Frumusetea simplitatii

(24 martie, seara – Luca 2:1-24)

Câte miracole nu ar fi putut face Dumnezeu pentru familia modestă din Nazaret, pentru Iosif şi Maria! Din ziua în care se anunţase marele Dar pe care Părintele îl făcea omenirii, de atunci binecuvântările ar fi trebuit să vină una după alta. O casă nouă, o trăsură robustă, haine valoroase şi merinde pentru câţiva ani, doar acolo avea să se nască Cel ce va aduce mântuirea poporului Său. Familia  avea  să fie fericită, vecinii ar fi crăpat de ciudă, prietenii de invidie şi tot ţinutul ar fi avut motive serioase de bârfă şi de apropiere plină de interese ascunse de Cel ce dădea astfel de binecuvântări.

Cu toate acestea Dumnezeu trimite îngerul, anunţă evenimentul şi apoi se retrage în spatele scenei pentru a regiza în continuare marele plan de salvare al unei omenirii înstrăinate. L-a lăsat pe Iosif să se descurce cu cele necesare traiului, i-a privit cum se pregătesc de o călătorie neprogramată şi primejdioasă şi i-a îndrăgit atunci când I-au moşit Fiul printre paie şi animale, în ieslea săraca a Betleemului.

Ce simplitate orbitoare, ce lipsă sublimă a înconjurat venirea în lume a Stăpânitorului a toate! Şi simplitatea continuă. De zile bune mă chinui să pricep de ce a ales Dumnezeu să trimită îngerul la grupul acela de păstori stingheri, ce îşi privegheau tăcut turmele. De ce la ei, oameni aşa de simpli? De ce nu l-a anunţat în noaptea aceea pe Simeon care aştepta de amar de vreme Izbăvirea lui Israel, sau pe Ana de la Templu? Refuz să cred că “pesterile” din Israel nu mai ascundeau şi în acea perioadă oameni care nu şi-au plecat genunchiul în faţa câştigului murdar şi compromisului roman. Îngerul şi împreună cu el o bună parte din armata cerească se opresc şi se arată oamenilor umili, simpli şi direcţi, capabili să se bucure sincer, să cânte cu dragă inimă şi să primească fără o sumedenie de întrebări.

Există o frumuseţe răpitoare în simplitate! O vezi în ochii copilului de la ţară ce aleargă cu picioarele goale prin colbul drumului, bucuros de libertate şi neobosit de media şi calculator. O vezi în obrazul sănătos, rumen şi zdravăn al bărbatului împăcat cu rodul muncii palmelor sale,  te încântă în blândeţea ochilor acelor femei ce au învăţat să fie în primul rând mame şi te răpeşte prin cuvintele ca pâinea caldă a bunicilor. O astfel de simplitate nu este stricată de nici un fel de “binecuvânare”, ci păstrată în har până la cernerea finală a zilelor.

Simplitatea este ce am pierdut noi, oamenii lumii moderne. Cu mâinile crispate pe căruciorul de alimente, cu mintea burduşită de informaţii veşnic nefolositoare şi prinşi în capcana zilelor ce trec fără bucurie, nouă ni s-a răpit simplitatea.  Am devenit complicaţi cu noi înşine, atât de complicaţi încât dedublarea în om de societate şi om religios este floare la ureche. Am complicat familiile, jocurile din societate, şi, vai nouă!, am complicat şi binecuvântarea proiectând asupra ei mii de dorinţe furibunde.

Ne-am complicat şi în urechi nu ne mai sună cântecul oştii cereşti!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

… in cautarea poeziei

(22 martie, seara – Luca 1:39-56)

Nu ştiu prea bine cum au fost generaţiile dinainte de cea din care fac eu parte şi pot decât să preconizez în ce direcţie se vor îndrepta generaţiile care mă urmăresc îndeaproape. Ştiu însă că generaţiei mele îi lipseşte aplecarea spre poezie, spre cântec valoros, spre sondări profunde ale simţilor creştine şi exprimări pline de miez ale acestor trăiri. Poate că lipsesc trăirile sau poate e de vină manelizarea extinsă a societăţii, depărtarea de lectură şi, de ce nu, de valorile perene ale creştinismului: smerenia, sinceritatea, curăţia, adevărata închinare, practicarea disciplinelor spirituale.

Câte lucruri nu putea face Maria, mama Domnului, odată ajunsă la Elisabeta! Puteau să se aşeze şi să vorbească ore în şir despre sarcină şi problemele inerente ei sau puteau să îşi povestească una alteia tot ce s-a petrecut, în detaliu, de când nu se mai văzură. Ori puteau să se îndrepte spre lucrul zilnic şi cuvintele lor să se prindă repede în jocul vremelnicului, să vorbească câte în lună şi în stele dar nimic important. Ce rost avea poezia între două femei de condiţie umilă, fără nici un drept real în Israelul vremii? Nu era orice cântare la care să se fi gândit o pierdere de timp, un moft rezervat doar cercurilor înalte ale societăţii?

Dar atunci când s-au întâlnit binecuvântările au prins viaţă în cuvintele lor, frumos aranjate în două cântări care au frânt puterea negurii istoriei şi au ajuns până la noi încărcate de semnificaţii. Cuvinte pline de farmec le-au clocotit în inimă şi întâlnirea lor nu a făcut altceva decât să le scoată la iveală. Cântarea Mariei, dincolo de profeţii, aluzii fine şi citate din Vechiul Testament, rămâne pentru noi dovada de neşters că adevăratele pietre de hotar din viaţă ar trebui marcate prin poezie şi cântec scrijelit cu colţul inimii la adăpostul Aripilor Lui.

În societatea noastră noastră consumeristă, până şi creştinismul cu cântecele lui a devenit marfă de consum. Nu ne lipsesc cântecele scrise cu toptanul, care nu spun nimic ci doar dau din coadă şi nici cele copiate după modelele “de succes” ale lumii. Nu ne lipseşte poezia diferită care, parcă ar spune ceva dar nici poetul nu ştie bine ce şi nici măcar doinele în care ne jelim pe noi şi viaţa noastră. Nu, nu lipsesc nici cântecele scrise pentru public şi nu din inimă şi nici măcar cele care sunt un sincretism, fin sau grotesc între religiile lumii pentru a da bine la cât mai multe conştiinţe. Nu ne lipsesc nici concertele promovate bine, nici artişti ce se cred valoroşi, haine de paradă şi feţe de scenă.

Ne lipsesc însă cântecele  care izvorăsc din inimi cucerite de har şi experienţe trăite personal,  sinceritatea care înalţă un cântec şi frământarea care cerne cuvintele. Ne lipseşte căutarea febrilă a Lui, a dragostei şi cunoaşterii Lui, o căutare care să tâşnească în imnuri pline de sevă şi mai ales ne lipsesc oamenii care să coboare din “sala inspiraţiei” fără să strige ce au primit ei de la Domnului ci purtând, cu demnitate şi încredere, povara mesajului ce poate atinge generaţii la rând.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Demnitatea Nasterii

(21 martie, seara – Luca 1:21-38)

Plecă îngerul Gavril cu misiva divină strânsă cu drag la piept. Părăsi pentru câteva momente veşnicia închinării înaintea Marelui Rege şi se avântă spre tărăgănata istorie a vechiului pământ. Zâmbea trist îngerul pentru că tăcerea din cer doar glasul Mielului a putut-o frânge, iar Mielul ce va ridica păcatul lumii prin propria jertfă era Unicul Fiu de Dumnezeu. Văzduhul era învolburat iar stăpânirile lui se pregăteau de război. Nimeni nu îi frânse zborul dar simţi la fiecare margine de stea umbra celui ce învăluise în negură şi minciună întreaga umanitate.

În Nazaret, un sătuc umil din Israel, un colţ de lume neînsemnat Maria păstra în suflet comoara nepreţuită a purităţii. O încălzea gândul la Iosif, vrednicul logodnic, şi o încurajau fărâmele de speranţe pe care le culegea din lege. Nu avea gânduri de mărire şi nici nu îşi făcuse planul cu privire la ce să smulgă de la viaţă. Trăia simplu, cultivând năzuinţa unei vieţi în rânduială, înţelegând prea bine rolul ei de femeie într-un sat din Israelul cucerit.

“Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har!” îi spuse îngerul în timp ce îşi pleca întreaga fiinţă înaintea ei. “Har şi plecăciune” este prea mult pentru o femeie din Nazaretul prăfuit, har şi binecuvântare nu se poate găsi decât în casele preoţilor de seamă, a împăratului şi slujilor lui. Har şi strălucire numai acolo este, nu în cocioaba ei pictată de vreme. “Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu… “ iar cuvintele şi promisiunile curgeau ca un fluviu pentru care ea nu avea stăvilar ci doar o concluzie vrednică de omul care se cunoaşte bine pe sine: “Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!”

… restul e istorie, o istorie a pământului ce primeşte în dar şansa unui nou început. Pentru omul lumii moderne care are drept mare bucurie consumul spre confort şi idol sigur eul supradimensionat, este dificil de acceptat că dintr-un sat pe care îl găseşti greu pe harta lumii, dintr-o femeie umilă care a învăţat mai curând abecedarul suferinţei, a pornit împlinirea singurei nevoi care conteaza cu adevărat: mântuirea sufletului.

Mă uit cu durere spre fraţii mei şi nu le pot înţelege aplecarea frunţii în faţa celor care miros de departe a praf de stihii şi sunt conduşi din văzduh. Pricep teama pur umană pe care o simţim în faţa celor diferiţi de noi, cei care au în puterea pixului şi a cuvântului viaţa şi mai ales bunăstarea noastră. Ce nu voi putea niciodată pricepe este fruntea căzută în pământ şi buzele ţuguiate a sărut a celor răscumpăraţi cu sânge, plătiţi cu mare preţ, înfiaţi în marea familie şi îmbrăţişaţi de iubire.

În Nazaret era o casă simplă şi probabil demodată. Acolo, la Maria, îngerul avea să aducă vestea ce va schimba Universul. Acolo, strălucirea va îmbrăţişa simplitatea, sfinţenia se va alătura purităţii iar viitorul va cunoaşte speranţa.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!