Intre trecut si viitor

(25 martie, Iosua 19-21)

Scribul tocmai îşi ascuţea pana şi privea înciudat papirusul. Fusese greu să înşire atâtea seminţii, fiecare cu partea pe care o primea abia acum, a nu ştiu câta generaţie, din ţara promisă bunilor lor. Era linişte în ţară şi negocierile au păstrat limita de decenţă pe care prezenţa lui Iosua o cerea. Acum însă privea peste literele înşirate cu migală şi nu ştia sigur ce va urma. Până aici fusese istoria, acum începea viitorul.

Bătrânul Iosua privea pierdut în depărtare şi în ochi îi scânteia jucăuşă o lacrimă.  Răsuflă adânc. Se gândea oare la Moise, cel care îl primise cu îngăduinţă şi îi oferise cu răbdare lecţiile de conducere fără de care ar fi fost pierdut? Sau poate la bătrânul prieten Caleb care în sfârşit se aşezase pe teritoriul lui? .. să  numere oare mormintele săpate acolo,  în pustia blestemată sau să retrăiască clipele de bătălie cruntă din faţa cetăţii Ai?

“Scrie băiete!” prinse bătrânul a vorbi “[…] din toate vorbele bune pe care le spusese casei lui Israel Domnul, niciuna nu a rămas neîmplinită: toate s-au împlinit. Au trecut prin văi ale căror adâncime le-a dat fiori, au depăşit momente care i-au îmbătrânit instantaneu, au plătit scump greşelile de moment şi şi-au răscumpărat cu timpul alegerile greşite, dar acum, când viitorul prindea a se naşte, Iosua recunoştea pentru întreg Israelul şi în faţa posterităţii milenare că nimic din ce fusese promis nu a fost uitat, nimic din ce fusese făgăduit nu  a fost trecut cu vederea. Da, ei au îmbătrânit şi haina strânsă nu reuşeşte să acopere deplin cicatricile unor vieţi trăite de prea multe ori pe marginea prăpastiei… dar peste toate Dumnezeul lor a putut să întindă curcubeul promisiunilor împlinite.

Tirania urgentului şi forţa nevoilor imediate devin de prea multe ori pete unsuroase pe ochelarii cu care privim realitatea. Tindem să măsurăm mai degrabă insuccesele, să ne bagatelizăm rugăciunile prin lamentare şi să ne lingem rănile superficiale dintr-o luptă spirituală ce de prea multe ori are teatrul de război  departe de noi.

Ne plângem că partea de moşie este prea mică, pomii ce cresc pe ea prea strâmbi şi burduful lacrimilor de căinţă secat. Ne uităm cu ochii sticloşi la trecut şi în loc să numărăm promisiunile împlinite prindem a trece în revistă toate cioturile care ne-au zdrelit picioarele, toate crengile care n-au purtat mere.

În fiecare zi, cu şi fără voia noastră, viitorul irupe spre noi cu forţa binecuvântărilor ce se înoiesc în fiecare dimineaţă. Dar suntem  prea încruntaţi şi adesea uităm să privim cu nesaţ curcubeul pe care Domnul, Sfântul lui Israel, îl înalţă şi deasupra noastră. Alegerea ne aparţine! Cu pana ştirbă a unei vieţi trăite sub ploaia binecuvântărilor,  putem compune în fiecare zi un imn spre Cel ce nu-şi uită niciodată făgăduinţele.

Distribuie:

“Daca esti […]”

(Luca 4:1-30)

Cand a plecat spre pustie, plin de Duhul Sfant, El stia ca se duce la examen. Si de data aceasta nu Tatal era examinatorul ci altcineva purta in maini, cu fata rautacioasa si privirile viclene, ciurul, prin care avea sa fie cernut. Ioan vorbise frumos despre El, Ii daduse intaietate si subliniase inca o data ca El este Fiul lui Dumnezeu. Avea dreptate Ioan dar testul abia urma. Si fiecare pas pe care il facea spre pustie era un pas spre dezvaluirea, tot mai adanca, a identitatii Sale. Sita avea sa fie deasa iar momentele acelea de o incarcatura colosala, pentru El si pentru intreaga omenire. Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, s-a asezat in banca, umil, si a primit foaia de examen de la infioratul Inselator.

“Daca esti […]” a inceput examinatorul cu o sclipire in ochi … daca esti… ar fi putut sa inceapa acolo argumentarea! Ar fi putut ca acolo sa fie startul minunilor. Ce usor i-ar fi inchis gura Diavolului! Cel care hranise un popor intreg in pustie, cel care framantase in cer mana, flamanzise. Si pe foaia de examen a scris un singur rand, singura mancare care ii era necesara, singura din care voia sa guste in continuare: Cuvantul lui Dumnezeu. Cerul a izbucnit in urale, iadul a tresarit si pamantul si-a continuat funestul mars.

“Iti voi da […]” a continuat livid talharul. Obisnuia sa dea, de cele mai multe ori doar de pe varful limbii si aproape de fiecare data din ce nu era al lui. I se parea si lui ca ar conduce, ca ar stapani, si imbatat, ca atatia alti ucenici de-ai sai, de propria maretie, mai avea un singur dor: sa primeasca inchinarea. El, maretul Stapanitor, vazand tot ce crease aflat acum sub negura groasa a pacatului, cunoscandu-i durerile de mii de ani si simtind in nari duhoarea grea a unui trup aflat in putrezire ce si-ar fi dorit rascumpararea, putea sa ocoleasca Calvarul. Atunci si acolo putea incepe rascumpararea. Sa ia ce Ii apartine, sa primeasca ca este al Lui. Putea, siret, sa i se inchine celui care isi dorea asa de mult inchinarea. Putea sa arda etapele, putea sa puna capat durerilor, sa salveze pruncii de la moarte, oamenii din boale, popoarele de sub tirania demonilor, natiunile de sub spectrul mortii, putea… dar pe foaia de examen a scris simplu: doar Dumnezeu merita inchinarea! Indiferent de pret si indiferet de ce ti se ofera!

Si apoi un alt “Daca esti […]”. Ultima incercare. Daca Tu esti, atunci Dumnezeu sigur ar… Daca Dumnezeu este cu Tine, atunci sigur s-ar intampla sa… Hai, incearca! Bate la usa Lui si fa-L sa deschida! Ofera-ne un spectacol, da-ne divertisment si te vom crede. Nu conteaza ca Tu si Dumnezeu veti fi actorii, spectacolul este important. Hai, mai in fata, pe scena! Sa vada toti si apoi toti vor crede… sau poate nu! … Si apoi testul se incheie. Mai era un singur drum de facut, cel printre oameni, catre Golgota. 

Identitate! Adevarata identitate se arata abia dupa ce au fost trecute adevaratele teste. Asa de usor se  poate afisa o identitate de paie, netrecuta prin ciur. Dar testele supreme incep cu acel: “Daca esti […]”. Mi-e teama ca noi nu mai auzim aceste cuvinte nu pentru ca Inselatorul s-a schimbat, ci pentru ca identitatea noastra este clara si n-ar rezista unui asemenea test. Ne place sa credem ca suntem, dar devenim cu adevarat pe masura ce completam foi de examen si ne daruim, in mijlocul anchetei dracesti, Singurului care ne face sa fim cu adevarat!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. 

© 2014 ganditorul.net Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Simeon, ultima fila

(25 martie, seara Luca 2:25-52)

“La o parte, trece Marele Preot” strigă aprodul mulţimii pestriţe adunate în curtea templului. Tremurând, ca după un efort mai presus de puterile sale, bătrânul prinse cu mâinile peretele instabil al unei dughene apropiate. Se întoarse cu faţa abia când ultimul om din coloana oficială trecea ţanţoş lăsând în urmă dâre de praf amestecate cu parfum ales. Nu îi mai judeca, nu îi mai săgeta cu  priviri aprige, nu mai purta un război ce poate nu fusese niciodată al lui; pur şi simplu nu se mai gândea la ei. De fapt, din cauza lor hotărâse de mult să nu se mai coboare la templu decât dacă este absolută nevoie. Îi era bine acolo, în grădina cu maslini, departe de vuietul oraşului ce gemea sub asuprirea romanilor, a evreilor vânduţi, a… şi a atâtor altora.

Dar astăzi Duhul îl mânase spre templu. Venise ziua! De câte ori în arşiţa zilei dar şi în răcoarea nopţii, culcat la pământ şi strivit de vina poporului său, sau cu fruntea mângăiată de adierea senină, nu ceruse Dumnezeului lui să-i dăruiască viaţa pănă astăzi. Ştiuse, crezuse, nădăjduise în această zi! Iar acum, când  înceta să numere firele de nisip rămase în clepsidra vieţii lui, inima îi bătea cu putere.

Se apropie de cuplul stingher şi ceru să ţină în braţele-i tremurânde pruncul. Nu, nu ştiuse că sufletul său, trecut prin atâtea suferinţe, mai poate îmbrăţişa cu atâta patos, mai poate simţi o bucurie atât de intensă, mai poate vedea lumina pe un tărâm în care soarele nădejdii uitase de mult să mai răsară. “O, nu! Aşteptarea mea nu a fost zadarnică Stăpâne, promisiunea ta nu a fost deşartă! Ochilor mei bătrâni bunătatea ta le arată astăzi lumina, sufletului meu cărunt credincioşia ta îi arată astăzi mântuirea.”

Se întoarse apoi spre femeia aceea obosită de drum şi spre bărbatul îndârjit şi prinse a vorbi iar cuvintele lui zburau ca suveica ţesătorului. Ei nu puteau pricepe acum, vedea bine că nu puteau pricepe! Măreaţa jertfă cerea alte jertfe iar inimile vor fi străpunse, suflete îndurerate. Copilul aducea cu el atât sabia cât şi balsamul, atât viaţa cât şi căderea, atât mântuirea cât şi cântarul viitoarei dreptăţi.  Se uită la ei, le încredinţă copilul şi, precum o umbră ţinută în viaţă doar de zorii dimineţii, plecă spre grădina cu maslini. Pasul îi era parcă mai dârz, privirea mai senină. Cine ştia secretul bătrânului?

Nu ştiu ce ne face pe noi, generaţiile mileniului trei, să fim aşa de bătrâni. Îmbătrânim zi de zi mai mult, chiar dacă pielea ne este încă fermă, părul încă nealbit. Îmbătrânim pentru că nu avem ţel, pentru că ne lipsesc promisiunile în care să credem, pentru că nu nădăjduim decât în cele trebuincioase unei vieţi strict biologice. Îmbătrânim pentru că nu putem aştepta o vreme, o săptămână, un an ci ardem acum pentru a obţine totul instant. Îmbătrânim pentru că uitam să-i vorbim Creatorului în cuvinte de dragoste; uităm să Îl întâlnim şi în grădina de maslini ci Îl căutăm cu disperare doar în piaţa de obşte, acolo unde târgul este rapid, câştigul imediat.

Îmbătrânim şi ne pare rău. Am vrea să fim altfel, am vrea să avem ţel, promisiune, răbdare şi cuvinte din slove de cer. De fiecare dată însă ne pare prea devreme sau prea târziu, prea scump sau, ciudat, prea…”Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne” zise Simeon, bătrânul care ştiuse să creadă, să aştepte, să spere.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Dumnezeul razboaielor

(22 martie, dimineata – Iosua 10-12)

Era linişte în cortul lui Iosua. Vajnicul comandat de oști stătea plecat asupra sulului legii primit din mâna lui Moise şi citea. Era trist dar nu apăsat, gânditor dar nu îngrijorat. Au trecut luni bune de când  întâlnise pe Căpetenia oştirii Domnului şi dialogul acela încă îi stăruia în minte, încă îi crea emoţii şi-l revigora. Au fost luni grele, în care războaiele păreau că nu se mai sfârşeasc.  Au fost alianţele împotriva lor care  s-au născut dar au murit în faşă, au fost înşelaţi de gabaoniţi dar ajutaţi de Dumnezeu. Acum, când sabia începea să cunoască odihna, când soldaţii de pază păreau mai relaxaţi iar poporul mulţumit, acum era timpul de a stabiliza şi întări ţara. Iar planurile începeau să alerge, unul după altul…

Jos, în văile abia cucerite strigătele de suferinţă încă nu încetară. Israeliţii prinseră a săpa gropi comune pentru mulţimea căzută sub sabia lor; se înmormântau de-a valma, bătrâni şi copii alături de bărbaţi şi femei, oameni paşnici alături de  duşmani otrăviţi. Peşterile şi văile umbroase, locurile ascunse şi crăpăturile munţilor erau verificate cu strănicie şi fiecare duşman găsit era ucis cu sânge rece. Ţara trebuia epurată de orice element străin şi în puţine domenii au dat israeliţii dovadă de o aşa de mare meticulozitate în împlinirea legii ca cel în care se poruncea uciderea vrăşmaşilor. Au mers până acolo că au pus foc cetăţilor, au tăiat venele cailor şi ars carele de război.

Roata vremii se întorsese şi după multe sute de ani, sclavii deveneau stăpâni iar stăpânii cunoşteau moartea, lipsa iertării şi asuprirea.

Nu poţi citi  pasaje ca cele din capitolele războiului fără să te revolţi. Umbra de umanism pe care am făurit-o acum 5-600 de ani dar pe care noi, oameni ai secolului postmodernităţii, nu o putem înţelege prea bine, precum şi imaginea siropoasă, aproape hollywoodiană, pe care ne-am construit-o despre Dumnezeu ne împinge la revoltă. Cum, domnule, au ucis copii şi femei fără apărare, bolnavi şi bătrâini inofensivi? Cum este posibil aşa ceva? Unde este discursul despre bine, dragoste, pace şi linişte care ar trebui să caracterizeze poporul ales? Cum a rămas cu Dumnezeul acela milostiv, plin de dragoste şi îndurare? … iar întrebările ar putea continua în acelaşi ton, de aparent justificată oroare.

Sunt voci care spun că Noul Testament pune altfel problema umanităţii, că acolo totul musteşte a dragoste, milă şi îndurare, că acolo Dumnezeu devine Tatăl care iubeşte, aşteaptă şi cheamă, un fel de uncheaş bătrân blazat, care poate fi lovit cu ignoranţă, vorbe grele şi atitudini răutăcioase fără să se supere. În veacul nostru Dumnezeu nu mai are dreptul să se supere, să pedepsească şi să pregătească o zi a judecăţii supreme.

E adevărat, la nivel personal, de individ, Noul Testament dezvăluie inima plină de dragoste şi har a unui Împărat care alege să moară pentru răscumpărarea supuşilor săi. Dar haideţi să ridicăm, pentru câteva momente  gândurile noastre de la nivel personal şi să privim la nivel macro, de societate, de grup, de umanitate. Acolo vom descoperi Apocalipsa ca pe un roman horror ce stă să devină realitate, vom vedea mulţimile de nevindecaţi ce agonizează, de năpăstuiţi ce merg spre arenele romane sau ard în grădinile lui Nero. Nu vă opriţi, luaţi martoră şi istoria noastră, a creştinismului… priviţi cu ochii mari deschişi mulţimile ucise de închiziţie, de cruciade şi interese obscure. Şi acolo avem gropi comune, copii şi femei, bătrâni şi bolnavi. Aşteptaţi să plece marfarul din staţie… se îndreaptă spre camere de gazare din Auschwitz, încărcat cu evreii ce săpau, în vremea lui Iosua, gropi comune altora.

Ne agasează imaginea lui Dumnezeu zugrăvită de războaiele Vechi Testamentale dar uităm că agasării noastre trebuie  ataşată pentru coerenţă, imaginea sângeroasă a unui creştinism înteles greşit şi a unui umanism devastator. Nu atunci au avut loc cele mai mari traume ale istoriei, ci acum, în “evoluata” noastră societate.

În sala tronului lui Dumnezeu e linişte. Marele Rege numără secundele până la marea socoteală şi  răsfoieşte  cartea vieţii umane, cu limitările şi legile ei, ridicată de binecuvântare şi ucisă de blestem.  Când intri acolo, răscumpărat prin sânge, te pleci până la pământ şi te închini. Iar închinarea nu este un sentiment romantic…

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Acan, o parte din noi

(21 martie, dimineata – Iosua 7-9)

Ce victorie! În tabăra lui Israel răsunau cântece de biruinţă, se înalţau jertfe de mulţumire şi se întărea încrederea în viitorul luminos prescris din vremuri străbune. Ierihonul, măreaţa cetate era de acum vecină cu colbul pustiei iar zidurile măreţe zăceau întinse în arşiţa soarelui. Printre dărâmăturile mânjite de sânge şi arse de foc, glasul blestemului lui Iosua prinse formă şi, preluat de ecoul istoriei, se pierdu hăt, departe, în negura vremurilor ce îşi aşteptau rândul.

Era victorios şi Acan. În seara bucuriei, când Ierihonul încă fumega,  stătea şi el alături de ceilalţi şi chefuia lângă focul din tabără. Victoria lui era dublă şi în fiecare minut îi zbura gândul la frumuseţile ascunse în pământul din mijlocul cortului său. Ce lovitură de maestru dădu, ce bine reuşise să se descurce! Nimeni nu îl văzu cărând argintul, aurul şi mantaua iar de acum putea să stea liniştit, avea viitorul asigurat. Fusese câteva secunde “deştept” dar nu ştia că “deșteptăciunea” aceasta avea secundele numărate. Încălzit de foc, bucuros de izbânda poporului său şi de-a dreptul fericit datorită isprăvii  sale, Acan se prinse în jocul victorioşilor.

Nopţii bucuriei îi urmă însă, inevitabil, dimineața deznădejdii. Iosua, conducătorul care îndrăznise să treacă Iordanul avea să bea şi el din paharul plin al amărăciunii. Cu mintea la cei câţiva viteji pe care îi pierduse înaintea Ai-ului, cetatea ce nu se lăsă cucerită, terifiat de efectul înfrângerii asupra poporului său şi de-a dreptul îngrozit de tăcerea inexplicabilă a cerului, Iosua merse înanintea Chivotului şi se prăbuşi. Greutatea care îi apăsa pe inimă îl făcu să vorbeasca febril, rostind cuvinte pe care diplomatul Iosua ar fi putut să le schimbe, să le îndulcească, să le transforme. Vorbi însă, şi fiecare cuvânt era o lacrimă, fiecare propoziţie, un strigăt de disperare.

“Scoală-te! Pentru ce stai culcat astfel pe faţa ta? Israel a păcătuit…” fu răspunsul unui Dumnezeu care îl iubea şi pe Iosua, neînfricatul conducător de oşti, şi pe generalul falimentar. Cum? Păcat? Adică bucuria din serile trecute, strigătele de victorie şi petrecerile ce au ţinut până în zori doar au mascat urâţenia păcatului, au tăinuit faţa scabroasă a neascultării?

“Cel mai mare dușman al succesului de mâine este succesul de astăzi” spunea Rick Warren. Atunci când trăieşti din plin succesul, sufletul tău celebrează “vârful de munte” pe care ai ajuns iar în vale încă fumegă zilele de ieri în care răsăritul părea departe, este timpul să îţi ascuţi simţurile şi să te pândeşti îndeaproape. Nu este băutură mai ameţitoare ca succesul şi nici sicriu mai întunecat precum culcuşul victoriei. Acolo, beţi de fericire, deplin încrezători în ceea ce suntem şi ceea ce facem, acolo, în momentele în care pare că până şi soarele s-a oprit pentru a ne admira, acolo Acan din interiorul nostru are deja dosită în sân mantaua de şinear iar din buzunare îi curge argintul.

L-au târât pe Acan afară din tabără şi peste nimicnicia lui, peste victoria de moment şi şmecheria ascunsă au ridicat o movilă de pietre. Putea să se deschidă pământul şi să-l înghită, putea fi aruncat într-o peştera sau pur şi simplu ars pe rug… au ales însă să-l transforme într-o piatră de aducere aminte pentru toţi cei care consideră succesul de moment mai preţios decât ascultarea, şmecheria mai de dorit decât umila credinţă.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

In fata Ierihonului

(20 martie, dimineata – Iosua 4-6)

Era seară când Iosua se rupse din mijlocul praznicului Paştelui şi ieşi afară din tabără. Încet, învăluit de umbre şi gânduri,  Iosua urcă spre colina ce veghea de departe Ierihonul. Ajuns în vârf  îşi îndreptă spatele şi cu privirea măsură cetatea. Ierihonul, vestitul Ierihon! Despre el se spunea că este oraşul cel mai vechi al lumii, că nimeni şi nimic nu reuşise să-l îngenucheze pe deplin. Nici măcar molima ce îl pustiise cu sute de ani în urmă nu putuse să zdrobească mândria cetăţii. Iată-l acum, falnic precum un cedru din Liban, mândru şi puternic. Ce ziduri măreţe, ce fortificaţii, ce vegetaţie abundentă, ce făclii aprinse! Istoria oraşului, vitejia faimoasă a oştenilor lui, carele şi călăreţii erau tot atâtea motive vrednice să ucidă în faşă orice cutezător la bogaţiile-i ascunse. Văzut de departe oraşul părea un uriaş care stă la pândă.

Iosua era încruntat. Era conducătorul unei generaţii moşite în pustie, dornică să îşi ia în stăpânire ţara promisă dar, vai!, atât de nepregătită pentru asta. Ce erau ei dacă nu un popor se sclavi răzvrătiţi ce rătăciră prin pustie 40 de ani, obişnuiţi mai degrabă cu propriile morminte decât cu cele ale vrăjmaşilor lor? Ce istorie scurtă aveau, ei, mâncătorii de mană în pustie, ei, sătuii de carne de prepeliţă. Cetatea din vale părea că îl sfidează, că râde de el, batjocorindu-l.

Pierdut în gândurile sale, Iosua sesiză târziu că nu este singur. Se sperie mai ales că sabia Acestuia străluci în lumina difuză şi îi strigă: “Eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?” “Nu, ci eu sunt Căpetenia oştirii Domnului…” la auzul acestor cuvinte Iosua se prăbuşi cu faţa în ţărână. Marele Domnitor, El, Adevărata Căpetenie privea Ierihonul cu sabia scoasă din teacă. El, Neînvinsul în luptă, Biruitorul privea spre cetatea din vale pe care ochii lui îngrijoraţi o măsurară necontenit. Poate că are un sfat, poate a venit să dea vreun ordin… “Scoate-ţi încălţămintea din picioare…”

Coborând spre tabără în seara aceea Iosua se simţea încurajat. Nici el nu ştia bine de ce dar un lucru era cert: Ierihonul, cetatea cea tare, mâine va cădea în mâinile lui şi asupra ei îşi va înălţa glasul rostind blestemul veşnicei pieiri. Mai aruncă o privire spre vârful colinei şi văzu clar ca lumina zilei: în faţa Acelei Căpetenii zidurile vor pica, împăraţii se vor retrage iar el şi umilul popor va trece drept biruitor.

Ierihonul, cetatea imposibil de biruit, cea care are toate motivele să câştige orice bătălie. Ierihonul are un corespondent puternic în viaţa noastră, oamenii peregrinajului prin viaţă. În faţa “Ierihonului” suntem ispitiţi să capitulăm, să ne întoarcem în pătrăţica noastră îngustă şi să ucidem acolo fiecare vis, să batjocorim orice speranţă. Uneori ne întoarcem dar, oh, de câte ori lipsa manei nu ne mână afară din peşteră! În faţa “Ierihonului” însă, înainte de a ne ascuţi “săbiile” să învăţăm să ne scoatem “încălţămintea” pentru că cetatea trufaşă atrage întotdeauna privirile Biruitorului Sfânt.

Priviţi-i! Poporul de sclavi îşi face drum spre cetatea ce pare de neînvins. Nu, dimineaţa nu a făcut cetatea să pară mai puţin impunătoare şi înfricoşătoare. La adăpostul nopţii, Căpetenia oştirii Domnului putea surpa zidurile, ucide împăratul şi împrăştia vitejii dar alege să-şi încoloneze aleşii, să le pună în mână trâmbiţe şi să le asigure o călătorie prin valea umbrei morţii dar la adăpostul săbiei Lui.

Să nu ne amăgim, “Ierihonul” rămâne de prea multe ori acolo şi când ne dezmeticim după întâlnirea cu cel Neînvins, strălucind în razele opace ale Soarelui. Dar  “Ierihonul” pică atunci când credinţei îi este asociată ascultarea, încrederii îi este companion de drum acţiunea iar vorba de duh rostită cu aplomb nu este înşelată de felul de vieţuire.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Mormantul gol

(19 martie, seara – Marcu 16)

Era dimineaţa devreme. Îndepărtatul  soare abia reuşea să alunge coşmarurile nopţii când pe cărarea ce ducea spre cimitir se iviră femeile. Mergeau cu pas grăbit, capul plecat şi urechea ciulită. Se temeau că vor fi recunoscute şi învinuite de partizanat cu Învăţătorul din Nazaret, că vor fi acuzate de sfidare a puterii religioase, că… dar dragostea pentru Cel ce le mângâiase inimile le-a împins afară din ascunziş şi le-a obligat să se îndrepte spre mormânt. Măcar atât să facă, să îndeplinească cele scrise de datină şi se vor ascunde iarăşi. Înviere? Nu, învierea nu intra în planurile din acea dimineaţă pentru că ea nu a fost crezută nici o clipă.

Era dimineaţă devreme şi soarele se urca triumfător pe boltă. În cămăruţele lor, ascunşi de umbre şi cu sufletul răvăşit stăteau ucenicii. Când femeile plecară spre grădină nici unul dintre ei nu se găsise vrednic să le urmeze, să le asigure paza, să le lumineze drumul. Stăteau încrâncenați şi fiecare pas de pe stradă îi speria; se vedeau luaţi, legaţi, biciuiţi şi omorâţi şi viaţă nu li se păru niciodată mai dragă. Au văzut în El un eliberator, o voce a mulţimii năpăstuite, un profet dar acum toate speranţele trecutului se întorceau asupra lor ca vulturii de pradă, gata să îi sfâşie.  Era dimineaţă dar “noaptea” continua să îi învăluie.

Sunt ore care par făcute din săptămâni şi săptămâni ce par croite din ani. Sunt momente în care am vrea ca totul să se sfârşească repede  sau măcar  să adormim şi să ne trezim la altă realitate; momente în care tot ce ne înconjoară pare să comploteze împotriva noastră şi propria conştiinţă se transformă în avocat al acuzării. Am vrea să fugim şi să ne ascundem dar pământul este prea mic şi soarele fără putere, orice speranţă pare utopie şi orice mângăiere este de gheaţă. În astfel de momente viaţa ne dă extemporal neanunţat şi noi nu credem că vom mai ieşi întregi din sala de examen.

Ucenicii trăiau astfel de momente în care nimic nu mai putea fi sperat, totul părea spulberat şi aruncat în vânt. Petru îşi plângea într-un colţ trădarea, Ioan făcea planuri pentru încă un membru în familie iar fiii lui Zebedei îşi căutau mrejele. Cristos fusese un vis frumos plătit prea scump şi terminat prea repede.

La buza mormântului îi aştepta însă vestea bună care le va schimba definitiv viaţa. Peste umbra eşecului lor se va aşeza victoria, peste nimicnicia vieţii tărăte se va revărsa slava Împărăţiei viitoare, peste lipsa lor de sens va turna Dumnezeu adevărata semnificaţie.

Momentele dificile din viaţă ne obligă la un inventar amănunţit: unde şi cum am greşit, care sunt scăzămintele şi lecţiile neînvăţate, unde am alunecat şi mai ales ce avem de făcut? Nu de puţine ori tindem să numărăm banii care ne-ar putea salva, relaţiile ce ar putea interveni şi oamenii care ne sunt datori. Alergăm spre orice rază de speranţă şi refuzăm să ne considerăm falimentari chiar dacă orice zbatere provoacă răni şi mai adânci, efecte şi mai dureroase.

Atunci este însă timpul să ne oprim, să ne încălţăm sandalele şi dimineaţa, când soarele încă alungă demonii nopţii, să ne îndreptăm paşii spre mormântul gol. El este girantul vieţii care merită trăită, întâia lecţie a creştinismului. Viaţa adevărată începe cu un mormânt gol: mormântul LUI!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Se cauta lideri

Iosua – prezentare generală

În timp ce Dumnezeu săpa adânc în piatră mormântul lui Moise, jos, în vale, poporul ales mijea ochii către o altă etapă a istoriei lor.  Se încheiau lecţiile amare şi urma practica, se punea punct Legii şi se scria cu alineat şi literă mare istoria unui popor ce va uimi veacurile prin contrastele sale. Cărţile istorice ale Vechiului Testament sunt un  amestec interesant de substanţă, suspans şi sinceritate, o adevărată punte de lumină peste veacuri, o lumină ce arată fiinţa umană înainte de a trece pe la cabina de machiaj. Este mai mult decât istoria unor regi şi conducători, a unui popor mai mult învins decât învingător, a unor binecuvântări măreţe înghiţite în viforul blestemului neascultării; este istoria lucrărilor Lui printre oameni, o istorie care nu uită să-şi binecuvânteze învățăceii şi să-şi pedepsească restanţierii.

Pentru creştini Iosua este prima din cele douăsprezece cărţi istorice (Iosua la Estera) iar pentru evrei este prima din profeţii timpurii. Cartea continuă firul naraţiunii de la moartea lui Moise şi înlocuirea sa cu Iosua şi până la cucerirea Canaanului sfârşită cu împărţirea lui între cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Canonul sacru ne prezintă aici un volum de istorie şi de artă istorică de care generaţia noastră nu se poate lipsi.

(19 martie, dimineata – Iosua 1-3)

Iosua privea spre Iordan şi secundele i se păreau ani şi parcă preoţii păşeau înadins cu încetinitorul. De câteva zile Moise plecase pe munte şi Domnul adusese vestea că nu se mai întoarce. Visul lui de atâţia ani era acum realizat, iată-l singurul conducător al întregului popor; în serile înstelate când se gândea la acest moment, îl văzuse îmbrăcat în poleială şi sursă de bucurie fără sfârşit dar acum, aici, cu faţa spre Iordan şi cu întreg poporul în spate poleiala întârzia să apară şi bucuria stătea ascunsă. Se vor opri apele Iordanului? Îi va oferi Domnul şi lui o experienţă a “mării Roşii”?

Nu trebuia să îi spună nimeni gândurile celor din tabără. Le ştia prea bine, le văzuse în ochii comandanţilor săi şi în nesiguranţa oamenilor din tabără. Nu era suficient că umblase cu Moise, autoritatea nu o putea câştiga doar aşa ci trebuia să câştige respectul, să aprindă flacăra în ochii supuşilor săi şi… apele Iordanului să se facă zid în calea lor.

Iosua era însă pregătit pentru a fi lider, un lider iubit şi urmat. Avusese răbdare şi atunci când Moise amâna marşul militar spre Canaan, Iosua nu s-a simţit ofensat şi mai capabil, nu a strâns o armată privată şi nu a încercat să îl îndepărteze pe Moise în forţă. Iosua nu îşi făcuse campanie electorală prin colţurile corturilor din pustie şi nici nu învrăjbise poporul împotriva lui Moise. A aşteptat cu răbdarea şi aşteptarea nu i-a fost zadarnică.

În spatele lui Moise atâta amar de vreme, în prima bancă la cursurile Legii, Iosua avusese timpul necesar să cunoască Legea atât de bine încât să o aplice pentru popor şi mai ales pentru sine. Când Domnul îi spune că soluţia apropierii poporului său este în Carte, Iosua nu întreabă ce carte şi nici nu se consideră reformator. Tace şi recunoaşte în literele săpate de Moise sursa binecuvântărilor sale.

Iosua nu strigă în tabără reformele, ca apoi, în cort, ascuns, să îşi facă planuri de câştig. Nu strică hotarele puse de Moise şi nu se consideră învrednicit să adauge Legii lucrurile la care se gândise ani la rândul. El ştia că venise timpul pentru acţiune şi de aceea îşi încinge sabia, pregăteşte poporul şi pleacă spre Iordan.

România are, şi la nivel evanghelic, nevoie de lideri adevăraţi. Nu lideri crescuţi în sere cu otrăvurile lumii care în faţa publicului prezintă o agendă iar în viaţa particulară urmează o alta. Nu lideri care să înăbuşe în sânge opoziţia şi să detroneze cu răutate bine ascunsă predecesorii, nu buni strategi politici şi nici măcar buni oratori. Nu, nu avem nevoie de reformatori care simt că ceea ce aduc ei este “adevărata şi cea mai bună” cale de urmat ci de oameni zdrobiţi de povara harului, cuceriţi de dragoste şi pregătiţi de răbdare.

Acolo la Iordan, Dumnezeu alege să-şi onoreze alesul şi la primul pas al preoţilor în Iordan apele se retrag. De acum Iosua şi mai ales întreg poporul ştia că Moise nu plecase cu tot cu Dumnezeu din tabără ci Sfântul lui Israel era încă cu ei.

Mulţi doresc astăzi să fie lideri şi, prin diverse tertipuri, ajung să fie urmaţi chiar şi de mulţimile însetate de altceva, mereu altfel. Dar în calea lor apele se învolburează, biserica adevărată suferă şi lumescul triumfă. Diferenţa dintre ei şi cei ce trebuie urmaţi o face Dumnezeu prin apele ce se retrag şi biserica ce se întăreşte, sfinţenia ce propăşeşte şi maturitatea spirituală care ia chip în tot mai mulţi.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Balada iubirii

(18 martie, dimineata – Deuteronom 32-34)

Înveşmântat în toga-i prăfuită Moise se îndreapta spre muntele Nebo, în faţa Ierihonului. A lăsat în vale ceea ce devenise ţinta lui de o viaţă: un popor al fraţilor săi, liber, cu adevărat liber. Tot în vale, risipite prin pustiu, zăceau oasele a sute de prieteni, cunoscuţi şi conaţionali, oameni ce nu au reuşit niciodată să frângă pe deplin jugul robiei din mintea lor. El era printre ultimii rămaşi în viaţă şi nu se supăra urcându-se spre mormânt.

În dimineaţa în care a plecat spre munte, cu fruntea senină şi inima uşoară, Moise lăsase în tabără răvaşul său de dragoste, ultimele cuvinte către cei pentru care se jertfise atâta amar de vreme. I-a avertizat cu privire la consecinţele grave ale depărtării de Adevărata Stâncă şi apoi i-a luat pe rând, seminţie cu seminţie, rostind asupra fiecăreia binecuvântări ce strălucesc şi astăzi precum nestematele, neciobite de vreme! Şi-a pus cuvintele în versuri, le-a săpat în stâncă, le-a rostit în auzul Binecuvâtătorului şi a plecat. Nici urmă de regret sau invinuire în vorbele sale, nici urmă de egoism sau mândrie ascunsă ci doar o inimă împăcată scriindu-şi cântecul de lebădă.

Viaţa are marele talent de a se înveşmânta în neprevăzut. După fiecare colţ ne poate aştepta un eveniment fericit sau trist, o furtună ameninţătoare sau o binecuvântată rază de soare. Şi neprevăzutul continuă chiar şi atunci când avem impresia că am reuşit, cu strădanii profunde şi cheltuieli mari, să îl înlăturăm prin asigurări, diplome, conturi, relaţii. Însă, fie că realizăm sau nu, fiecare minunt poate fi ultimul, fiecare secundă poate să risipească şi cel din urma bob de nisip din clepsidra vieţii.

Moise ştia că nu se va mai întoarce de pe munte, ştia că acolo Dumnezeu vrea să îl adauge, tainic, poporului său.  Înainte de plecare mai adaugă uluitoarei  balade a vieţii sale ultimele note încărcate de emoţii şi binecuvântări. Dacă am şti şi noi când e vremea “plecatului spre munte” cu siguranţă că ne-am aşeza la masa sufletului şi am aşterne în cuvinte inima noastră pentru cei de aproape şi de departe, prieteni şi cunoscuţi. Am da glas gândurilor de mult reprimate şi am face pasul împăcării şi al declaraţiilor abandonând în drum luptele fără sens.

Doar dacă am şti! Dar pentru că nu ştim, fiecare cuvânt către ceilalţi să fie spus şi cu acest gând, al efemerităţii, fiecare îmbrăţişare  să poarte în ea dorul unei târzii revederi şi fiecare supărare să lase loc unei împăcări rapide. Trecem …. şi în loc de zgomot şi ură am vrea să lăsăm în urmă ecoul baladei ce izvorăşte dintr-o inimă cucerită de har.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Ochelarii murdari ai lumii

(17 martie, seara – Marcu 15:1-25)

Erau adunaţi în jurul Pretoriului (odaia de judecată a lui Pilat) încă de la primele ore ale dimineţii. Se strânseseră acolo cu mic şi mare, bărbat şi femeie, tânăr şi bătrân pentru că era rost să se rupă monotonia sărbătorilor cu un eveniment ce făcea să tresalte fiecare suflet. Dinainte de răsăritul soarelui se răspândise vorba prin oraş că preoţii şi cărturarii i-au venit de hac Învăţătorului din Nazaret; se ştia că fusese judecat de însuşi marele preot şi găsit vinovat de blasfemie dar cine ştie câte se vor fi întâmplat la adăpostul întunericului din noaptea trecută? Ziua promitea să devină interesantă şi zdrenţuroşii din Ierusalim alături de oameni cucernici suiţi la praznic, de neamuri interesate de afaceri şi bogaţi blazaţi se îndreptau spre locul judecăţii lui Pilat.

După un interogatoriu fugar, obosit şi trist, neliniştit de mulţimea de afară şi alarmat de veştile rele de la Roma, Pilat iese înaintea evreilor pe care nu îi putea suporta, împreuna cu tăcutul prizonier. Nici nu păşeşte bine în faţa acelei gloate că şi aude cerut cu neruşinare darul de sărbătoare: un prizonier liber. “Voiţi să slobozesc pe Împăratul iudeilor?”. La început  se auzi pe la colţuri numele Baraba, nume  preluat de tot mai multe voci până multimea deveni una: “Nu împăratul ci vagabondul, nu regele ci cerşetorul!”. De aici şi până la dorinţa de a se îmbăta cu sânge nevinovat  mai era doar un pas şi mulţimea setoasă îl făcu fără să stea pe gânduri.

Ştiu că au fost influenţaţi şi ştiu că în acea vreme preoţimea avea un rol împortant în conştiinţa fiecărui individ. Ceea ce este însă şocant este lipsa de ezitare a unei mulţimi care mai ieri asistase la învăţăturile Împăratului, se săturase din pâinea Lui şi se simţise încurajată de cuvântările pline de speranţă. Văzură oameni vindecaţi şi demoni izgoniţi şi nu erau străini nici de posibilitatea ca El să fie Mesia şi cu toate astea strigă: răstigneşte-L! Îi văd parcă aievea, arşi de soare, vlăguiţi de jugul roman, cu ochii numai văpăi şi cu sufletul cârcit. Atunci, acolo ei făceau greşeala care se lipeşte adeseori şi de sufletul omului modern, presupus emancipat: alegeau imediatul în detrimentul viitorului, vizibilul în detrimentul invizibilului glorios, non-valoarea primită rapid în detrimentul comorii ce trebuie aşteaptată.

Fiul tâmplarului din Nazaret avea un discurs frumos, înăltător, diferit de tot ce auzise poporul ales până atunci. Învăţătura lui despre Dumnezeire era atrăgătoare, minunile Lui îl puteau dovedi măcar un mare profet şi puterea Lui putea proveni direct din cer dar El era propovăduitorul unei Împărăţii care vine, al unui viitor care trebuie aşteptat cu răbdare. Baraba? Hm, Baraba era fiul veacului iar veacul îşi iubea mult fiii. El luptase împotriva romanilor, nu promitea nimic pentru viitor dar acum era gata să pună mâna pe cuţit şi să taie jugul greu ce apăsa asupra lor. Sorţi de izbândă nu avea dar pentru că încercase şi era dispus să continue în nebuneasca-i încercare era mai de dorit decât Regele  Împărăţiei de dincolo!

Nu îi judecaţi prea tare pe evrei, acţiunile noastre nu sunt cu nimic mai presus de ale lor. Suntem şi astăzi înclinaţi să ne uităm efemeritatea şi să alegem ceea ce este rapid, uşor de obţinut şi cu avantaje imediate. Alegem să ne îngrijească alţii copiii sau să îi educe televizorul în timp ce noi ne ocupăm de lucruri “cu adevărat importante”: parvenire socială şi economică. Alegem predicile subiective în locul studiului atent, video în locul cărţii, mulţime în locul solitudinii, zgomot în locul liniştii, bani în locul valorilor. O, de câte ori ne sunt orbiţi ochii de neghina pe care o culegem înfriguraţi şi cât de rar mai vedem adevăratele valori.

Oare cum ar arăta lumea din jurul nostru dacă am da jos, încet şi cu emoţie, ochelarii murdari ai veacului şi ne-am lăsa ochii să privească prin prisma Împărăţiei?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie: