Dumnezeul lui Caleb

by 2 Comments

(23 martie, dimineata – Iosua 13-15)

Cu mers sprinten, spatele drept şi privirea ageră, vaşnicul luptător se îndreptă spre sala în care se afla Iosua. În calea lui oştenii îşi plecau capul în semn de respect şi se retrăgeau cu un pas înapoi. Nu stârnea rumoare prin apariţia lui dar nici nu trecea neobservat de mulţimea care se înghesuia cu diferite jalbe la curtea celui care judeca peste Israel. Mergea fără să şovăie iar îi piept îi ardea bucuria veştii care ajunsese şi la urechile lui: marele Iosua prinse a împărţi ţara deşi aceasta nu era pe deplin cucerită. “Nu, anii grei de luptă, vecinătatea morţii şi situaţiile complicate de peste decenii, nu frânseră în prietenul Iosua puterea credinţei. Să împartă ţara pe care încă nu o stăpânea!… asta numai cel în care clocoteşte încrederea şi sălăşluieşte ascultarea poate să o facă!”

“Caleb, fiul lui Iefune…” fu anunţat luptătorul care era deja în prag. Se ştia prea bine motivul vizitei lui. În urmă cu 45 de ani acest Caleb a avut curajul să privească realitatea prin ochii Cerului şi să nu tacă. Putea să fie unul ca ceilalţi, să privească la uriaşii din cetăţi, la zidurile imense şi la armatele bine pregătite, să se sperie şi să vorbească… iar vorbele lui nu ar fi fost minciuni. Putea să tacă mâlc, să lase ca situaţia să decanteze profitul şi el să meargă în direcţia cea mai bună: să judece sau să încurajeze. A ales însă să vorbească atunci când vorbele păreau naive, să încurajeze atunci când pentru o simplă speranţă putea fi linşat de poporul fricos. A ales să creadă iar credinţa i-a fost răsplătită atunci cu vorbe. Caleb a luat cuvintele, le-a pus la inimă şi a tăcut.

Au urmat mulţi ani de rătăcire prin pustiu, rătăcire la care a participat din plin deşi nu era cu nimic vinovat. Au urmat şi ani grei de luptă, luptă de la care nu s-a dat înapoi.  A tăcut de fiecare dată şi a mers înainte, chiar şi atunci când viaţa îl pălmuia pe ambii obraji, luptele păreau interminabile şi mugurii bătrâneţii se arătau timid. A tăcut dar speranţa ce se furişase adânc în inima lui l-a ţinut în viaţă, în putere, în credinţă. ” Sunt patruzeci şi cinci de ani de când vorbea Domnul astfel lui Moise […] şi acum iată că sunt în vârstă de optzeci şi cinci de ani. Şi astăzi sunt tot aşa de tare ca în ziua când m-a trimis Moise; […]dă-mi dar muntele acesta despre care a vorbit Domnul pe vremea aceea”

Mă simt ruşinat în faţa istoriei lui Caleb. Îmi revăd rugăciunile şi ştiu că acelaşi Dumnezeu care îi promitea atunci lui Caleb un teritoriu bogat dar care îşi uita promisiunea pentru patruzeci şi cinci de ani, acelaşi Dumnezeu ascultă astăzi şi rugăciunea mea de copil răsfăţat şi nerăbdător.  Ruşinat pentru că eu nu sunt gata să aştept împlinirea unei promisiuni atât de mult, pentru că timpul mi se pare că nu mai are răbdare cu credinţa mea sau credinţa mea mică nu rezistă sitei dese a timpului.  Ruşinat pentru că eu, om al societăţii consumeriste, am învăţăt prea repede să negociez cu Cel ce deţine toate lucrurile şi nu sunt gata să merg la luptă şi să traversez pustia fără o motivaţie constantă şi consistentă.

Trăiesc de multe ori sentimentul că noi, creştinii noului secol, ne-am făurit un dumnezeu care să corespundă nevoilor noastre care se schimbă cu viteza luminii şi trec cu cea a sunetului. Un dumnezeu care să primească, fără nazuri, moneda strâmbă de schimb a rugăciunii, cea ruginită a unei zile de post şi, uneori, cea ciuntită a unei fapte bune. Cum am reacţiona însă dacă Dumnezeul căruia ne închinăm s-ar purta cu noi precum s-a purtat cu Caleb, Moise, Pavel, Ilie? Ne-ar ajunge oare resursele de încredere şi untdelemnul credinţei pentru o perioadă lungă de secetă? Am păstra, ferecată în inimi de carne, speranţa în Cel ce pare la mii de ani lumină departe? Am continua să luptăm chiar dacă rezultatele se încăpătânează să apară?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Demnitatea Nasterii

by Leave a Comment

(21 martie, seara – Luca 1:21-38)

Plecă îngerul Gavril cu misiva divină strânsă cu drag la piept. Părăsi pentru câteva momente veşnicia închinării înaintea Marelui Rege şi se avântă spre tărăgănata istorie a vechiului pământ. Zâmbea trist îngerul pentru că tăcerea din cer doar glasul Mielului a putut-o frânge, iar Mielul ce va ridica păcatul lumii prin propria jertfă era Unicul Fiu de Dumnezeu. Văzduhul era învolburat iar stăpânirile lui se pregăteau de război. Nimeni nu îi frânse zborul dar simţi la fiecare margine de stea umbra celui ce învăluise în negură şi minciună întreaga umanitate.

