet şi nici măcar o inimă pe care să scriem. Avem în schimb burete cu care să ştergem repede ceea ce nu ne-a convenit, nu s-a potrivit cu concepţiile noastre sau pur şi simplu ne-a ofensat. Şi plecăm mai departe crezând că realitatea şi mesajul sunt două trenuri care nu au gară comună, că viaţa din biserică trebuie să fie diferită de cea de toate zilele.

În gara întâlnirii ne aşteaptă, îmbătrânită de vreme, trezirea!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Sa nu profanezi

(17 februarie, dimineaţa – Leviticul 21-22)

Viaţa poate fi trăită într-o multitudine de moduri:  poate să fie una analizată, studiată şi planificată ori una în rând cu mulţimea sau pur şi simplu una târâtă, fără scopuri bine determinate, fără ţeluri de atins şi speranţe de împlinit. Mijim ochii în această lume în care nu am ales să venim şi încercăm să înţelegem, în decursul anilor, despre ce este vorba, cum se poate trăi, cum să ne raportăm la oameni, la noi înşine şi la tot ceea ce ne înconjoară. Mediul din care provenim, educaţia şi toate elementele exterioare îşi pun amprenta pe noi dar deasupra tuturor Dumnezeu a avut grijă să ne înzestreze cu raţiune astfel încât propriul drum în viaţă să fie, de cele mai multe ori, alegerea noastră.

Învăţăm în timp să acţionam şi la început privim miraţi rezultatele acţiunilor noastre. Ne miră, mici fiind, când vaza împinsă se sparge, degetul pus pe plită doare rău şi minciuna stârneşte supărarea părinţilor. Cu timpul învăţăm că sunt acţiuni cu efecte negative pe care nu trebuie să le mai facem şi că sunt acţiuni care ne aduc avantaje imediate sau de durată. Învăţăm pentru că viaţa este o perpetuă învăţare.

Evreii învăţau şi ei în pustie. Erau campaţi pentru a primi lecţii de la Creatorul Vieţii, lecţii obligatorii pentru viaţă şi care trebuiau păstrate cu sfinţenie. Una dintre lecţiile cu extemporale grele era cea legată de santictatea unor lucruri. Prezenţa lui Dumnezeu în tabără îi sfinţea pe ei şi ceea ce aveau şi de acum încolo trebuiau să se poarte cu grijă în perioada pribegiei lor pentru că ei purtau un nume ce trebuia sfinţit. Dar mai aveau în tabără şi locuri şi lucruri de care trebuiau să se apropie cu sfială şi cu mare grijă. Aşa era locul în care Dumnezeu se prezenta, aşa erau jertfele din tabără şi tot ceea ce Dumnezeu declara sfânt.

Leviticul cuprinde pe aproape toate paginile lui o poruncă pe care societatea noastră a uitat-o aproape cu desăvârşire: “să nu profanezi!”. De multe ori ne raportăm la cele ce ne înconjoară de parcă totul ar fi un dat firesc nouă, totul am putea folosi după bunul plac fără nici o regulă sau restricţie. Uităm adesea că Dumnezeul nostru nu are de a face doar cu viaţa spirituală şi cu biserica ci semnătura Lui se regăseşte în tot ceea ce a lăsat de-a lungul cărării noastre. Putem profana printr-o folosire contrară regulilor scrise de El, prin gândurile sau atitudinile noastre. Putem profana fiinţele în care El şi-a pus chipul şi asemănarea renunţând să le mai privim prin prisma destinului lor veşnic, putem profana tot ceea este bun în viaţa noastră şi care vine de la El printr-o atitudine lipsită de mulţumire şi orientată spre binele vremelnic. “Să nu profanezi!” este o lege valabilă şi astăzi pe care vom încerca să o învăţăm zi de zi.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009