Împăratul şi Cartea

(12 martie, dimineata – Deuteronom 16-18)

Un vechi proverb spune: “Da-i omului puterea si vezi ce face cu ea; atunci vei vedea ce fel de om este”. Sociologii şi psihologii au căzut de acord că puterea corupe iar puterea absolută corupe în mod absolut. Că este aşa o ştim cu toţii. O vedem desluşit în istorie unde nu de puţine ori mase largi de oameni s-au aflat în mâna unui om alienat de beţia puterii. Învăţăm acest adevăr din grădinile lui Nero luminate de torţe umane, în şedinţele de judecată ale inchiziţiei şi în faţa cuptoarelor naziste. De fiecare dată umanitatea s-a apărat stins de mâna rigidă şi puternică a omului care a băut până la fund paharul puterii ajungând sa se considere Demiurg, Dumnezeu sau cel puţin special.

Moise se uită la mulţimea aceea adunată în corturi, cu picioarele biciuite de praf şi frunţile arse de soare şi vede peste ani. Israeliţii formau deja o naţiune puternică, aveau propria armata şi identitate naţională,  economie stabilă şi propriile instituţii. Atunci vor vrea să rupă conducerea teocratică, vor râvni la un împărat şi îl vor avea. Un împărat însemna însă putere concentrată în mâna unui singur om, o putere prea mare pentru ca oricine să o poată purta. Acolo, în pustie, când noţiunea de împărat era prea învăluită în negura istoriei ca ei să poată pricepe ceva, Moise schiţează primele legi pentru împăratul ce avea să vină.

Da, şi împăraţii au reguli şi ele au existat în fiecare naţiune! Unele erau dictate de contextul în care se aflau, altele de tradiţia pe care o moşteneau şi se cerea dusă mai departe. Unele erau reguli impunse de senat sau ceata sfătuitorilor, altele erau strecurate subtil de acei pricepuţi ai vorbelor care ştiau cum să tragă sforile de care îl atârnau pe împărat. Şi israeliţii vor avea astfel de reguli pentru împăraţii lor dar mai presus de tot ce puteau inventa ei era canonul împărătesc fixat de Dumnezeu. Iar regulile lui Dumnezeu trec de superficial şi se adresează acelor aspecte aproape nesemnificative dar care pot să distrugă uşor via împărătească (să nu aibă mulţi cai, să nu crească nesăbuit haremul şi chiar să nu devină un om foarte bogat).

Dar, dintre toate regulile acestea, una mi se pare ciudat de atrăgătoare. I se cerea împăratului să stea la masa unui scrib cu condeiul în mână şi să copie, cuvânt cu cuvânt, Cartea Legii. Trebuia astfel să îşi facă propria carte de care să nu se mai despartă niciodată, la care să se gândească în tot timpul împărăţiei lui şi pe care să o păzească cu sfinţenie. Copia acelei cărţi este garanţia că puterea nu îi va adormi bunul simţ, nu îi va auri imaginea de sine şi nici nu-l va transforma într-un mostru beat de putere.

Cum ar fi dacă am lăsa moştenire copiilor noştri datoria de a copia, o dată în viaţă  Sfânta Carte pentru ei, cuvânt cu cuvânt, propoziţie cu propoziţie? Cum ar fi dacă alături de dorinţa noastră nestrămutată am reuşi să punem propria carte copiată în furtunile problemelor sau oazele bucuriei? Nu ar fi ea pentru noi comoară ascunsă şi mărgăritarul de mare preţ? Nu ar fi ea lumina pe cărare şi scut împotriva pornirilor nebune care pleacă dintr-o inimă cufundată în pământul murdar? Nu ne-am mai teme atunci nici de oamenii corupţi de putere şi nici de puterea însăşi, nu am mai fi transformaţi de mii de ori în chipul experienţelor trecătoare ci doar o dată în chipul dăltuit de Duhul Cărţii în fiecare zi în noi.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Cei doi datornici

(28 ianuarie, seara – Matei 18:21-35)

Are iertarea un număr, o barieră peste care nimeni nu poate să mai treacă şi de la care trebuie să se aplice pedeapsa? Până când trebuie să te pleci şi să îţi ierţi semenul? Sunt răni, unele adânci pe care ni le produc semenii noştri, răni care solicită din partea noastră un răspuns al răzbunării sau al iertării. Cât de des putem accepta, într-o zi, să fim loviţi şi noi să răspundem cu celălalt obraz, cu milă, cu iertare? Iertarea este un act dificil pentru că adesea rolurile se inversează, pentru că astăzi suntem victimele iar mâine călăii, astăzi suntem răpuşii iar mâine vânătorii. Domnul Isus răspunde la întrebarea lui Petru cu pilda celor doi datornici:

Unul avea o datorie care îl făcea să adoarmă greu şi numai bunătatea Împăratului îi asigura viaţa şi independenţa. Cei 10.000 de talanţi de aur datoraţi (aproximativ 490.770 kg de aur, 10,7 miliarde de euro) formau o avere mare în vremea aceea, vrednică de un înalt funcţionar, o avere mare chiar şi pentru lumea bogaţilor recenţi. Cum de a îndrăznit Împăratul să îi ofere atâţia bani? Ce fel de afaceri făcea dacă a îndrăznit la un asemenea credit? Cu ce a garantat creditul Împăratului? Nu ştim răspunsurile dar ştim că ziua nedorită venise şi Împăratul cerea talanţii înapoi.

Vine o zi  în care trebuie să plătim datoriile, trebuie să dăm înapoi ceea ce am primit. Uneori sunt valori mari, alteori sunt aspecte pe care nu le putem recupera prin material (bani, pietre scumpe, aur). Unii am primit de la Împăratul o situaţie bună, capacităţi extraordinare,  alţii am primit abilităţi rare sau accesul la o educaţie aleasă, sănătate, lumină în ochii ce privesc, integritatea trupului şi a raţiunii. Cu toţii am primit viaţă! Ne obişnuim cu ele; trec zilele şi uităm că le avem deşi sunt tot timpul prezente, trec anii şi nu vedem în ceea ce am primit nimic extraordinar, ba uneori chiar credem că e normal să avem, să primim, credem că merităm. Dar vine şi ziua în care Împăratul cere plata oricât de îndepărtată ni se pare acea zi acum. Aş vrea ca în acea zi să am soarta acestui rob,  aş vrea să mă întâlnesc cu bunătatea şi mila Celui care deţine hambarele vieţii. Mă rog ca în acea zi să fiu inundat, încă o dată, poate pentru ultima dată, în har.

Celălalt era şi el dator dar nu Împăratului ci primului rob. El trebuia să dea înapoi 100 de dinari, 100 de zile de muncă (în jur de 1.700 euro). Nu era mult dar pentru că îi datora unui om şi nu Împăratului aceşti bani formau o datorie mai mare decât 10 miliarde de euro. Era împovărat, ştia că va trebui să plătească şi într-o zi se întâlneşte pe stradă cu creditorul său. Este luat de guler şi aruncat în închisoare pentru că datoria, oricât de mică, trebuie să fie plătită iar orice întârziere atrage consecinţe. Din punct de vedere legal primul rob a acţionat bine, nu avea nici o obligaţie să ierte, nici o lege nu îl constrângea la milă. Şi cu toate acestea Împăratul găseşte greşit ceea ce a făcut robul său, atât de greşit încât îl condamna pe acesta imediat.

Pilda vorbeşte despre datorii iar acest cuvânt ne este cunoscut; suntem datori celor de lângă noi, nouă înşine şi mai ales Lui Dumnezeu. Dar esenţa pildei este iertarea, o iertare pe care încercăm să o învăţăm zi de zi de la Împăratul milei. De câte ori trebuie să iert? Iertarea nu are limită şi nici măcar reguli, iertarea se revarsă de atâtea ori încât noi nu putem număra.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.