Mormantul gol

(19 martie, seara – Marcu 16)

Era dimineaţa devreme. Îndepărtatul  soare abia reuşea să alunge coşmarurile nopţii când pe cărarea ce ducea spre cimitir se iviră femeile. Mergeau cu pas grăbit, capul plecat şi urechea ciulită. Se temeau că vor fi recunoscute şi învinuite de partizanat cu Învăţătorul din Nazaret, că vor fi acuzate de sfidare a puterii religioase, că… dar dragostea pentru Cel ce le mângâiase inimile le-a împins afară din ascunziş şi le-a obligat să se îndrepte spre mormânt. Măcar atât să facă, să îndeplinească cele scrise de datină şi se vor ascunde iarăşi. Înviere? Nu, învierea nu intra în planurile din acea dimineaţă pentru că ea nu a fost crezută nici o clipă.

Era dimineaţă devreme şi soarele se urca triumfător pe boltă. În cămăruţele lor, ascunşi de umbre şi cu sufletul răvăşit stăteau ucenicii. Când femeile plecară spre grădină nici unul dintre ei nu se găsise vrednic să le urmeze, să le asigure paza, să le lumineze drumul. Stăteau încrâncenați şi fiecare pas de pe stradă îi speria; se vedeau luaţi, legaţi, biciuiţi şi omorâţi şi viaţă nu li se păru niciodată mai dragă. Au văzut în El un eliberator, o voce a mulţimii năpăstuite, un profet dar acum toate speranţele trecutului se întorceau asupra lor ca vulturii de pradă, gata să îi sfâşie.  Era dimineaţă dar “noaptea” continua să îi învăluie.

Sunt ore care par făcute din săptămâni şi săptămâni ce par croite din ani. Sunt momente în care am vrea ca totul să se sfârşească repede  sau măcar  să adormim şi să ne trezim la altă realitate; momente în care tot ce ne înconjoară pare să comploteze împotriva noastră şi propria conştiinţă se transformă în avocat al acuzării. Am vrea să fugim şi să ne ascundem dar pământul este prea mic şi soarele fără putere, orice speranţă pare utopie şi orice mângăiere este de gheaţă. În astfel de momente viaţa ne dă extemporal neanunţat şi noi nu credem că vom mai ieşi întregi din sala de examen.

Ucenicii trăiau astfel de momente în care nimic nu mai putea fi sperat, totul părea spulberat şi aruncat în vânt. Petru îşi plângea într-un colţ trădarea, Ioan făcea planuri pentru încă un membru în familie iar fiii lui Zebedei îşi căutau mrejele. Cristos fusese un vis frumos plătit prea scump şi terminat prea repede.

La buza mormântului îi aştepta însă vestea bună care le va schimba definitiv viaţa. Peste umbra eşecului lor se va aşeza victoria, peste nimicnicia vieţii tărăte se va revărsa slava Împărăţiei viitoare, peste lipsa lor de sens va turna Dumnezeu adevărata semnificaţie.

Momentele dificile din viaţă ne obligă la un inventar amănunţit: unde şi cum am greşit, care sunt scăzămintele şi lecţiile neînvăţate, unde am alunecat şi mai ales ce avem de făcut? Nu de puţine ori tindem să numărăm banii care ne-ar putea salva, relaţiile ce ar putea interveni şi oamenii care ne sunt datori. Alergăm spre orice rază de speranţă şi refuzăm să ne considerăm falimentari chiar dacă orice zbatere provoacă răni şi mai adânci, efecte şi mai dureroase.

Atunci este însă timpul să ne oprim, să ne încălţăm sandalele şi dimineaţa, când soarele încă alungă demonii nopţii, să ne îndreptăm paşii spre mormântul gol. El este girantul vieţii care merită trăită, întâia lecţie a creştinismului. Viaţa adevărată începe cu un mormânt gol: mormântul LUI!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Saracii – o scuza ieftina

(14 martie, seara – Marcu 14:1-26)

Stăteau cu toţi la masă în casa lui Simon leprosul, cel care se pare că beneficiase de atingerea curativă a Domnului Isus. Un moment de respiro pentru ucenici şi Învăţătorul lor, moment de linişte când mulţimile nu se mai îmbulzeau şi timpul părea că are răbdare; peste doar câteva zile mulţimea furibundă se va dezlănţui împotriva lor, grupul va bea paharul trădării şi se va împrăştia în toate ungherele Ierusalimului. Acum însă, se bucurau de ospitalitatea şubredă a lui Simon.

Maria, sora Martei şi a lui Lazăr s-a apropiat de Domnul inimii ei şi a făcut ceea ce Simon uitase cu desăvârşire. Nu ştiu când şi cum a reuşit să strângă atâţia bani (salariul pe un an) şi nici măcar care a fost raţionamentul investiţiei ei (doar nu aveai nevoie în fiecare zi de mir (cremă) de nard curat). Ştiu însă că se apropie de Domnul Isus şi sparge gâtul subţire al recipientului de piatră, turnând mirul pe capul şi picioarele Domnului Isus îndeplinind astfel vechiul obicei evreiesc prezent la mesele festive. Nu ni se spune că a mai păstrat ceva pentru sine, să fie acolo, în zilele negre, nici că a făcut gestul cu strângere de inimă şi nici măcar că ar fi solicitat din punga spartă a ucenicilor vreun ajutor. Pur şi simplu a dăruit mai mult decât ar fi putut strânge, fără să socotească şi fără să pretindă ceva în schimb.

În timp ce nardul curgea, ochii ucenicilor se mutară de la Învăţător şi cântăreau fiecare picătură din  preţioasa cremă. Mult, mult prea mult! Şi dintr-o dată tuturor li s-a pus un nod amar în gât şi au văzut negru în faţa ochilor. Au judecat-o pe Maria pentru că Domnului Isus nu îşi permiteau să Îi reproşeze şi dintr-o dată au descoperit o pasiune copleşitoate pentru săraci. Câte alimente nu se puteau distribui, câte haine şi mai ales câtă laudă putea ieşi din cei 300 de dinari daţi săracilor!

Trăim şi astăzi acestă orientare exclusivistă către săraci. Nu neg obligaţiile noastre faţă de aceştia dar atunci când prioritari sunt ei, cei care niciodată nu se vor împuţina, care întotdeauna vor mai avea nevoie de ceva şi mai ales cei care s-au obişnuit să trăiască din agoniseala altuia cred că avem o problemă. Cred că avem o problemă şi când “preocuparea pentru săraci”  este singurul bine pe care ştim să îl facem atunci când ne simţim datori lui Dumnezeu sau când considerăm că statutul de creştini trebuie să producă şi în viaţa noastră vreun rod.

Dărnicia aceasta, îndreptată spre păturile defavorizate de oameni sau fraţi, este soluţia cea mai la îndemână şi, de multe ori, cea mai indicată pentru imaginea dăruitorului. Dăm şi apoi trâmbiţăm pe toate canalele posibile actul mare de binefacere tocmai făptuit. Facem poze ale nenorociţilor cu alimentele în braţe, ne fotografiem în faţa casei construite pentru una sau doua familii, scriem un cec pentru cei care au fost loviţi prea tare de viaţă şi atât. Este suficient pentru “lucrarea Domnului!”

Rămân însă văduvite de fonduri atâtea lucrări de un catacter mai urgent şi cu mult mai important decât ajutorarea săracilor. Avem nevoie de oamenii pregătiţi, capabili să prezinte coerent Evanghelia generaţiilor care vin şi o astfel de pregătire cere fonduri consistente şi de durată,  avem nevoie de pastori care să nu mai ducă grija zilei de mâine şi asigurarea existenţei lor nu este un moft ci o obligaţie morală a credincioşilor, avem nevoie de psihologi creştini, de muzicieni şi medici creştini.  Acestea, precum multe altele,  nu sunt simple acte de binefacere ci veritabile investiţii.

Săracii sunt cea mai ieftină scuză a creştinilor pentru lipsa de implicare reală şi de durată.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

E vineri… dar duminica soseste!

Sunt doar câteva versuri care reuşesc să adune în cuvinte firave însemnătatea zilei de vineri din săptămâna mare. E vineri şi sunt atâtea poveri care ne zdrenţuiesc sufletul, atâta întuneric în jur şi atâta durere strânsă în inimi cârpite… dar e doar vineri…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yzto6khRp7w]

Iată versurile:

S.M. Lockridge:

It’s Friday
Jesus is praying
Peter’s a sleeping
Judas is betraying
But Sunday’s comin’

It’s Friday
Pilate’s struggling
The council is conspiring
The crowd is vilifying
They don’t even know
That Sunday’s comin’

It’s Friday
The disciples are running
Like sheep without a shepherd
Mary’s crying
Peter is denying
But they don’t know
That Sunday’s a comin’

It’s Friday
The Romans beat my Jesus
They robe him in scarlet
They crown him with thorns
But they don’t know
That Sunday’s comin’

It’s Friday
See Jesus walking to Calvary
His blood dripping
His body stumbling
And his spirit’s burdened
But you see, it’s only Friday
Sunday’s comin’

It’s Friday
The world’s winning
People are sinning
And evil’s grinning

It’s Friday
The soldiers nail my Savior’s hands
To the cross
They nail my Savior’s feet
To the cross
And then they raise him up
Next to criminals

It’s Friday
But let me tell you something
Sunday’s comin’

It’s Friday
The disciples are questioning
What has happened to their King
And the Pharisees are celebrating
That their scheming
Has been achieved
But they don’t know
It’s only Friday
Sunday’s comin’

It’s Friday
He’s hanging on the cross
Feeling forsaken by his Father
Left alone and dying
Can nobody save him?
Ooooh
It’s Friday
But Sunday’s comin’

It’s Friday
The earth trembles
The sky grows dark
My King yields his spirit

It’s Friday
Hope is lost
Death has won
Sin has conquered
and Satan’s just a laughin’

It’s Friday
Jesus is buried
A soldier stands guard
And a rock is rolled into place

But it’s Friday
It is only Friday
Sunday is a comin’!

Cristos si pietrele templului

(12 martie, seara – Marcu 13:1-20)

Marele Templu era în construcţie de ani buni şi devenea tot mai grandios în fiecare zi. Construit cu pietre mari, albe şi lustruite, bogat împodobit cu aur acest Templu, finalizat în anul 64 d. Hr., era mândria fiecărui evreu. Ocupa aproape 1/6 din teritoriul Vechiului Ierusalim şi era modalitatea prin care dinastia irodiană credea că lasă posterităţii una dintre minunile lumii antice.

Era săptămâna premergătoare sărbătorii pascale, probabil miercuri şi Domnul Isus ieşea din Templu. Putea să se oprească şi să se întoarcă cu mâna făcută streaşină la ochi pentru a privi încă o dată ceea ce oamenii construiră pentru Tatăl Lui sau putea să mângâie admirativ piatra albă profeţind despre măreaţa zi a consacrării locaşului de închinare. Putea să binecuvânte ctitorul şi să laude construcţia şi cu siguranţă Irod ar fi fost plăcut impresionat şi şi-ar fi adus aminte de El în zilele ce băteau nerăbdătoare la uşă.

Dar avântul copilăresc şi admirativ al ucenicului este tăiat iute de cuvintele năpraznice: “Vezi tu aceste zidiri mari? Nu va rămânea aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată!”… şi toţi au amuţit până pe muntele Măslinilor. Era prea mult pentru urechile lor, profeţia asta le stricase ziua, era prea de tot. Târziu, aşezaţi pe munte, nu departe de Ierusalim, cu faţa spre templul ce parcă râdea în soare, Petru, Iacov, Ioan şi Andrei se apropie sfioşi de Domnul lor şi încearcă să primească dezlegarea cuvintelor grele spuse în curtea templului? Mai este vreo şansă, vreo speranţă? N-au întreabat dacă exagerat sau nu, pentru că ştiau deja că tot ce spune El este bine cântărit.  Voiau doar să ştie când se vor întâmpla aceste lucruri şi  ce semne vor însoţi evenimentele.

Trăim din plin generaţia creştinilor legaţi de construcţii. În România post-decembristă visul fiecărui creştin, oprimat al regimului comunist, a fost să îşi construiască un loc pe care să îl dedice în slujba Marelui Preot. Startul a fost dat de mult şi, din păcate, linia de finiş încă nu se vede. Fiecare comunitate, în funcţie de posibilităţi şi mai ales de relaţiile conturate cu alte ţări, mai evanghelice decât a noastră, a încercat să îşi construiască propria catedrală, să aleagă pietre mari, albe, să le lustruiască şi să le aşeze una peste alta în ceea ce se cheamă casă de rugăciune.

Cred că în spaţiul nostru dominat de ortodoxie templul are un loc bine determinat, este un remediu psihologic destul de puternic pentru credincioşi şi o formă de închinare destul de vizibilă pentru cei de afară. Dar ceea ce mi se pare ciudat este că în ultimele zile înainte de crucificare Domnul profeţeşte împotriva unor ziduri şi nu se uită înapoi cu nici un pic de regret. Nu îi pare rău că acele ziduri vor cădea şi că vor trece milenii în care oamenii vor spera la reconstrucţia lor, nu se laudă cu acele ziduri şi nici nu pune în dreptul lor semnul binecuvântatei Sale prezenţe. Mai mult, accentul cade imediat pe oameni, pe acele pietre vii care compun Biserica adevărată şi lor li se adresează ignorând practic orice forma de construcţie. Le spune despre multele suferinţe pe care le vor avea pentru numele Lui şi nu enumeră printre ele suferinţa dărâmării bisericilor de împăraţii romani sau păgâni, de comunişti sau postmodernişti.

O, cât de tare am căzut în capcana îngrijirii de pietre reci şi fără viaţă şi cât de mult semănăm cu ucenicul entuziasmat de vederea unor ziduri măreţe! Cât de mult am ajuns să apreciem arta arhitectonică şi să o considerăm o formă de închinare veritabilă uitând adesea că singurul edificiu apreciat şi primit de Dumnezeu este cel al sufletului! Nu, nu trebuie dărâmate bisericile ci doar mutate la sfârşitul listei noastre de priorităţi unde pe primul loc trebuie să fie omul, edificiul pentru care Cristos muri!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

În jurul crucii

(15 februarie, seara – Matei 27:27-50 )

Oricâte cuvinte am căuta şi oricâte fraze am compune, înţelesul ultimelor ore pe care Domnul Isus le-a petrecut în chin ne scapă. Reuşim câteodată să ne imaginăm scenele, adesea ajutaţi de diverse imagini cinematografice foarte plastice, îl vedem căzut sub greutatea crucii, auzim parcă biciul roman cum şuieră şi mulţimile îmbătate de sânge cum se îngrămădesc. Dar importanţa şi semnificaţia acelor ore ne scapa dureros de mult şi oricâte cărţi am scrie tot nu am reuşi să-i înţelegem pe dea-ntregul jertfa şi nu putem măsura magnitutidea momentului şi implicaţiile lui pentru istoria omenirii.

Priviţi la oamenii care s-au adunat buluc în jurul evenimentului de pe străzile Ierusalimului, care îşi ucidea încă o dată prorocii şi refuza cu forţă orice cercetare din partea Stăpânului. Cei de ieri parcă sunt cei de astăzi, cei de atunci parcă se multiplică şi se regăsesc adesea printre noi.

Sunt, pe de o parte, soldaţii romani. Oricât de viteji s-ar fi crezut şi oricât de încercaţi ar fi fost de focul luptei, mulţi dintre ei nu suportau o crucificare dacă nu erau suficient de beţi. Era prea mult şi pentru ei, prea multă cruzime şi prea mult sânge de la un singur om, prea cumplită tortură. Dar odată aflaţi sub însemnul alcoolului slujba ingrată devenea o plăcere ba chiar găseau şi resurse să se distreze copios, să joace zaruri, să se închine în chip de batjocură şi să împartă între ei o pradă săracă. Câţi ca ei şi astăzi! Ascunşi din cauza loviturilor vieţii ei îşi ridică imediat capul cum un succes de moment, o bravură vinovată sau un interes meschin îi îmbată. Pentru cupa de venin dulce al lumii sunt gata să răstignească, să jefuiască şi să batjocorească o dată în plus pe Fiul lui Dumnezeu şi pe răscumpăraţii Lui. Ce tristă amăgire!

Apoi, sunt preoţii şi cărturarii, intriganţii de serviciu ai acelor zile. Ei stau pe margine, cunosc bine mulţimea şi mai ales  subiecţii din ea pe care îi pot folosi în interese proprii, numai buni pentru a face treaba lor murdară. Un cuvânt spus atunci când trebuie, o aluzie potrivită la momentul oportun, o pungă de bani când este absolut necesar şi Cel care nu se potrivea cu ideile lor, Cel care a cunoscut fundamentul  corupt şi a declarat public adânca lor corupţie este deja în drum spre moarte, cu crucea în spate. Cruzimea lor este curată, ei nu se murdăresc cu sânge şi nici nu pot fi găsiţi vinovaţi direcţi dar orice formă ar îmbrăca, cruzimea rămâne cruzime iar o crimele au şi vinovaţi morali. Câţi ca ei şi astăzi! Orice părere ce nu se supune sistemului lor, orice om care nu se încadrează în limitele descrise de ei, orice îndrăzneț care vrea să descopere adevărul este imediat exclus şi trimis către crucificările moderne. Ei sunt curaţi pe dinafară, au ştiut să păstreze imaginea inocenţei dar pe interior poartă vina miilor de crime ai căror autori morali sunt! Au cheile Împărăţiei dar le ţin în seif iar seiful este prăfuit!

Priviţi mulţimea, cea care ieri îl primea pe Învăţătorul călare pe măgăruş şi care acum îl scuipă, batjocoreşte şi insultă. Ei, cei care ieri mâncară din pâinea şi peştii înmulţiţi de El, ei cei care văzură cu ochi lor minuni fără număr şi semne fără tăgadă, ei sunt acum instrumentele torturii, agenţii activi ai preoţiei. Mulţimea de ieri care Îl crucifica pe Prinţul Păcii şi dăruitorul mântuirii a construit apoi ruguri pentru “eretici” în pieţele oraşelor, a mărşăluit în cruciade iar umple astăzi stadioane întregi închinându-se oamenilor, bunăstării şi binelui personal. O mulţime fără păstor, bătută de vântul interesului şi purtată de valul prostiei.

“Sub crucea Ta, Doamne Isuse

Vreau să rămân pe veci plecat

Sa-mi plâng viaţa mea trecută

Şi-amarul negrului păcat


Sub crucea Ta voi pune totul

Şi Ţie-n veci voi fi supus

Plângând voi spune tuturora

Că-atât de bun eşti tu Isus


În noaptea grea şi fără urme

Cărarea Tu-mi vei lumina

Şi oricâte vânturi de vor bate

Voi sta mereu sub crucea Ta!”


Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009