(16 martie, seara – Marcu 14:54-72)
La adăpostul întunericului, bizuindu-se pe vrednici supuşi de la curţile împărăteşti şi, vai, de la casele preoţeşti Diavolul benchetuia. Ridica sus paharul răutăţii şi cu ochii scânteind de viclenie pregătea în detaliu ultimele ore ale Trimisului. Aici, pe pământul Lui şi cu ajutorul vechiului popor al legământului, el, Adversarul, va înjunghia Leul din Iuda o dată pentru totdeauna şi se va îmbăta cu sângele Lui. Ce ironie fină, cu mult mai presus de toate ironiile regizate până atunci!
O mulţime de oameni cu bâte şi ciomege duceau îngenungheat pe Cel ce le stricase planurile vindecând pe bolnavi, tămăduind pe nenorociţi, alungând demonii şi stergând lacrimile, hrânindu-i în pustie pe saraci şi vorbind tuturora de o altă Împărăţie. Oameni de nimic erau şi atunci la fiecare colţ de stradă şi în locuri alese se găseau oameni gata să sărute opincile pline de praf ale şefului pentru un dinar în plus. Se găsi o mulţime care să nu pună la îndoială justeţea arestării în pripă şi care să se simtă importantă pentru că duce la îndeplinire o misivă preoţească, oricât de ciudată pare aceasta.
În palatul lui, Marele preot Caiafa ardea de nerăbdare. “Auzi tu, 30 de arginţi pentru un tâmplar din Nazaret. Parcă a ieşit vreodată ceva bun din acel colţ uitat de lume! Măcar să merite şi să scăpăm o dată de agitaţia creată de acest nimic. Măcar dacă ar mai cădea câteva capete împreună cu el pentru ca osteneala nopţii să fie bine plătită. Cine ştie, poate pica însuşi Pilat, nenorocitul ăla din Pont! Calfă, să fie pregătiţi martorii! Şi cheamă-i în curte pe toţi bătrânii, cărturarii şi fariseii pe care îi poţi găsi!”… iar Satan se grăbise să ocupe jilţul de stăpân!
Deşi legiuni de îngeri îi stăteau la dispoziţie, armate întregi ale luminii ar fi putut risipi într-o clipă întunericul gros al nopţii trădării, Domnul tace. Se uită la ei, îi compătimeşte şi doar recunoaşte ceea ce pentru noi e rază de speranţă: “Da, sunt Cristosul, Fiul Celui Binecuvântat”. Îl bat şi scuipă arătându-I direct dispreţul lor, îşi sfâşie hainele şi rânjesc în ascuns, se aruncă asupra Lui cu pumnii şi îi hotărăsc moartea. El tace iar Vrăjmaşul râde biciuindu-L!
Scena din curtea Marelui Preot pare a fi, de-a lungul istoriei însângerate a creştinismului, înmulţită cu infinitul. De când marii preoţi creştini au devenit preocupaţi de robe şi nu de oameni, de politică şi nu de suflete, de pârghii sociale şi aranjamente ecleziastice şi nu de veşnicie, de imagine şi nu de adevăr, de poziţii şi titluri şi nu de Evanghelie, de atunci am simţit nevoia să îi condamnăm rapid pe aceia care nu aleargă alături de noi spre potopul de beneficii.
Suntem experţi în înfiinţarea tribunalelor bisericeşti în mijlocul cărora prindem pe toţi acei care îndrăznesc să ne trezească, fie şi doar pentru o secundă, din somnul spiritual în care suntem afundaţi. Nu ducem lipsă nici de martori mincinoşi şi nici măcar de profitori dornici să parvină cu orice preţ. Ne stârnim repede împotriva a tot ce ni se pare rupt de dogma şi tradiţia proprie dar închidem ochii cu indulgenţă la tot ce este bine plătit.
Domnul tace iar! E vremea în care suntem lăsaţi să acţionam aşa cum considerăm necesar dar fiecare sentinţă murdară este trecută la catastif… “ferice de cei prigoniţi din pricina dreptăţii”
Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009
© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!