În Nazaret, un sătuc umil din Israel, un colţ de lume neînsemnat Maria păstra în suflet comoara nepreţuită a purităţii. O încălzea gândul la Iosif, vrednicul logodnic, şi o încurajau fărâmele de speranţe pe care le culegea din lege. Nu avea gânduri de mărire şi nici nu îşi făcuse planul cu privire la ce să smulgă de la viaţă. Trăia simplu, cultivând năzuinţa unei vieţi în rânduială, înţelegând prea bine rolul ei de femeie într-un sat din Israelul cucerit.

“Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har!” îi spuse îngerul în timp ce îşi pleca întreaga fiinţă înaintea ei. “Har şi plecăciune” este prea mult pentru o femeie din Nazaretul prăfuit, har şi binecuvântare nu se poate găsi decât în casele preoţilor de seamă, a împăratului şi slujilor lui. Har şi strălucire numai acolo este, nu în cocioaba ei pictată de vreme. “Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu… “ iar cuvintele şi promisiunile curgeau ca un fluviu pentru care ea nu avea stăvilar ci doar o concluzie vrednică de omul care se cunoaşte bine pe sine: “Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!”

… restul e istorie, o istorie a pământului ce primeşte în dar şansa unui nou început. Pentru omul lumii moderne care are drept mare bucurie consumul spre confort şi idol sigur eul supradimensionat, este dificil de acceptat că dintr-un sat pe care îl găseşti greu pe harta lumii, dintr-o femeie umilă care a învăţat mai curând abecedarul suferinţei, a pornit împlinirea singurei nevoi care conteaza cu adevărat: mântuirea sufletului.

Mă uit cu durere spre fraţii mei şi nu le pot înţelege aplecarea frunţii în faţa celor care miros de departe a praf de stihii şi sunt conduşi din văzduh. Pricep teama pur umană pe care o simţim în faţa celor diferiţi de noi, cei care au în puterea pixului şi a cuvântului viaţa şi mai ales bunăstarea noastră. Ce nu voi putea niciodată pricepe este fruntea căzută în pământ şi buzele ţuguiate a sărut a celor răscumpăraţi cu sânge, plătiţi cu mare preţ, înfiaţi în marea familie şi îmbrăţişaţi de iubire.

În Nazaret era o casă simplă şi probabil demodată. Acolo, la Maria, îngerul avea să aducă vestea ce va schimba Universul. Acolo, strălucirea va îmbrăţişa simplitatea, sfinţenia se va alătura purităţii iar viitorul va cunoaşte speranţa.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Acan, o parte din noi

by Leave a Comment

(21 martie, dimineata – Iosua 7-9)

Ce victorie! În tabăra lui Israel răsunau cântece de biruinţă, se înalţau jertfe de mulţumire şi se întărea încrederea în viitorul luminos prescris din vremuri străbune. Ierihonul, măreaţa cetate era de acum vecină cu colbul pustiei iar zidurile măreţe zăceau întinse în arşiţa soarelui. Printre dărâmăturile mânjite de sânge şi arse de foc, glasul blestemului lui Iosua prinse formă şi, preluat de ecoul istoriei, se pierdu hăt, departe, în negura vremurilor ce îşi aşteptau rândul.

Era victorios şi Acan. În seara bucuriei, când Ierihonul încă fumega,  stătea şi el alături de ceilalţi şi chefuia lângă focul din tabără. Victoria lui era dublă şi în fiecare minut îi zbura gândul la frumuseţile ascunse în pământul din mijlocul cortului său. Ce lovitură de maestru dădu, ce bine reuşise să se descurce! Nimeni nu îl văzu cărând argintul, aurul şi mantaua iar de acum putea să stea liniştit, avea viitorul asigurat. Fusese câteva secunde “deştept” dar nu ştia că “deșteptăciunea” aceasta avea secundele numărate. Încălzit de foc, bucuros de izbânda poporului său şi de-a dreptul fericit datorită isprăvii  sale, Acan se prinse în jocul victorioşilor.

Nopţii bucuriei îi urmă însă, inevitabil, dimineața deznădejdii. Iosua, conducătorul care îndrăznise să treacă Iordanul avea să bea şi el din paharul plin al amărăciunii. Cu mintea la cei câţiva viteji pe care îi pierduse înaintea Ai-ului, cetatea ce nu se lăsă cucerită, terifiat de efectul înfrângerii asupra poporului său şi de-a dreptul îngrozit de tăcerea inexplicabilă a cerului, Iosua merse înanintea Chivotului şi se prăbuşi. Greutatea care îi apăsa pe inimă îl făcu să vorbeasca febril, rostind cuvinte pe care diplomatul Iosua ar fi putut să le schimbe, să le îndulcească, să le transforme. Vorbi însă, şi fiecare cuvânt era o lacrimă, fiecare propoziţie, un strigăt de disperare.

“Scoală-te! Pentru ce stai culcat astfel pe faţa ta? Israel a păcătuit…” fu răspunsul unui Dumnezeu care îl iubea şi pe Iosua, neînfricatul conducător de oşti, şi pe generalul falimentar. Cum? Păcat? Adică bucuria din serile trecute, strigătele de victorie şi petrecerile ce au ţinut până în zori doar au mascat urâţenia păcatului, au tăinuit faţa scabroasă a neascultării?

“Cel mai mare dușman al succesului de mâine este succesul de astăzi” spunea Rick Warren. Atunci când trăieşti din plin succesul, sufletul tău celebrează “vârful de munte” pe care ai ajuns iar în vale încă fumegă zilele de ieri în care răsăritul părea departe, este timpul să îţi ascuţi simţurile şi să te pândeşti îndeaproape. Nu este băutură mai ameţitoare ca succesul şi nici sicriu mai întunecat precum culcuşul victoriei. Acolo, beţi de fericire, deplin încrezători în ceea ce suntem şi ceea ce facem, acolo, în momentele în care pare că până şi soarele s-a oprit pentru a ne admira, acolo Acan din interiorul nostru are deja dosită în sân mantaua de şinear iar din buzunare îi curge argintul.

L-au târât pe Acan afară din tabără şi peste nimicnicia lui, peste victoria de moment şi şmecheria ascunsă au ridicat o movilă de pietre. Putea să se deschidă pământul şi să-l înghită, putea fi aruncat într-o peştera sau pur şi simplu ars pe rug… au ales însă să-l transforme într-o piatră de aducere aminte pentru toţi cei care consideră succesul de moment mai preţios decât ascultarea, şmecheria mai de dorit decât umila credinţă.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Tribunalele noastre

by 1 Comment

(16 martie, seara – Marcu 14:54-72)

La adăpostul întunericului, bizuindu-se pe vrednici supuşi de la curţile împărăteşti şi, vai, de la  casele preoţeşti Diavolul benchetuia. Ridica sus paharul răutăţii şi cu ochii scânteind de viclenie pregătea în detaliu ultimele ore ale Trimisului. Aici, pe pământul Lui şi cu ajutorul vechiului popor al legământului, el, Adversarul, va înjunghia Leul din Iuda o dată pentru totdeauna şi se va îmbăta cu sângele Lui. Ce ironie fină, cu mult mai presus de toate ironiile regizate până atunci!

O mulţime de oameni cu bâte şi ciomege duceau îngenungheat pe Cel ce le stricase planurile vindecând pe bolnavi, tămăduind pe nenorociţi, alungând demonii şi stergând lacrimile, hrânindu-i în pustie pe saraci şi vorbind tuturora de o altă Împărăţie. Oameni de nimic erau şi atunci la fiecare colţ de stradă şi în locuri alese se găseau oameni gata să sărute opincile pline de praf ale şefului pentru un dinar în plus. Se găsi o mulţime care să nu pună la îndoială justeţea arestării în pripă şi  care să se simtă importantă pentru că duce la îndeplinire o misivă preoţească, oricât de ciudată pare aceasta.

În palatul lui, Marele preot Caiafa ardea de nerăbdare. “Auzi tu, 30 de arginţi pentru un tâmplar din Nazaret. Parcă a ieşit vreodată ceva bun din acel colţ uitat de lume! Măcar să merite şi să scăpăm o dată de agitaţia creată de acest nimic. Măcar dacă ar mai cădea câteva capete împreună cu el pentru ca osteneala nopţii să fie bine plătită. Cine ştie, poate pica însuşi Pilat, nenorocitul ăla din Pont! Calfă, să fie pregătiţi martorii! Şi cheamă-i în curte pe toţi bătrânii, cărturarii şi fariseii pe care îi poţi găsi!”… iar Satan se grăbise să ocupe jilţul de stăpân!

Deşi legiuni de îngeri îi stăteau la dispoziţie, armate întregi ale luminii ar fi putut risipi într-o clipă întunericul gros al nopţii trădării, Domnul tace. Se uită la ei, îi compătimeşte şi doar recunoaşte ceea ce pentru noi e rază de speranţă: “Da, sunt Cristosul, Fiul Celui Binecuvântat”. Îl bat şi scuipă arătându-I direct dispreţul lor, îşi sfâşie hainele şi rânjesc în ascuns, se aruncă asupra Lui cu pumnii şi îi hotărăsc moartea. El tace iar Vrăjmaşul râde biciuindu-L!

Scena din curtea Marelui Preot pare a fi, de-a lungul istoriei însângerate a creştinismului, înmulţită cu infinitul. De când marii preoţi creştini au devenit preocupaţi de robe şi nu de oameni, de politică şi nu de suflete, de pârghii sociale şi aranjamente ecleziastice şi nu de veşnicie, de imagine şi nu de adevăr, de poziţii şi titluri şi nu de Evanghelie, de atunci am simţit nevoia să îi condamnăm rapid pe aceia care nu aleargă alături de noi spre potopul de beneficii.

Suntem experţi în înfiinţarea tribunalelor bisericeşti în mijlocul cărora prindem pe toţi acei care îndrăznesc să ne trezească, fie şi doar pentru o secundă, din somnul spiritual în care suntem afundaţi. Nu ducem lipsă nici de martori mincinoşi şi nici măcar de profitori dornici să parvină cu orice preţ.  Ne stârnim repede împotriva a tot ce ni se pare rupt de dogma şi tradiţia proprie dar închidem ochii cu indulgenţă la tot ce este bine plătit.

Domnul tace iar! E vremea în care suntem lăsaţi să acţionam aşa cum considerăm necesar dar fiecare sentinţă murdară este trecută la catastif… “ferice de cei prigoniţi din pricina dreptăţii”

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Schimbarea caracterului

by 1 Comment

(13 martie, dimineata – Deuteronom 19-21)

Mulţi creştini se aşteaptă ca odată ce semenul lor s-a convertit, viaţa acestuia să fie complet transformată. În unele aspecte, adesea foarte vizibile, acest lucru este uşor de remarcat şi îndrăznesc să spun uşor de realizat. Se renunţă la anumite obiecte de vestimentaţie şi se adoptă altele, se taie din rădăcini anumite vicii profund vizibile şi se adoptă mersul la biserică, o anumită ţinută morală care se propropovăduieşte la orice colţ. Şi am tinde să credem că împreuna cu viaţa nouă acel om a primit şi caracter nou. Dar toată această fantezie se termină brutal când faci cu noul creştin o milă de drum sau interferezi cumva cu interesele lui.

Printre corturile pline de praf, vecini cu speranţa unei ţări care se lăsa aşteptată dar şi cu depresia călătoriei care parcă nu se mai termina, evreii au învăţat cum să se raporteze la Dumnezeu. Dar aceasta nu era singura lecţie pe care o primeau în pustie. Ştia Dumnezeu că nici jertfele, nici prezenţa Sa în Cortul Întâlnirii (mai târziu Templu), nici sistemul preoţesc şi nici măcar miracolul locuirii într-o ţară pe care ei sclavii au primit-o în dar nu le va schimba radical caracterul. Ştia că de la cădere omul alunecă pe topoganul distrugerilor, al egoismului şi răutăţii şi că de aici nu pot fi salvaţi decât printr-un efort constant şi susţinut de transformare, efort în care partener este El, Creatorul, dar agent activ este omul care va trebui să transpire, să plângă şi să înveţe fiecare literă a alfabetului unui caracter înnoit.

Lecţiile pe care le primesc evreii nu sunt simple şi, vai!, nu au de a face neapărat cu lucruri foarte vizibile, uşor de remarcat şi de aplaudat de ceilalţi. Ascultaţi: un om avea două neveste dar nu iubea decât pe una dintre ele. Copii însă avea de la ambele, şi de la cea iubită şi de la cea ostracizată. Viaţa lui a trecut şi venise momentul în care trebuie să îşi împartă averea iar cel care trebuie să îl moştenească era fiul femeii ce işi plânsese toată viaţa soarta. Credeţi că fiii femeii urâte au fost iubiţi de acest bărbat dezechilibrat? Cu siguranţă nu!  Bărbatul era stăpân în casa lui şi ar fi putut acţiona după bunul plac, ar fi putut asculta şoaptele suave ale femeii iubite şi ar fi putut alunga baiatul ce îi era moştenitor. Putea acţiona cum îl sfâtuia inima şi nu după cum era drept. Dar Dumnezeu trasează o regula clară care şi astăzi ne uimeşte: trece peste sentimentalismul ieftin şi cultivat toată viaţa de acest bărbat şi hotărăşte în favoarea băiatului. De ce aşa? Poate pentru că adevărul se înalţă cu mult mai sus decât simţămintele noastre de moment.

Nu putem împărți viaţa în secvenţe, una a bisericii cu învăţăturile ei, una de la muncă şi alta din familie. Aşa cum nu avem voie să disociem noţiunea de viaţă nouă de schimbarea obligatorie a caracterului. Startul vieţii noi îl primim în dar de la Dumnezeul celei de-a doua şanse dar pârdalnicul de caracter nu se schimbă decât cu trudă şi cu o constantă autocritică în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu. Iar această autocritică se face cu  privire la fiecare aspect al vieţii noastre, oricât de mărunt şi neînsemnat ar părea acesta. Oare când vor realiza creştinii că trebuie să aducă în lumina harului până şi felul în care merg pe stradă, se îmbracă, gândesc şi mănâncă, pornirile inimii şi lanţurile relaţiilor, vorbele grele şi privirile pătimaşe şi că Dumnezeu nu poate fi închis în Biserică după fiecare program?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Împăratul şi Cartea

by Leave a Comment

(12 martie, dimineata – Deuteronom 16-18)

Un vechi proverb spune: “Da-i omului puterea si vezi ce face cu ea; atunci vei vedea ce fel de om este”. Sociologii şi psihologii au căzut de acord că puterea corupe iar puterea absolută corupe în mod absolut. Că este aşa o ştim cu toţii. O vedem desluşit în istorie unde nu de puţine ori mase largi de oameni s-au aflat în mâna unui om alienat de beţia puterii. Învăţăm acest adevăr din grădinile lui Nero luminate de torţe umane, în şedinţele de judecată ale inchiziţiei şi în faţa cuptoarelor naziste. De fiecare dată umanitatea s-a apărat stins de mâna rigidă şi puternică a omului care a băut până la fund paharul puterii ajungând sa se considere Demiurg, Dumnezeu sau cel puţin special.

Moise se uită la mulţimea aceea adunată în corturi, cu picioarele biciuite de praf şi frunţile arse de soare şi vede peste ani. Israeliţii formau deja o naţiune puternică, aveau propria armata şi identitate naţională,  economie stabilă şi propriile instituţii. Atunci vor vrea să rupă conducerea teocratică, vor râvni la un împărat şi îl vor avea. Un împărat însemna însă putere concentrată în mâna unui singur om, o putere prea mare pentru ca oricine să o poată purta. Acolo, în pustie, când noţiunea de împărat era prea învăluită în negura istoriei ca ei să poată pricepe ceva, Moise schiţează primele legi pentru împăratul ce avea să vină.

Da, şi împăraţii au reguli şi ele au existat în fiecare naţiune! Unele erau dictate de contextul în care se aflau, altele de tradiţia pe care o moşteneau şi se cerea dusă mai departe. Unele erau reguli impunse de senat sau ceata sfătuitorilor, altele erau strecurate subtil de acei pricepuţi ai vorbelor care ştiau cum să tragă sforile de care îl atârnau pe împărat. Şi israeliţii vor avea astfel de reguli pentru împăraţii lor dar mai presus de tot ce puteau inventa ei era canonul împărătesc fixat de Dumnezeu. Iar regulile lui Dumnezeu trec de superficial şi se adresează acelor aspecte aproape nesemnificative dar care pot să distrugă uşor via împărătească (să nu aibă mulţi cai, să nu crească nesăbuit haremul şi chiar să nu devină un om foarte bogat).

Dar, dintre toate regulile acestea, una mi se pare ciudat de atrăgătoare. I se cerea împăratului să stea la masa unui scrib cu condeiul în mână şi să copie, cuvânt cu cuvânt, Cartea Legii. Trebuia astfel să îşi facă propria carte de care să nu se mai despartă niciodată, la care să se gândească în tot timpul împărăţiei lui şi pe care să o păzească cu sfinţenie. Copia acelei cărţi este garanţia că puterea nu îi va adormi bunul simţ, nu îi va auri imaginea de sine şi nici nu-l va transforma într-un mostru beat de putere.

Cum ar fi dacă am lăsa moştenire copiilor noştri datoria de a copia, o dată în viaţă  Sfânta Carte pentru ei, cuvânt cu cuvânt, propoziţie cu propoziţie? Cum ar fi dacă alături de dorinţa noastră nestrămutată am reuşi să punem propria carte copiată în furtunile problemelor sau oazele bucuriei? Nu ar fi ea pentru noi comoară ascunsă şi mărgăritarul de mare preţ? Nu ar fi ea lumina pe cărare şi scut împotriva pornirilor nebune care pleacă dintr-o inimă cufundată în pământul murdar? Nu ne-am mai teme atunci nici de oamenii corupţi de putere şi nici de puterea însăşi, nu am mai fi transformaţi de mii de ori în chipul experienţelor trecătoare ci doar o dată în chipul dăltuit de Duhul Cărţii în fiecare zi în noi.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Departe de mulţimi

by Leave a Comment

(8 martie, seara – Marcu 11:1-18)

Călare pe un măgăruş venea Cristos spre Ierusalim. Putea alege un armasar pur sânge îmbrăcat în purpură, putea să stea ţanţoş în şaua lui scumpă şi să privească de acolo cu ochi pătrunzători muritorii de rând care îi ieşeau umili în cale. Iar în mâini putea avea frâie poleite cu aur, la brâu sabie de învingător şi pe cap coif de luptător neînfricat. Putea dar Adevăratul Rege a ales hăruita umilinţă şi nu vremelnica mândrie.

Ierusalimul era în fierbere. Mulţimi din cetatea sfântă dar şi din împrejurimi ieşiră să întâmpine un tâmplar şi în praful drumului ei îşi aşterneau hainele semn al unei bucurii debordante. Cu Cristos pe porţile Ierusalimului intra speranţa. După ani buni de tăcere a Sfântului lui Israel  şi de cristoşi care înşelaseră fiece aşteptare, zidurile bătrânei cetăţi auzeau din nou: “Osana! Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului!” . Osana, un strigăt deznădăjduit al unui popor înfrânt de prea multe ori de propria nimicnicie; Osana! adică “O, salvează-ne acum!” Aud aievea strigătul lor cântat de mulţimile ce Îl conduceau spre tronul închipuit pe Cel ce le hrănise în pustie.  Şi îi aud parcă şi pe cei ce veneau după măgăruş cântând şi ei acelaşi refren.

O, dacă acest stigăt ar fi fost al unei inimii cucerite de har, străpunse de pocăinţă! Dar strigau cei uimiţi de minuni, marcaţi de vindecări, sătui de păine şi peşte, umiliţi de romani şi frânţi de birul prea greu. Strigau mulţimile şi strigătul lor astăzi cânta “Osana!” şi mâine avea să scuipe “răstigneşte-L!” Strigau şi nu ştiau că tronul îi va fi Crucea şi palatul afară din cetate, pe dealul Căpăţânii.

Şi astăzi mulţimile strigă, şi astăzi taie ramuri de finic şi îşi arunca haina în praful drumului pentru că şi astăzi speranţele oarbe le însufleţesc vorbele. Speranţa unei pâini mai albe, a unei vieţi mai bune sau a unui miracol care oricum întârzie are puterea să dea jos de pe mulţime haina şi să-i smulgă din piept strigăte de bucurie. Orice pentru viaţa de aici, pentru ceva ce putem număra, cântări, măsura. Şi astăzi cristosul nevoilor imediate este aclamat de mulţime iar Cristosul adevărat este hulit şi respins.

Departe de strigătul mulţimii, în linişte şi singurătate, undeva, de-a lungul pribegiei vitrege Cristos mai întâlneşte şi azi oameni. Se apropie şi le vorbeşte despre o mântuire personală şi despre o viaţa în doi: Cristos şi mântuit. Iar afară mulţimea încă strigă după pâine ce nu satură, apă ce nu adapă şi minuni ce nu mântuie.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Minciuni oficiale

by Leave a Comment

(17 februarie, seara – Matei 28 )

În 2000 de ani de creştinism am reuşit să descifrăm puţin din tainele răstignirii, să înţelegem puţin din importanţa ei pentru omenire, deşi despre acest moment am scris şi vom continua să scriem tomuri întregi. Şi mai puţine lucruri înţelegem despre glorioasa dimineaţă a învierii; încă medităm asupra impactului înfrângerii morţii şi biruinţei răsunătoare a vieţii, a robiei care devine roabă şi a păcătosului care de acum este justficat prin jertfa şi măreaţa înviere a lui Isus Cristos.  Nodul amar al tristeţii şi durerii ce ne copleşeşte adesea pe dealul Golgotei lasă loc bucuriei liniştitoare din grădina cimitir a Ierusalimului şi reuşim să ne redescoperim, o dată şi încă o dată, păcătoşii răscumpăraţi prin jertfă.

Două categorii de oameni au luat startul către două noi destine  în acea dimineaţă a Ierusalimului învăluit în ceaţă . Acolo erau soldaţii, oameni simpli şi aflaţi sub ordine, gata oricând să scoată sabia dar şi să petreacă, gata să asculte ordinele dar şi să jefuiască fără milă. Când preoţii le spun să mintă şi îi mituiesc cu sume de bani derizorii ei sunt gata să ia parte la una dintre cele mai groteşti conspiraţii ale istoriei. Da, omul acela înviase şi ei aveau acum nevoie de o minciună care să devină cumunicat de presă oficial, o minciună care să măture sub preş întreaga mizerie a corupţiei şi răstignirii  şi să  ofere oamenilor simpli şi creduli din Israel o poveste în care să creadă. Scorţoşi, bine îmbrăcaţi şi religioşi au chemat bârfitorii de serviciu care au dus vestea furtului de către ucenici până departe semănând în poporul ales o confuzie care încă nu s-a ridicat, deşi vârtejul vremurilor a tot frământat-o.

Minciuni oficiale sunt şi astăzi şi nu putem să îi judecăm prea tare pe cei care le ticluiesc: ei au sisteme de apărat, religii de păstrat şi interese de urmat. Sunt oameni care trăiesc din asta şi care au făcut din răspândirea minciunilor despre creştinism o filosofie de viaţă. Unii dintre ei sunt respectabili, agăţaţi în spatele catedrelor şi bazându-şi teoriile pe cariere academice, alţii sunt scriitori talentaţi care fructifică foamea de senzaţional şi imoralitatea crasă a cititorilor lor.  Preşedinţi de state, şefi de parlamente, directori de televiziuni, vedete şi filosofi, scriitori sau muncitori de pe şantiere au rămas şi astăzi instrumente ilustre ale minciunilor oficiale. Mai grav şi de judecat sunt cei care le cred şi le iau ca pe un somnifer al sufletului, fără nici o întrebare sau cercetare prealabilă. Ei vor continua să mintă dar noi putem rupe cercul printr-un simplu act al credinţei care cercetează.

Pe de altă parte sunt femeile, exponent sugestiv al acuzaţilor, o categorie de oameni înfricoşaţi de turnura luată de evenimentele din ultimele zile. Bărbaţii erau ascunşi prin diverse locuri, fiecare făcându-şi planul cum să se întoarcă la locurile de baştină şi să reia munca de jos. Ei nu au bani să plătească soldaţii şi nici cuvinte potrivite pentru a se apăra. Loviţi din toate părţile, urmăriţi şi adeseori fără nici o speranţă ei primesc în dimineaţa învierii darul nepreţuit al nădejdii care nu piere.

Trăim în permanenţă înconjuraţi de două împărăţii: cea a minciunilor oficiale, a lumii şi sistemului omenesc ce se clatină din toate închieturile dar care ştie cum să îşi păstreze imaginea intactă în timp ce se prăbușește în gol şi Împărăţia Luminii. Această ultimă împărăţie nu are nimic ascuns sub preş sau în mansardă,  o Împărăţiei a adevărului care eliberează şi a bucuriei fără hotar, a speranţei care nu înşeală şi a viitorului asigurat.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Distribuie:

Sfinţenia – o practică zilnică

by Leave a Comment

(11 februarie, dimineaţa – Leviticul 11-12)

Fiecare evreu din tabără ştia că are de a face cu un Dumnezeu caracterizat de sfinţenie. Probabil că nu ştiau ei prea bine ce înseamnă această sfinţenie, nu aveau termeni de comparaţie foarte proeminenţi. Faraon, cu toate hainele lui scumpe, cu machiajul sofisticat şi cu grandomania cu care facea fiecare lucru, cu piramidele şi cultul morţilor aşa de bine pus la punct, nu era un exemplu de sfinţenie, cel puţin nu una asemănătoare celei propovăduită şi explicată de Moise. Nu au fost un exemplu puternic nici preoţii, preotesele, vracii şi vrăjitorii din Egipt. Ritualurile lor nu se sfârşeau cu acte ce ar fi fost acceptate acum în tabăra din pustie şi de multe ori fuseseră văzuţi cum îţi schimbă comportamentul şi principiile în funcţie de vântul interesului.

În tabără sfinţenia era altceva, cu mult mai presus de ceea ce au văzut ei în Egipt. Preoţii, ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu, trăiau o sfinţenie zilnică. Orice abatere era pedepsită aspru şi au fost şocaţi şi înspăimântaţi să-i vadă pe Nadab şi Abihu târâţi afară din tabără doar din cauza unui foc străin adus pe altar.  Parcă mai ieri toţi băură din ceasca cu apă şi cenuşă pentru că au îndrăznit să-şi facă un idol şi să petreacă în jurul lui. Nu era de joacă cu această sfinţenie, fiecare zi petrecută în afara ei era o zi pe muchea cuţitului, pe marginea prăpastiei.

Încet evreii aveau să afle ce este şi cum se trăieşte cu sfinţenia. Înţelegeau în fiecare zi că a fi sfânt înseamnă a fi pus deoparte, a fi diferit dar nu după reguli proprii ci după prescripţiile lui Dumnezeu. Din fiecare eveniment în care erau protagonişti sau doar spectatori ei înţelegeau că sfinţenia te ţine departe de mânia aprinsă a lui Dumnezeu, te face părtaş activ al marii familii ce deţinea promisiunile.  Sfinţenia se trăia în tabără, lipsa ei era un motiv de separare dureroasă şi de locuire în afara taberei, ostracizat, îndepărtat, privit de întreaga comunitate drept rău şi neavenit.

Şi mai aflau ceva evreii: sfinţenia însemna sănătatea trupului şi a minţii. Erau învăţaţi să nu se atingă de anumite animale a căror carne le-ar fi creat probleme, ştiau că trebuie să îşi ferească lucrurile şi trupurile de animale moarte şi că trebuie să fie cu mult mai atenţi atunci când trec prin etape ce pot aduce boli asupra întregii familii.

Articolele de ziar, buletinele de ştiri, evenimentele din stradă, spitalele şi judecătoriile ne spun că trăim într-o lume ce ar trebui dusă la azil şi pusă în cămaşă de forţă, o lume ce înnebuneşte în fiecare zi mai mult. Motivul alienării societăţii noastre este acelaşi, neschimbat de veacuri: lipsa unei sfinţenii trăită  zilnic. Sfinţenia nu numai că ne apropie de Dumnezeu, dar ne asigură şi o modalitate sănătoasă de a trăi. Sfinţenia este cheia unei vieţuirii în armonie cu tot ce ne înconjoară, cu Cerul şi cu noi înşine.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie:

A fi versus a face

by 2 Comments

(10 februarie, seara – Matei 25:31-46)

Biserica trăieşte de multe ori o strategie nedreaptă a aprecierilor. Apreciem foarte mult pe cei care sunt în lumina reflectoarelor, pe cei care sunt vizibili în cadrul unui program religios şi trecem aşa de uşor peste oamenii a căror lucrare este ascunsă privirilor superficiale, laudelor febrile sau efectului imediat.

Creştinul postmodern trăieşte adesea sub imperativul verbului “a face”, un verb ce reclamă o acţiune imediată, clară, distinctă. Drama acestui verb s-a extins asupra bisericilor locale ce simt tot mai acut nevoia să se implice în tot felul de acţiuni sociale şi spirituale, să iniţieze tot mai multe programe astfel încât apartenenţa lor la Biserica Unviersală să fie primită şi acceptată unanim. Biserica lui “a face” este una plină ochi de creştini ocupaţi cu a fi vizibili şi acceptaţi în societate, de a fi relevanţi şi totdeauna gata să ofere învăţătură, de a participa la toate programele şi de a bifa toate activitaţile. Este o biserică alertă, tot timpul în viteză, tot timpul prezentă, niciodată relaxată.

Sigur,  verbul “a face” trebuie să existe în viaţa credinciosului şi a comunităţii creştine dar niciodată nu trebuie să devanseze importanţa verbului “a fi”.  Vine un moment, spunea Domnul Isus, când cei adunaţi în faţa scaunului de judecată vor fi împărţiţi în două tabere în funcţie de acţiunile lor de pe pământ. O privire fugară şi superficială asupra textului ne-ar putea determina să credem că baza acestei împărţiri va fi tocmai “a face” dar priviţi ce fel de oameni vor merge la dreapta Mântuitorului:

– ei nu au acţionat neapărat într-un cadru instituţionalizat, în cadrul unei comunităţi sau biserici creştine. Fiecare a acţionat independent, în dreptul său. Nu sunt luaţi din mijloc şi mutaţi la dreapta cu grupul, în funcţie de eticheta purtată sau de domeniul în care s-au implicat;

– ei nu au acţionat cu un scop bine determinat, nu au avut o agendă secretă pe care să o urmărească, scopuri ascunse (fie ele şi nobile) pentru care să acţioneze în acel fel. Pur şi simplu au văzut o nevoie şi au venit în întâmpinarea ei. Când au aflat un om care suferea de sete i-au dăruit un pahar cu apă, fără întrebări şi fără pretenţii, când au întâlnit un străin ce avea nevoie de găzduire au ales să fie gazde bune. Textul nu ne spune că au făcut toate acestea având ca scop evanghelizarea celor pierduţi sau solidarizarea cu cei de-o credinţă cu ei ci din contră ne lasă să înţelegem că atât în momentul acţiunii cât şi după aceea ei nu au ştiut cui acordă ajutorul sau favoarea;

– ei nu au avut în minte nici o eventuală răsplată din partea Cerului. Când dădeau paharul cu apă, găzduire sau de mâncare celor aflaţi în nevoi, când vizitau pe cei uitaţi, ei nu îşi treceau în carneţelul binefacerilor o liniuţă şi nu aşteptau din partea lui Dumnezeu o altă bilă albă. Ideea de răsplată nu a existat în gândirea lor şi nu a ghidat sub nici o formă acţiunile de binefacere;

– ceea ce au făcut nu se încadrează în acţiunile pe care noi le punem astăzi sub reflectoare şi le aplaudăm la scară largă. Nu au predicat, cântat, compus texte sau condus biserici, organizaţii. Toate acestea îşi au partea lor printre noi, dar cei de la dreapta Domnului Isus sunt în primul rând caracterizaţi de acţiuni care niciodată nu au fost apreciate foarte mult pe pământ.

Aceste câteva aspecte ale textului ne determină să credem că acei oameni aleşi pentru dreapta sunt caracterizaţi în primul rând de “a fi” şi nu de “a face”.  Ei acţionau aşa pentru că în acest fel erau construiţi, pentru că asta considerau că este bine şi demn să facă. Tirania verbului “a face” a dus biserica pe cele mai înalte culmi ale implicării sociale şi instituţionale dar a apropiat-o şi de o criză de identitate fără precedent. Între repetiţia de astăzi, acţiunea socială de mâine, programele de biserică de poimâine şi chiar devoţionalul de fiecare zi, trebuie să ne rezervăm timp suficient pentru devenire, pentru existenţă.  Orice acţiune şi implicare, personală sau a comunităţii, nu ne va ajuta niciodată sa fim cu adevărat; pentru că existenţa, fie ea chiar spirituală ca semn al intrării în marele Trup al lui Cristos, trebuie să preceadă orice acţiune.

Ultimele trei semne definitorii ale celor de la dreapta Domnului Isus cred că trebuie să fie testul oricărie acţiuni creştine personale. Nu vom uita niciodată că Domnul nostru nu cunoaşte doar efectul acţiunii noastre ci cunoaşte şi străfundurile făptuitorului împreună cu toate motivaţiile care l-au determinat la implicare.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Distribuie: