Împăratul şi Cartea

(12 martie, dimineata – Deuteronom 16-18)

Un vechi proverb spune: “Da-i omului puterea si vezi ce face cu ea; atunci vei vedea ce fel de om este”. Sociologii şi psihologii au căzut de acord că puterea corupe iar puterea absolută corupe în mod absolut. Că este aşa o ştim cu toţii. O vedem desluşit în istorie unde nu de puţine ori mase largi de oameni s-au aflat în mâna unui om alienat de beţia puterii. Învăţăm acest adevăr din grădinile lui Nero luminate de torţe umane, în şedinţele de judecată ale inchiziţiei şi în faţa cuptoarelor naziste. De fiecare dată umanitatea s-a apărat stins de mâna rigidă şi puternică a omului care a băut până la fund paharul puterii ajungând sa se considere Demiurg, Dumnezeu sau cel puţin special.

Moise se uită la mulţimea aceea adunată în corturi, cu picioarele biciuite de praf şi frunţile arse de soare şi vede peste ani. Israeliţii formau deja o naţiune puternică, aveau propria armata şi identitate naţională,  economie stabilă şi propriile instituţii. Atunci vor vrea să rupă conducerea teocratică, vor râvni la un împărat şi îl vor avea. Un împărat însemna însă putere concentrată în mâna unui singur om, o putere prea mare pentru ca oricine să o poată purta. Acolo, în pustie, când noţiunea de împărat era prea învăluită în negura istoriei ca ei să poată pricepe ceva, Moise schiţează primele legi pentru împăratul ce avea să vină.

Da, şi împăraţii au reguli şi ele au existat în fiecare naţiune! Unele erau dictate de contextul în care se aflau, altele de tradiţia pe care o moşteneau şi se cerea dusă mai departe. Unele erau reguli impunse de senat sau ceata sfătuitorilor, altele erau strecurate subtil de acei pricepuţi ai vorbelor care ştiau cum să tragă sforile de care îl atârnau pe împărat. Şi israeliţii vor avea astfel de reguli pentru împăraţii lor dar mai presus de tot ce puteau inventa ei era canonul împărătesc fixat de Dumnezeu. Iar regulile lui Dumnezeu trec de superficial şi se adresează acelor aspecte aproape nesemnificative dar care pot să distrugă uşor via împărătească (să nu aibă mulţi cai, să nu crească nesăbuit haremul şi chiar să nu devină un om foarte bogat).

Dar, dintre toate regulile acestea, una mi se pare ciudat de atrăgătoare. I se cerea împăratului să stea la masa unui scrib cu condeiul în mână şi să copie, cuvânt cu cuvânt, Cartea Legii. Trebuia astfel să îşi facă propria carte de care să nu se mai despartă niciodată, la care să se gândească în tot timpul împărăţiei lui şi pe care să o păzească cu sfinţenie. Copia acelei cărţi este garanţia că puterea nu îi va adormi bunul simţ, nu îi va auri imaginea de sine şi nici nu-l va transforma într-un mostru beat de putere.

Cum ar fi dacă am lăsa moştenire copiilor noştri datoria de a copia, o dată în viaţă  Sfânta Carte pentru ei, cuvânt cu cuvânt, propoziţie cu propoziţie? Cum ar fi dacă alături de dorinţa noastră nestrămutată am reuşi să punem propria carte copiată în furtunile problemelor sau oazele bucuriei? Nu ar fi ea pentru noi comoară ascunsă şi mărgăritarul de mare preţ? Nu ar fi ea lumina pe cărare şi scut împotriva pornirilor nebune care pleacă dintr-o inimă cufundată în pământul murdar? Nu ne-am mai teme atunci nici de oamenii corupţi de putere şi nici de puterea însăşi, nu am mai fi transformaţi de mii de ori în chipul experienţelor trecătoare ci doar o dată în chipul dăltuit de Duhul Cărţii în fiecare zi în noi.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie: