Saracii – o scuza ieftina

(14 martie, seara – Marcu 14:1-26)

Stăteau cu toţi la masă în casa lui Simon leprosul, cel care se pare că beneficiase de atingerea curativă a Domnului Isus. Un moment de respiro pentru ucenici şi Învăţătorul lor, moment de linişte când mulţimile nu se mai îmbulzeau şi timpul părea că are răbdare; peste doar câteva zile mulţimea furibundă se va dezlănţui împotriva lor, grupul va bea paharul trădării şi se va împrăştia în toate ungherele Ierusalimului. Acum însă, se bucurau de ospitalitatea şubredă a lui Simon.

Maria, sora Martei şi a lui Lazăr s-a apropiat de Domnul inimii ei şi a făcut ceea ce Simon uitase cu desăvârşire. Nu ştiu când şi cum a reuşit să strângă atâţia bani (salariul pe un an) şi nici măcar care a fost raţionamentul investiţiei ei (doar nu aveai nevoie în fiecare zi de mir (cremă) de nard curat). Ştiu însă că se apropie de Domnul Isus şi sparge gâtul subţire al recipientului de piatră, turnând mirul pe capul şi picioarele Domnului Isus îndeplinind astfel vechiul obicei evreiesc prezent la mesele festive. Nu ni se spune că a mai păstrat ceva pentru sine, să fie acolo, în zilele negre, nici că a făcut gestul cu strângere de inimă şi nici măcar că ar fi solicitat din punga spartă a ucenicilor vreun ajutor. Pur şi simplu a dăruit mai mult decât ar fi putut strânge, fără să socotească şi fără să pretindă ceva în schimb.

În timp ce nardul curgea, ochii ucenicilor se mutară de la Învăţător şi cântăreau fiecare picătură din  preţioasa cremă. Mult, mult prea mult! Şi dintr-o dată tuturor li s-a pus un nod amar în gât şi au văzut negru în faţa ochilor. Au judecat-o pe Maria pentru că Domnului Isus nu îşi permiteau să Îi reproşeze şi dintr-o dată au descoperit o pasiune copleşitoate pentru săraci. Câte alimente nu se puteau distribui, câte haine şi mai ales câtă laudă putea ieşi din cei 300 de dinari daţi săracilor!

Trăim şi astăzi acestă orientare exclusivistă către săraci. Nu neg obligaţiile noastre faţă de aceştia dar atunci când prioritari sunt ei, cei care niciodată nu se vor împuţina, care întotdeauna vor mai avea nevoie de ceva şi mai ales cei care s-au obişnuit să trăiască din agoniseala altuia cred că avem o problemă. Cred că avem o problemă şi când “preocuparea pentru săraci”  este singurul bine pe care ştim să îl facem atunci când ne simţim datori lui Dumnezeu sau când considerăm că statutul de creştini trebuie să producă şi în viaţa noastră vreun rod.

Dărnicia aceasta, îndreptată spre păturile defavorizate de oameni sau fraţi, este soluţia cea mai la îndemână şi, de multe ori, cea mai indicată pentru imaginea dăruitorului. Dăm şi apoi trâmbiţăm pe toate canalele posibile actul mare de binefacere tocmai făptuit. Facem poze ale nenorociţilor cu alimentele în braţe, ne fotografiem în faţa casei construite pentru una sau doua familii, scriem un cec pentru cei care au fost loviţi prea tare de viaţă şi atât. Este suficient pentru “lucrarea Domnului!”

Rămân însă văduvite de fonduri atâtea lucrări de un catacter mai urgent şi cu mult mai important decât ajutorarea săracilor. Avem nevoie de oamenii pregătiţi, capabili să prezinte coerent Evanghelia generaţiilor care vin şi o astfel de pregătire cere fonduri consistente şi de durată,  avem nevoie de pastori care să nu mai ducă grija zilei de mâine şi asigurarea existenţei lor nu este un moft ci o obligaţie morală a credincioşilor, avem nevoie de psihologi creştini, de muzicieni şi medici creştini.  Acestea, precum multe altele,  nu sunt simple acte de binefacere ci veritabile investiţii.

Săracii sunt cea mai ieftină scuză a creştinilor pentru lipsa de implicare reală şi de durată.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie:

Eu si aproapele meu

(14 martie, dimineata – Deuteronom 22-24)

Legea talionului: “Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, încrâncenările armate şi decimarea popoarelor idolatre din jur precum şi numeroasele istorisiri violente ale Vechiului Testament, îi împinge pe mulţi să creadă că Dumnezeul acestui Vechi Legământ este Unul violent, cu înclinaţii de dictator feroce. Pentru ei imaginea acestui Dumnezeu nu poate să fie sub nici o formă conciliată cu imaginea pe care Noul Testament încearcă să ne-o creioneze.

Istoriile sângeroase ale Vechiului Testament nu pot fi şterse şi nici măcar reinterpretate astfel încât violenţa să pălească şi omorurile cumplite să fie uitate. Ele sunt un tribut adus lumii reale în care omul de rând era simplă “carne de tun” în mâna intereselor, adesea meschine, ale împăraţilor, o lume de care nu reuşim să ne despărţim nici după mii de ani de aşa zis progres. Acele istorii, necosmetizate şi pline de un realism debordant, dovedesc încă o dată Sfânta Scriptură drept  cartea de căpătâi, vrednică de încredere.

Dar oare ce fel de oameni puteau să construiască astfel de împrejurări vitrege, războaiele fără număr şi situaţiile de o încrâncenare rară? Ne putem imagina un israelit tocmai întors dintr-o campanie militară dispus să ajute animalul aproapelui său căzut sub povară? Ne putem imagina o femeie din poporul ales, cu mâinile aspre de muncă, obişnuită să ducă greul familiei şi îngrijorată de nevoile zilnice, returnând valorile găsite pe drum, când nu era decât ea şi Dumnezeu? Putem găsi oare în mijlocul naţiunii, de acum libere şi cu picioarele pe drumul prosperităţii,  dar care mai are încă adânc brăzdate în suflet starea de rob şi lipsa, oameni care să împartă din bunurile lor şi celor lipsiţi, care să se raporteze cu bunătate şi căldură la cei care le bat la uşă? Nu, nu putem spera la aşa ceva, istoria prea crudă a umanităţii nu ne dă voie.

Într-un anume sens istoria noastră, a românilor, se aseamănă cu istoria lor. Am trăit decenii bune învăţând ce înseamnă capul plecat şi “cărămizi” făcute fără “paie”. Am fost robi şi dictatorul era tot mai aprig. Dar eliberarea a venit şi ne-am primit înapoi ţara. Sufletele nu ni se vindecară total când am aflat ce uşor poţi să ai acces la lucruri pe care altădată nici cele mai cutezătoare vise nu le puteau născoci.  Am învăţat să gustăm din plin din “a avea” şi am uitat repede “sa fim”.  Lupta de supravieţuire cruntă pe care o duceam înainte a lăsat loc unei alte lupte, mai acută şi mai pervertită, cea de înavuţire. Pentru a fi câştigători aici am învăţat să nu ne mai uităm nici în dreapta, nici în stânga şi să nu luăm în calcul pe cine zdrobeşte talpa noastră.

Israeliţii puteau cădea şi ei într-o astfel de capcană. Puteau deveni egoişti, corupţi şi de un materialism dezumanizant. Dar acolo era Dumnezeu, Cel care era interesat de soarta animalului căzut sub povară, a străinului lipsit de speranţă şi a semenului care se chinuie lângă noi. Evreii primeau, printre sutele de legi, şi legea dragostei ce se îndreaptă spre aproapele indiferent de coloratura acestuia, a dragostei ce oferea fără să ceară în schimb, căreia îi păsa fără vreun interes şi care se jertfea fără nici un calcul.

România creştină are şi ea nevoie să înveţe rapid una din aceste legi aşa de bine conturate în Noul Testament, deja învechit în sufletul naţiunii. Dimineaţa va veni atunci când vom reuşi să ne desprindem din lanţurile răutăţii şi să ne răpim egoismului descoperindu-i şi considerându-i pe cei din jurul nostru.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Distribuie: