Balada iubirii

(18 martie, dimineata – Deuteronom 32-34)

Înveşmântat în toga-i prăfuită Moise se îndreapta spre muntele Nebo, în faţa Ierihonului. A lăsat în vale ceea ce devenise ţinta lui de o viaţă: un popor al fraţilor săi, liber, cu adevărat liber. Tot în vale, risipite prin pustiu, zăceau oasele a sute de prieteni, cunoscuţi şi conaţionali, oameni ce nu au reuşit niciodată să frângă pe deplin jugul robiei din mintea lor. El era printre ultimii rămaşi în viaţă şi nu se supăra urcându-se spre mormânt.

În dimineaţa în care a plecat spre munte, cu fruntea senină şi inima uşoară, Moise lăsase în tabără răvaşul său de dragoste, ultimele cuvinte către cei pentru care se jertfise atâta amar de vreme. I-a avertizat cu privire la consecinţele grave ale depărtării de Adevărata Stâncă şi apoi i-a luat pe rând, seminţie cu seminţie, rostind asupra fiecăreia binecuvântări ce strălucesc şi astăzi precum nestematele, neciobite de vreme! Şi-a pus cuvintele în versuri, le-a săpat în stâncă, le-a rostit în auzul Binecuvâtătorului şi a plecat. Nici urmă de regret sau invinuire în vorbele sale, nici urmă de egoism sau mândrie ascunsă ci doar o inimă împăcată scriindu-şi cântecul de lebădă.

Viaţa are marele talent de a se înveşmânta în neprevăzut. După fiecare colţ ne poate aştepta un eveniment fericit sau trist, o furtună ameninţătoare sau o binecuvântată rază de soare. Şi neprevăzutul continuă chiar şi atunci când avem impresia că am reuşit, cu strădanii profunde şi cheltuieli mari, să îl înlăturăm prin asigurări, diplome, conturi, relaţii. Însă, fie că realizăm sau nu, fiecare minunt poate fi ultimul, fiecare secundă poate să risipească şi cel din urma bob de nisip din clepsidra vieţii.

Moise ştia că nu se va mai întoarce de pe munte, ştia că acolo Dumnezeu vrea să îl adauge, tainic, poporului său.  Înainte de plecare mai adaugă uluitoarei  balade a vieţii sale ultimele note încărcate de emoţii şi binecuvântări. Dacă am şti şi noi când e vremea “plecatului spre munte” cu siguranţă că ne-am aşeza la masa sufletului şi am aşterne în cuvinte inima noastră pentru cei de aproape şi de departe, prieteni şi cunoscuţi. Am da glas gândurilor de mult reprimate şi am face pasul împăcării şi al declaraţiilor abandonând în drum luptele fără sens.

Doar dacă am şti! Dar pentru că nu ştim, fiecare cuvânt către ceilalţi să fie spus şi cu acest gând, al efemerităţii, fiecare îmbrăţişare  să poarte în ea dorul unei târzii revederi şi fiecare supărare să lase loc unei împăcări rapide. Trecem …. şi în loc de zgomot şi ură am vrea să lăsăm în urmă ecoul baladei ce izvorăşte dintr-o inimă cucerită de har.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Tradata, Iubirea asteapta!

(17 martie, dimineata – Deuteronom 30-31)

Evreii au primit legea în pustie. Cu spatele spre ţara care fusese cimitir pentru mulţi dintre cei dragi, înconjuraţi de naţiuni ostile şi în gând cu promisiunea unei patrii în care curge lapte şi miere ei nu puteau face altfel: oricât de ciudată şi dificilă ar fi părut legea, aceasta trebuia primită. Au cules-o din vorbele lui Moise, uneori cu lacrimi pe obraz săpând morminte pentru răzvrătiţii familiilor lor, alteori celebrând victoria. Au primit-o şi au tăcut; doar pe la colţuri li se mai făcea câteodată dor de castraveţii din Egipt.

Când citeşti însă capitolele cu care legea se sfârşeşte, dintr-o dată mâna cu care trebuia semnat legământul începe să tremure. Sunt promisiuni frumoase dar şi blesteme greu de imaginat. Capitolele 28 şi 29 din Deuteronom sunt înţesate de astfel de blesteme . O lege fără pedepse pentru călcătorii de lege este invalidă, bună de aruncat în primul coş, dar o lege care se termină cu atâtea pedepse trebuie bine citită, îndelung cântărită şi cu mare teamă semnată.

Dacă Deuteronom nu ar continua cu capitolele 30, 31 aş închide Biblia dezamăgit şi cutremurat. Dar aceste două capitole dezvăluie încă o dată un Dumnezeu de care te îndrăgosteşti, care pur şi simplu te fascinează cu dragostea Lui debordantă şi te cucereşte cu pasiunea-I pentru poporul ales. Ascultaţi: “Chiar dacă ai fi risipit până la marginea cerului, chiar şi acolo te va strânge Domnul, Dumnezeul tău, şi acolo Se va duce să te caute. Vor reuşi evreii să îndeplinească Legea? Istoria holocaustului, a numeroaselor plecări în exil, a risipirii lor pe întreg pământul ne şoptesc: Nu, cu siguranţă nu! Dar ascultaţi din nou: “Domnul, Dumnezeul tău îţi va tăia împrejur inima ta şi vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău!”

Erau printre ultimele întâlniri între pământeanul Moise şi Măreţul Creator. Acolo, la uşa cortului,  acoperit în stâlpul de nor, Dumnezeu îi vorbea din nou prietenului său Moise şi îi spunea că a venit timpul să părăsească îmbătrânitul cort şi să ducă spre odihnă. Textul nu lasă să se audă nici un suspin, nici o cerere sau tânguire dar ne dezvăluie o dragoste care nu poate fi descrisă de cuvinte, cântată pe note sau ascunsă în poezii.  Susurul blând îi spune trist lui Moise că va pleca dar în urma lui, poporul ales şi prea iubit se va întina, va alerga după idoli, va alege moartea şi blestemul. Îndestularea ţării îl va orbi, atotsuficienţa lor îi va îngenuchea şi inima le va compune balada blestemată a dragostei de idoli.

Ce va face El, Veşnicul Iubit rănit şi înşelat? Îi va căuta, găsi, aduna, le va străpunge inima cu dragoste, le va curăţi păcatele, transforma viaţa şi dărui veşnicia! Generaţii de blestem vor trece, împăraţii străini îi vor robi şi cuptoare încinse îi vor arde dar din cenuşa neascultării lor va răsări triumfător diamantul Iubirii purtat de Leul din Iuda.

Povestea lor e şi povestea noastră. Îmi pare că am crezut de prea multe ori în dumnezeul urgenţei, a nevoii de la miez de noapte sau al crizei din plină stradă, al speculaţiilor de moment sau al catedralelor reci, al intereselor meschine şi al politicilor ascunse. Am crezut că El priveşte cu jind la casele noastre, că are nevoie de portofelul sau maşina noastră, ca este mulţumit cu o duminică pe săptămână şi că este mândru de catastiful de diplome. Am crezut că putem cădea la înţelegere, că îi putem răpi binecuvântarea în schimbul unui bine fugar sau al unui timp dăruit ritualurilor, bine determinat. O, ce amară înşelăciune!

Ce face El, Adevărata Dragoste? Încă străpunge inima noastră cu râuri de har şi îndurare, lasă să strălucească faţa Lui peste noi şi ne dăruieşte pacea. Trist, la fiecare colţ din viaţ[ aşteaptă să ne îndrăgostim de El, să ne dăruim deplin Lui şi să găsim plăcere în El. El încă aşteaptă dragostea noastră dezinteresată!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Pendulă intre bine si rau

(16 martie, dimineata – Deuteronom 28-29)

Întâmpinăm viaţa printr-un ţipăt ce nu prea poate fi atribuit bucuriei. Ieşim spre lume încrâncenaţi şi supăraţi că de acum va trebui să respirăm singuri, că simbioza mama-făt s-a terminat… Ne liniştim repede şi ne obişnuim cu noul mediu de care devenim tot mai interesaţi. Începem să cunoaştem zâmbetul şi bucuria copilărească, să remarcăm lucrurile din jurul nostru şi să apreciem apropierea fiinţelor pe care le vedem cel mai des: mama şi tata.

Ne alipim uşor ca şi copii dar ne dezlipim repede odată ce cunoaştem perioadele de alienare ale rebelei adolescenţe. De cele mai multe ori dezlipirea este definitivă dar îndulcită de maturitatea pe care ne-o însuşim cu amar la fiecare cotitură de viaţă. Ne facem prieteni, ne apreciem părinţii şi ne construim familii, iubim şi ne fericim adesea că iubirea ne este împărtăşită. Respirăm cu nesaţ din aerul viciat al vieţii în care suntem obligaţi să trăim şi constatăm, cu fiecare zi a maturităţii că suntem invariabil prinşi între binecuvânatare şi blestem, între bine şi rău, plăcut şi urât. Încercăm din răsputeri să ne curăţăm haina de petele reprobabile sau măcar să cârpim cu alte petice ce se murdăresc la fel de repede. Învăţăm cu greu că răul pe care nu vrem să îl facem stă lipit de noi şi uităm repede că şi binele nostru vremelnic ascunde cu tenacitate întunecate părţi.

Cu ochii în colb şi mintea divizată de atâtea şi atâtea scenarii de viaţă prindem câteodată un curaj vecin cu nebunia şi credem că ne putem coordona viaţa, că ea este o sumă a alegerilor bune pe care vrem să le facem, că ceea ce strângem în pumni este definitiv al nostru. În nebunia sa, omul poate ajunge să se considere singur în măsură să-şi coordoneze viaţa, să scrie propriul manual despre bine şi rău şi să nu răspundă de nimic în faţa nimănui. Ba chiar poate refuza să deschidă pumnii şi ochii pentru a vedea cantitatea de praf pe care a reuşit să o agonisească.

Când le vorbeşte despre binecuvântare şi blestem, Moise nu le spune că sunt obligaţi să penduleze pentru totdeauna, generaţie după generaţie, între aceste două situaţii. Nu le spune nici că pot stabili singuri ce este binecuvântare şi ce este blestem în funcţie de propriile opinii şi doleanţe ci îi sfătuieşte să ridice ochii din ţărână şi să înţeleagă că deasupra lor stă Dumnezeu, Iniţiatorul binecuvântarii, Stăvilarul blestemului.  Le spune că ascultarea de Cuvântul Lui este sinonimă cu lipirea de bine şi că pumnul ridicat spre cer şi viaţa deşănţată rodeşte doar blestem.

Ne-am obişnuit să căutăm răspunsuri la situaţiile în care suntem, printre noi. Ne analizăm anii copilăriei ca să vedem de unde a plecat alienarea, fugim repede la preot să ne spovedim anii depărtărilor atunci când răul pare că nu vrea să ne ocolească şi suntem gata să plătim scump pentru orice soluţie instant care ne poate vindeca de blestem şi ne poate orienta spre bine.

Este însă timpul să ne ridicăm din ţărână, să privim spre cer şi să raportăm viaţa la Cuvântul lui Dumnezeu. Uneori binecuvântarea poartă hainele urâte ale unui presupus blestem şi nu de puţine ori blestemul a ştiut să găsească drum spre noi acoperit de poleiala unei presupuse binecuvântări. Este, de asemenea timpul, să recunoaştem că singurul care ne poate vindeca de pendularea nebună între bine şi rău este doar Dumnezeu iar El poate face aceasta numai cu o viaţa predată în totalitate. Este timpul să adunăm din fiecare colţ al existenţei cioburile fiinţei noastre egoiste şi atotsuficiente şi să le dăruim Celui care are clei suficicient pentru a le reda întregului.

Este timpul să recunoaştem în Dumnezeu nu un tonomat de binecuvântări ci un Călăuzitor de  vieţi!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Adevaratele sarbatori

(15 martie, dimineata – Deuteronom 25-27)

Sărbătorile sunt dragi inimii omului. Sărbătorim fiecare sfârşit de săptămână, început şi sfârşit de an, ziua muncii şi cea a statului, ziua naşterii noastre şi a celor apropiaţi şi, pentru că facem parte dintr-un stat proclamat creştin, avem şi câteva sărbători religioase de nivel naţional. Nu contează că eşti ateu sau creştin, că te închini lui Satan sau că îţi este pur şi simplu indiferentă religia. Dacă te-ai născut român, de Paşti, de Crăciun şi încă de vreo câteva ori trebuie să petreci în rând cu toată lumea.

Petrecem, fiecare în stil propriu şi  fiecare comunitate în funcţie de obiceiul împământenit. În urma unora rămân munte de gunoaie ca semn că petrecerea a fost pe cinste, în spatele altora se așează zile grele petrecute în spital din cauza abuzurilor de tot felul. Unii se înghesuie la biserică pentru a participa la sărbătoarea devenită eveniment monden iar alţii stau nestingheriţi în dughenele sufletului sorbind încă un pahar de indiferenţă. Petrecem şi refuzăm cu încăpăţânare să gândim că în spatele ideii de sărbătoare trebuie să se ascundă un scop mai măreţ, mai nobil şi mai demn decât simpla chefuire, simple haine noi  numai bune de afişat în biserici sau pierdute zile libere.

În pustie, cu picioarele biciuite de praf şi cu fruntea arsă de soare evreii stăteau şi primeau odată şi încă o dată cuvintele blândului Moise. Le vorbise câteodată trist parcă anticipând ce avea să urmeze, alteori entuziasmat de binecuvântările pe care le poate da Yahwe; le vorbise aspru stabilind legi clare şi le vorbea, ca acum, blând şi cu un zâmbet larg pe faţă. Le spunea că şi ei, foştii sclavi străini de orice formă de sărbătoare, vor avea parte de momente sărbătoreşti croite de Dumnezeu special pentru ei.

Nu, Dumnezeul lor nu era un bătrân cârcotaş distrat numai de distrugerea bucuriei oamenilor ci era Unul care instituia şi culmea, participa la sărbătoarea copiilor săi. Evreii aveau numeroase sărbători şi în centrul fiecăreia trona, ca element definitoriu, amintirea trecutului, uneori dureros, alteori plin de lumină. În ţara pe care o vor moşteni  se vor opri din alergare şi îşi  vor aminti ce bun a fost Dumnezeu lor cu ei; vor recunoaşte acolo, în toiul bucuriei şi al dansului că Dumnezeu i-a ajutat la vreme de nevoie şi că tot ce au vine de la El; vor celebra faptul că Părintele lor nu i-a părăsit niciodată chiar dacă ei, netrebnici, au trecut de la credinţă la tăgadă şi da, vor celebra chiar şi nuiaua Dumnezeiască ce i-a îndreptat spre drumul bun. Se vor îmbrăca frumos, vor veni cu daruri la altar, se vor pleca până la ţărână şi-Îi vor spune lui Yahwe ca nici ei nu au uitat  scopul sărbătorii: El, Lumina tuturor.

Noi însă uităm aşa de repede. Sărbătorile noastre cuprind prea mult prezent pe care ni-l dorim îmbelşugat şi prea puţin trecut, privit şi acela prin ceaţa densă a filosofiei personale. În sărbătorile societăţii moderne nu mai este loc pentru trecut pentru că acesta ne face să ne simţim inconfortabil şi  nu mai este loc pentru Dumnezeu pentru că “noi” ocupă tot spaţiul.

Sărbătorile închinate omului sunt la tot pasul; doar cele închinate Lui lipsesc aproape cu desăvârşire. Cercul vicios se doreşte frânt şi frângerea este datoria fiecăruia.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Eu si aproapele meu

(14 martie, dimineata – Deuteronom 22-24)

Legea talionului: “Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, încrâncenările armate şi decimarea popoarelor idolatre din jur precum şi numeroasele istorisiri violente ale Vechiului Testament, îi împinge pe mulţi să creadă că Dumnezeul acestui Vechi Legământ este Unul violent, cu înclinaţii de dictator feroce. Pentru ei imaginea acestui Dumnezeu nu poate să fie sub nici o formă conciliată cu imaginea pe care Noul Testament încearcă să ne-o creioneze.

Istoriile sângeroase ale Vechiului Testament nu pot fi şterse şi nici măcar reinterpretate astfel încât violenţa să pălească şi omorurile cumplite să fie uitate. Ele sunt un tribut adus lumii reale în care omul de rând era simplă “carne de tun” în mâna intereselor, adesea meschine, ale împăraţilor, o lume de care nu reuşim să ne despărţim nici după mii de ani de aşa zis progres. Acele istorii, necosmetizate şi pline de un realism debordant, dovedesc încă o dată Sfânta Scriptură drept  cartea de căpătâi, vrednică de încredere.

Dar oare ce fel de oameni puteau să construiască astfel de împrejurări vitrege, războaiele fără număr şi situaţiile de o încrâncenare rară? Ne putem imagina un israelit tocmai întors dintr-o campanie militară dispus să ajute animalul aproapelui său căzut sub povară? Ne putem imagina o femeie din poporul ales, cu mâinile aspre de muncă, obişnuită să ducă greul familiei şi îngrijorată de nevoile zilnice, returnând valorile găsite pe drum, când nu era decât ea şi Dumnezeu? Putem găsi oare în mijlocul naţiunii, de acum libere şi cu picioarele pe drumul prosperităţii,  dar care mai are încă adânc brăzdate în suflet starea de rob şi lipsa, oameni care să împartă din bunurile lor şi celor lipsiţi, care să se raporteze cu bunătate şi căldură la cei care le bat la uşă? Nu, nu putem spera la aşa ceva, istoria prea crudă a umanităţii nu ne dă voie.

Într-un anume sens istoria noastră, a românilor, se aseamănă cu istoria lor. Am trăit decenii bune învăţând ce înseamnă capul plecat şi “cărămizi” făcute fără “paie”. Am fost robi şi dictatorul era tot mai aprig. Dar eliberarea a venit şi ne-am primit înapoi ţara. Sufletele nu ni se vindecară total când am aflat ce uşor poţi să ai acces la lucruri pe care altădată nici cele mai cutezătoare vise nu le puteau născoci.  Am învăţat să gustăm din plin din “a avea” şi am uitat repede “sa fim”.  Lupta de supravieţuire cruntă pe care o duceam înainte a lăsat loc unei alte lupte, mai acută şi mai pervertită, cea de înavuţire. Pentru a fi câştigători aici am învăţat să nu ne mai uităm nici în dreapta, nici în stânga şi să nu luăm în calcul pe cine zdrobeşte talpa noastră.

Israeliţii puteau cădea şi ei într-o astfel de capcană. Puteau deveni egoişti, corupţi şi de un materialism dezumanizant. Dar acolo era Dumnezeu, Cel care era interesat de soarta animalului căzut sub povară, a străinului lipsit de speranţă şi a semenului care se chinuie lângă noi. Evreii primeau, printre sutele de legi, şi legea dragostei ce se îndreaptă spre aproapele indiferent de coloratura acestuia, a dragostei ce oferea fără să ceară în schimb, căreia îi păsa fără vreun interes şi care se jertfea fără nici un calcul.

România creştină are şi ea nevoie să înveţe rapid una din aceste legi aşa de bine conturate în Noul Testament, deja învechit în sufletul naţiunii. Dimineaţa va veni atunci când vom reuşi să ne desprindem din lanţurile răutăţii şi să ne răpim egoismului descoperindu-i şi considerându-i pe cei din jurul nostru.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Schimbarea caracterului

(13 martie, dimineata – Deuteronom 19-21)

Mulţi creştini se aşteaptă ca odată ce semenul lor s-a convertit, viaţa acestuia să fie complet transformată. În unele aspecte, adesea foarte vizibile, acest lucru este uşor de remarcat şi îndrăznesc să spun uşor de realizat. Se renunţă la anumite obiecte de vestimentaţie şi se adoptă altele, se taie din rădăcini anumite vicii profund vizibile şi se adoptă mersul la biserică, o anumită ţinută morală care se propropovăduieşte la orice colţ. Şi am tinde să credem că împreuna cu viaţa nouă acel om a primit şi caracter nou. Dar toată această fantezie se termină brutal când faci cu noul creştin o milă de drum sau interferezi cumva cu interesele lui.

Printre corturile pline de praf, vecini cu speranţa unei ţări care se lăsa aşteptată dar şi cu depresia călătoriei care parcă nu se mai termina, evreii au învăţat cum să se raporteze la Dumnezeu. Dar aceasta nu era singura lecţie pe care o primeau în pustie. Ştia Dumnezeu că nici jertfele, nici prezenţa Sa în Cortul Întâlnirii (mai târziu Templu), nici sistemul preoţesc şi nici măcar miracolul locuirii într-o ţară pe care ei sclavii au primit-o în dar nu le va schimba radical caracterul. Ştia că de la cădere omul alunecă pe topoganul distrugerilor, al egoismului şi răutăţii şi că de aici nu pot fi salvaţi decât printr-un efort constant şi susţinut de transformare, efort în care partener este El, Creatorul, dar agent activ este omul care va trebui să transpire, să plângă şi să înveţe fiecare literă a alfabetului unui caracter înnoit.

Lecţiile pe care le primesc evreii nu sunt simple şi, vai!, nu au de a face neapărat cu lucruri foarte vizibile, uşor de remarcat şi de aplaudat de ceilalţi. Ascultaţi: un om avea două neveste dar nu iubea decât pe una dintre ele. Copii însă avea de la ambele, şi de la cea iubită şi de la cea ostracizată. Viaţa lui a trecut şi venise momentul în care trebuie să îşi împartă averea iar cel care trebuie să îl moştenească era fiul femeii ce işi plânsese toată viaţa soarta. Credeţi că fiii femeii urâte au fost iubiţi de acest bărbat dezechilibrat? Cu siguranţă nu!  Bărbatul era stăpân în casa lui şi ar fi putut acţiona după bunul plac, ar fi putut asculta şoaptele suave ale femeii iubite şi ar fi putut alunga baiatul ce îi era moştenitor. Putea acţiona cum îl sfâtuia inima şi nu după cum era drept. Dar Dumnezeu trasează o regula clară care şi astăzi ne uimeşte: trece peste sentimentalismul ieftin şi cultivat toată viaţa de acest bărbat şi hotărăşte în favoarea băiatului. De ce aşa? Poate pentru că adevărul se înalţă cu mult mai sus decât simţămintele noastre de moment.

Nu putem împărți viaţa în secvenţe, una a bisericii cu învăţăturile ei, una de la muncă şi alta din familie. Aşa cum nu avem voie să disociem noţiunea de viaţă nouă de schimbarea obligatorie a caracterului. Startul vieţii noi îl primim în dar de la Dumnezeul celei de-a doua şanse dar pârdalnicul de caracter nu se schimbă decât cu trudă şi cu o constantă autocritică în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu. Iar această autocritică se face cu  privire la fiecare aspect al vieţii noastre, oricât de mărunt şi neînsemnat ar părea acesta. Oare când vor realiza creştinii că trebuie să aducă în lumina harului până şi felul în care merg pe stradă, se îmbracă, gândesc şi mănâncă, pornirile inimii şi lanţurile relaţiilor, vorbele grele şi privirile pătimaşe şi că Dumnezeu nu poate fi închis în Biserică după fiecare program?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Împăratul şi Cartea

(12 martie, dimineata – Deuteronom 16-18)

Un vechi proverb spune: “Da-i omului puterea si vezi ce face cu ea; atunci vei vedea ce fel de om este”. Sociologii şi psihologii au căzut de acord că puterea corupe iar puterea absolută corupe în mod absolut. Că este aşa o ştim cu toţii. O vedem desluşit în istorie unde nu de puţine ori mase largi de oameni s-au aflat în mâna unui om alienat de beţia puterii. Învăţăm acest adevăr din grădinile lui Nero luminate de torţe umane, în şedinţele de judecată ale inchiziţiei şi în faţa cuptoarelor naziste. De fiecare dată umanitatea s-a apărat stins de mâna rigidă şi puternică a omului care a băut până la fund paharul puterii ajungând sa se considere Demiurg, Dumnezeu sau cel puţin special.

Moise se uită la mulţimea aceea adunată în corturi, cu picioarele biciuite de praf şi frunţile arse de soare şi vede peste ani. Israeliţii formau deja o naţiune puternică, aveau propria armata şi identitate naţională,  economie stabilă şi propriile instituţii. Atunci vor vrea să rupă conducerea teocratică, vor râvni la un împărat şi îl vor avea. Un împărat însemna însă putere concentrată în mâna unui singur om, o putere prea mare pentru ca oricine să o poată purta. Acolo, în pustie, când noţiunea de împărat era prea învăluită în negura istoriei ca ei să poată pricepe ceva, Moise schiţează primele legi pentru împăratul ce avea să vină.

Da, şi împăraţii au reguli şi ele au existat în fiecare naţiune! Unele erau dictate de contextul în care se aflau, altele de tradiţia pe care o moşteneau şi se cerea dusă mai departe. Unele erau reguli impunse de senat sau ceata sfătuitorilor, altele erau strecurate subtil de acei pricepuţi ai vorbelor care ştiau cum să tragă sforile de care îl atârnau pe împărat. Şi israeliţii vor avea astfel de reguli pentru împăraţii lor dar mai presus de tot ce puteau inventa ei era canonul împărătesc fixat de Dumnezeu. Iar regulile lui Dumnezeu trec de superficial şi se adresează acelor aspecte aproape nesemnificative dar care pot să distrugă uşor via împărătească (să nu aibă mulţi cai, să nu crească nesăbuit haremul şi chiar să nu devină un om foarte bogat).

Dar, dintre toate regulile acestea, una mi se pare ciudat de atrăgătoare. I se cerea împăratului să stea la masa unui scrib cu condeiul în mână şi să copie, cuvânt cu cuvânt, Cartea Legii. Trebuia astfel să îşi facă propria carte de care să nu se mai despartă niciodată, la care să se gândească în tot timpul împărăţiei lui şi pe care să o păzească cu sfinţenie. Copia acelei cărţi este garanţia că puterea nu îi va adormi bunul simţ, nu îi va auri imaginea de sine şi nici nu-l va transforma într-un mostru beat de putere.

Cum ar fi dacă am lăsa moştenire copiilor noştri datoria de a copia, o dată în viaţă  Sfânta Carte pentru ei, cuvânt cu cuvânt, propoziţie cu propoziţie? Cum ar fi dacă alături de dorinţa noastră nestrămutată am reuşi să punem propria carte copiată în furtunile problemelor sau oazele bucuriei? Nu ar fi ea pentru noi comoară ascunsă şi mărgăritarul de mare preţ? Nu ar fi ea lumina pe cărare şi scut împotriva pornirilor nebune care pleacă dintr-o inimă cufundată în pământul murdar? Nu ne-am mai teme atunci nici de oamenii corupţi de putere şi nici de puterea însăşi, nu am mai fi transformaţi de mii de ori în chipul experienţelor trecătoare ci doar o dată în chipul dăltuit de Duhul Cărţii în fiecare zi în noi.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Intre Cartea vieţii si experienţă

(10 martie, dimineata – Deuteronom 10-12)

Cum am asculta un mesaj dacă am şti sigur că de el se leagă viaţa şi moartea, că el este punctul de plecare al binecuvântării sau al blestemului? Ce atenţie am dărui cuvintelor prin care am şti, fără putinţă de tăgadă, că suntem izbăviţi sau pradă distrugerii ce va să vină? În ce loc ar sta, în casa noastră, cartea care ar cuprinde cuvintele ce ne fac moştenitori ai unei bogăţii fără seamăn, Împărăţia Cerurilor, şi a unei salvări absolut necesare din mijlocul războilului care frânge prea multe vieţi? Cum ne-am creşte copiii, cu ce cuvinte şi cu ce poveşti, dacă am avea tot timpul la dispoziţie cartea care cuprinde cuvintele salvării lor, al unui viitor asigurat şi a unei vieţi protejate?

Zi de zi, cu picioarele în praf, fruntea arsă de soare şi ochii întunecaţi de prea multă aşteptare şi suferinţă israeiliţii primeau cu răbdare cuvintele lui Moise. Şi discursurile parcă nu se mai terminau, de fiecare dată mai era o învăţătură de primit, un examen de dat, legi de învăţat. Cuvinte, mii de cuvinte, pergamente fără şir şi lecţii fără sfârşit. Şi puţini dintre ei erau învăţaţi, oameni deprinşi cu literele şi cu scrierea. În rest cei mai mulţi sclavi sau fii de sclavi, agricultori şi păstori, obişnuiţi cu greul muncii fizice.

Din pustie ia naştere, în sânul unui popor ce fusese privat prea mult de accesul la educaţie, o literatură care învinge veacurile, se va îmbogăţi permanent şi va ajunge la noi plină de sevă, viaţă şi mai actuală decât oricare alta. Cum a reuşit Dumnezeu să transforme acel popor de slujbaşi ignoraţi de egipteni şi desconsideraţi de toate naţiunile într-un popor al cărţii, rămâne un mister.

S-a dovedit că secolul XXI va fi unul religios dar din păcate mistic. Chiar şi în sânul creştinismului se vorbeşte atât de mult despre experienţe personale, se pune accentul aşa de mult pe ce a trăit unul sau altul. Se construiesc prea multe predici ale experienţelor şi se rostesc prea multe mesaje subiective! Suntem asaltaţi şi aproape copleşiţi de mulţimea cântecelor ce preamăresc relaţia experimentală cu Dumnezeu, o relaţie emipirică bazată numai pe opiniile compozitorilor cu privire la Dumnezeu.

Am uitat însă ceea ce evreii au cucerit cu greu în pustiu: că noi, ca şi ei suntem poporul Cărţii, al adevăratelor cuvinte care trec dincolo de experienţele unuia sau altuia şi aduc viaţă, nădejde care nu piere, binecuvântare care rămâne, înţelepciune curată, moştenire nestricăcioasă şi ocrotire reală.  Am uitat sau ignorăm prea des faptul că Dumnezeu cel Nelimitat a decis să se autolimiteze şi să se apropie de noi prin cuvinte şi că toate cuvintele Lui le avem adunate în Cartea din colţul bibliotecii, neagră şi poate acoperită de praf.

Moise îi îndeamnă să nu uite experienţele majore la care au luat parte. Să pună acolo, în dreptul fiecăreia, pietre mari de aducere aminte şi să meargă mai departe. Dar cu privire la cuvintele primite pe munte, la cele săpate pe tablele legii şi cele trecute în pergamentele lungi Moise le spune să nu le uite niciodată. ” Să le legaţi ca un semn de aducere aminte pe mâinile voastre şi să fie ca nişte fruntarii între ochii voştri… să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale!”

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Între predică şi realitate

(9 martie, dimineata – Deuteronom 7-9)

De 40 de ani erau în pustie. Ani grei şi frumoşi, ani de răzvrătire dar şi de cunoaştere a Dumnezeului adevărat. Aveau pe ei haine care nu se învechiseră iar praful ţinutului arid nu le afectase picioarele. În fiecare dimineaţă se trezeau şi culegeau mană şi în fiecare seară adormeau cu gândul la finalul călătoriei. Ce final! Ce ţară aveau să moştenească! Erau în clasa lui Dumnezeu de atâta amar de vreme şi lecţiile parcă nu se mai sfârşeau. Au învăţat din teorie cum să se poarte unul cu celălalt, cu Dumnezeu şi fiecare cu el însuşi. Au învăţat cum să trăiască liberi şi libertatea să le fie o binecuvântare, nu un blestem. Iar lecţiile pe care nu le asimilau din teorie le plăteau scump afară din clasă, săpând morminte pentru fraţii lor, tribut al neascultării care nu se lasă frântă. Încet dar sigur aveau să afle că mai bine au urechile ciulite la teorie decât să înveţe cu ochii răvăşiţi de lacrimi şi minte devastată de frică.

Au promovat dar nota abia era una de trecere. 40 de ani de pribegie, o generaţie pierdută prin pustia setoasă de sânge şi multe pietre de aducere aminte săpate în stânca trecutului pe care nimeni nu trebuia să îl uite. Acum, cu Deuteronomul, Moise închide catalogul şi Dumnezeu este gata să îi poarte spre o nouă etapă. O ultimă lecţie, un ultim seminar al cărui examen va fi mai târziu, undeva în viitor.

Şi bătrânul Moise începe să vorbească. Îi purtase până aici ca un tată, îi iubise şi pentru ei riscase totul. De acolo, din Egiptul sclaviei, inima i se lipise de ei. O, de câte ori nu stătuse între ei şi mânia lui Dumnezeu, de câte ori nu negociase viaţa cu Atotputernicul Părinte câştigând prin har de fiecare dată. Acum le vorbeşte pentru ultima oară iar vorba-i domoală, glasul stins. Le aminteşte de trecutul lor zbuciumat încercând să enumere fiecare piatră de aducere aminte, să o şteargă de praf şi să o menţină vie în memoria lor. Le reaminteşte pericolul încuscririi cu neamurile din jur, le dă sfaturi pertinente despre cum să se comporte în ţara în care curge lapte şi miere şi încearcă să-i ferească de mândrie. Moise ştia că omul nu poate smulge prin merite nimic din mâna lui Dumnezeu, că tot ceea ce avem, tot ce primim este venit în dar de la Stăpânul ce alege după bunul plac isprăvnicul vremelnic.

Ce ne determină să ascultăm un mesaj cu atenţie? Care sunt resorturile pe care o predică trebuie să le atingă pentru a ne determina la atenţie? Să fie strigată cu aplomb şi cu degetul arătător ridicat sau să fie lină ca un izvor de apă? Să facă apel la sentimentele noastre şi prin măiestria discursului să ne arunce în melancolie? Să fie perfect argumentată sau să fie rostită de unul dintre ai noştri? Ce trebuie să conţină un mesaj astfel încât să îl ţinem minte ba chiar să ne lăsăm învăţaţi de el?

Evreii ascultau de data aceasta! Ştiau că ceea ce li se predă acum va fi probat acolo, afară, printre vecini şi prieteni, în faţa străinului sau a familiei. Ei ştiau că aceste mesaje nu vin din neant şi se duc în neant ci printre cuvintele simple ale lecţiei poate plictisitoare este strecurată ingenios viaţa şi ascunsă moartea.  Nu, realitatea nu condiţiona mesajul ci mesajul acela plăpând condiţiona realitatea ce putea să fie una binecuvântată prin ascultare sau blestemată prin nepăsare, ignoranţă sau chiar neascultare.

Noi însă ne-am schimbat optica. Alergaţi de viaţă, îmbătrâniţi de ritmul alegerilor care se cer făcute şi obosiţi de greutatea gunoaielor pe care le cărăm zilnic ne prezentăm la lecţie în fiecare duminică sau poate joia, vinerea, lunea, sâmbăta. Ne aşezăm cuminţi în bancă şi suntem gata să tăcem. Nu avem la noi nici pix, nici caiet şi nici măcar o inimă pe care să scriem. Avem în schimb burete cu care să ştergem repede ceea ce nu ne-a convenit, nu s-a potrivit cu concepţiile noastre sau pur şi simplu ne-a ofensat. Şi plecăm mai departe crezând că realitatea şi mesajul sunt două trenuri care nu au gară comună, că viaţa din biserică trebuie să fie diferită de cea de toate zilele.

În gara întâlnirii ne aşteaptă, îmbătrânită de vreme, trezirea!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Adevărata poveste

(8 martie, seara – Deuteronom 4-6)

Nu ştim exact care a fost forma prin care Moise a transmis poporului predicile din Deuteronom. Poate că nu au fost decât mesaje scrise care au circulat din mână în mână, în fiecare cort al pelerinilor spre ţara promisă. Poate că i-a adunat pe toţi în jurul unui foc mare şi de acolo, folosindu-se de capacitatea unor resurse naturale de amplificare a  sunetului, le-a vorbit cu un glas ca de tunet şi toţi l-au ascultat înmărmuriţi. Poate că a vorbit doar căpăteniilor care au ascultat cu luare aminte şi au transmis cuvintele lui Moise oamenilor pe care îi reprezentau. Nu ştim cum a ajuns mesajul lui la fiecare evreu din pustie dar ştim sigur că acesta a supravieţuit veacurilor, a însufleţit generaţii şi a ajuns până la noi în forma unei povestiri de viaţă extraordinar de antrenante.

Încerc să mă închipui adeseori acolo, în pustie, lângă foc, ascultând poveştile părinţilor despre  miracolele lui Dumnezeu, hrănindu-mă cu mană dimineaţă de dimineaţă, adăpat din stâncă şi uimit de bogăţia tării promise. Îmi închipui că mesajul lui Moise a ajuns si la mine, copil sărac de evreu obişnuit deja cu pustia; că îl ascult cu urechile mele de copil şi îl înţeleg cu mintea mea maturizată prea devreme de multitudinea evenimentelor de pe drumul ce duce în Canaan. Ce spune Moise este o poveste, o poveste frumoasă şi plină de speranţă, o poveste a trecutului pe care fiecare evreu l-a trăit cu intensitate dar şi a viitorului care sună bine pentru că peste el domneşte lumina lui Dumnezeu.

Poate că trăiau în corturi în timp ce toate celelalte naţiuni ridicau cetăţi întărite. Poate că trebuiau să îşi adune în grabă animalele, să îşi strângă lucrurile şi să pornească pe urma cortului, semn al voinţei divine printre ei. Poate că aveau o viaţă lipsită de confortul şi siguranţa unei cetăţi, aspră şi neliniştită, dar evreii aveau ceva ce tuturor celorlalţi le lipsea. În desaga minţii lor, îngrămădită printre toate celelalte lucruri, uneori palpitând de viaţă şi dominând existenţa, alteori ascunsă şi muribundă, evreii aveau speranţa care nu piere, nădejdea care se leagă de Dumnezeu, povestea vieţii, adevărata poveste pusă pe cuvinte de Creator. Nu erau  nişte nomazi călători prin pustiu, nişte sclavi fugiţi de la stăpân, răzvrătiţi fără nici o şansă ci formau naţiunea cu cele mai mari promisiuni, poporul cu cele mai luminate minţi, închinătorii singurului Dumnezeu. Şi aceasta făcea diferenţa între ei şi ceilalţi, aceasta transmitea Moise prin mesajul lui plin de putere, rostit de pe marginea mormântului. ” … căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: „Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput! Care este, în adevăr, neamul acela aşa de mare încît să fi avut pe dumnezeii lui aşa de aproape cum avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm?

Evreii trăiau zi de zi povestea lor, o poveste care cuprindea eliberarea din sclavie, trecea prin Marea Roşie şi Iordan, câştiga fără bătălie Ierihonul şi se opintea la Ai, o poveste care se termina (sau abia începea cu adevarat) în cetăţi primite în dar de la Călăuzitorul cel Mare.

Generaţia noastră a pierdut însă povestea. Nici nu ştim unde sau cum ni s-a întâmplat ci doar ne-am trezit într-o zi că nu ştim exact pentru ce trăim. Ne sculăm în fiecare dimineaţă, alergăm 8 sau 12 ore pe zi şi ne întoarcem la pat, răvăşiţi de oboseală. Râdem, glumim, plângem şi ne întristăm, alergăm după himere şi culegem praf în sticle preţioase. Făurim vise mici pe care le părăsim în praful pustiei deznădejdii, culegem speranţe otrăvite de pe marginea vieţii şi smulgem flori afectate de poluare din ogoarele lipsei de sens. Trăim, doar trăim! Povestea am uitat-o deşi ea era singura care ne putea vindeca de alienare, dărui sens şi hrăni speranţele trandafirii cu miros de veşnicie. Am uitat povestea şi l-am respins pe Povestitor.

Iar povestea începe aşa: “… pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.”

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!