Simeon, ultima fila

(25 martie, seara Luca 2:25-52)

“La o parte, trece Marele Preot” strigă aprodul mulţimii pestriţe adunate în curtea templului. Tremurând, ca după un efort mai presus de puterile sale, bătrânul prinse cu mâinile peretele instabil al unei dughene apropiate. Se întoarse cu faţa abia când ultimul om din coloana oficială trecea ţanţoş lăsând în urmă dâre de praf amestecate cu parfum ales. Nu îi mai judeca, nu îi mai săgeta cu  priviri aprige, nu mai purta un război ce poate nu fusese niciodată al lui; pur şi simplu nu se mai gândea la ei. De fapt, din cauza lor hotărâse de mult să nu se mai coboare la templu decât dacă este absolută nevoie. Îi era bine acolo, în grădina cu maslini, departe de vuietul oraşului ce gemea sub asuprirea romanilor, a evreilor vânduţi, a… şi a atâtor altora.

Dar astăzi Duhul îl mânase spre templu. Venise ziua! De câte ori în arşiţa zilei dar şi în răcoarea nopţii, culcat la pământ şi strivit de vina poporului său, sau cu fruntea mângăiată de adierea senină, nu ceruse Dumnezeului lui să-i dăruiască viaţa pănă astăzi. Ştiuse, crezuse, nădăjduise în această zi! Iar acum, când  înceta să numere firele de nisip rămase în clepsidra vieţii lui, inima îi bătea cu putere.

Se apropie de cuplul stingher şi ceru să ţină în braţele-i tremurânde pruncul. Nu, nu ştiuse că sufletul său, trecut prin atâtea suferinţe, mai poate îmbrăţişa cu atâta patos, mai poate simţi o bucurie atât de intensă, mai poate vedea lumina pe un tărâm în care soarele nădejdii uitase de mult să mai răsară. “O, nu! Aşteptarea mea nu a fost zadarnică Stăpâne, promisiunea ta nu a fost deşartă! Ochilor mei bătrâni bunătatea ta le arată astăzi lumina, sufletului meu cărunt credincioşia ta îi arată astăzi mântuirea.”

Se întoarse apoi spre femeia aceea obosită de drum şi spre bărbatul îndârjit şi prinse a vorbi iar cuvintele lui zburau ca suveica ţesătorului. Ei nu puteau pricepe acum, vedea bine că nu puteau pricepe! Măreaţa jertfă cerea alte jertfe iar inimile vor fi străpunse, suflete îndurerate. Copilul aducea cu el atât sabia cât şi balsamul, atât viaţa cât şi căderea, atât mântuirea cât şi cântarul viitoarei dreptăţi.  Se uită la ei, le încredinţă copilul şi, precum o umbră ţinută în viaţă doar de zorii dimineţii, plecă spre grădina cu maslini. Pasul îi era parcă mai dârz, privirea mai senină. Cine ştia secretul bătrânului?

Nu ştiu ce ne face pe noi, generaţiile mileniului trei, să fim aşa de bătrâni. Îmbătrânim zi de zi mai mult, chiar dacă pielea ne este încă fermă, părul încă nealbit. Îmbătrânim pentru că nu avem ţel, pentru că ne lipsesc promisiunile în care să credem, pentru că nu nădăjduim decât în cele trebuincioase unei vieţi strict biologice. Îmbătrânim pentru că nu putem aştepta o vreme, o săptămână, un an ci ardem acum pentru a obţine totul instant. Îmbătrânim pentru că uitam să-i vorbim Creatorului în cuvinte de dragoste; uităm să Îl întâlnim şi în grădina de maslini ci Îl căutăm cu disperare doar în piaţa de obşte, acolo unde târgul este rapid, câştigul imediat.

Îmbătrânim şi ne pare rău. Am vrea să fim altfel, am vrea să avem ţel, promisiune, răbdare şi cuvinte din slove de cer. De fiecare dată însă ne pare prea devreme sau prea târziu, prea scump sau, ciudat, prea…”Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne” zise Simeon, bătrânul care ştiuse să creadă, să aştepte, să spere.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Frumusetea simplitatii

(24 martie, seara – Luca 2:1-24)

Câte miracole nu ar fi putut face Dumnezeu pentru familia modestă din Nazaret, pentru Iosif şi Maria! Din ziua în care se anunţase marele Dar pe care Părintele îl făcea omenirii, de atunci binecuvântările ar fi trebuit să vină una după alta. O casă nouă, o trăsură robustă, haine valoroase şi merinde pentru câţiva ani, doar acolo avea să se nască Cel ce va aduce mântuirea poporului Său. Familia  avea  să fie fericită, vecinii ar fi crăpat de ciudă, prietenii de invidie şi tot ţinutul ar fi avut motive serioase de bârfă şi de apropiere plină de interese ascunse de Cel ce dădea astfel de binecuvântări.

Cu toate acestea Dumnezeu trimite îngerul, anunţă evenimentul şi apoi se retrage în spatele scenei pentru a regiza în continuare marele plan de salvare al unei omenirii înstrăinate. L-a lăsat pe Iosif să se descurce cu cele necesare traiului, i-a privit cum se pregătesc de o călătorie neprogramată şi primejdioasă şi i-a îndrăgit atunci când I-au moşit Fiul printre paie şi animale, în ieslea săraca a Betleemului.

Ce simplitate orbitoare, ce lipsă sublimă a înconjurat venirea în lume a Stăpânitorului a toate! Şi simplitatea continuă. De zile bune mă chinui să pricep de ce a ales Dumnezeu să trimită îngerul la grupul acela de păstori stingheri, ce îşi privegheau tăcut turmele. De ce la ei, oameni aşa de simpli? De ce nu l-a anunţat în noaptea aceea pe Simeon care aştepta de amar de vreme Izbăvirea lui Israel, sau pe Ana de la Templu? Refuz să cred că “pesterile” din Israel nu mai ascundeau şi în acea perioadă oameni care nu şi-au plecat genunchiul în faţa câştigului murdar şi compromisului roman. Îngerul şi împreună cu el o bună parte din armata cerească se opresc şi se arată oamenilor umili, simpli şi direcţi, capabili să se bucure sincer, să cânte cu dragă inimă şi să primească fără o sumedenie de întrebări.

Există o frumuseţe răpitoare în simplitate! O vezi în ochii copilului de la ţară ce aleargă cu picioarele goale prin colbul drumului, bucuros de libertate şi neobosit de media şi calculator. O vezi în obrazul sănătos, rumen şi zdravăn al bărbatului împăcat cu rodul muncii palmelor sale,  te încântă în blândeţea ochilor acelor femei ce au învăţat să fie în primul rând mame şi te răpeşte prin cuvintele ca pâinea caldă a bunicilor. O astfel de simplitate nu este stricată de nici un fel de “binecuvânare”, ci păstrată în har până la cernerea finală a zilelor.

Simplitatea este ce am pierdut noi, oamenii lumii moderne. Cu mâinile crispate pe căruciorul de alimente, cu mintea burduşită de informaţii veşnic nefolositoare şi prinşi în capcana zilelor ce trec fără bucurie, nouă ni s-a răpit simplitatea.  Am devenit complicaţi cu noi înşine, atât de complicaţi încât dedublarea în om de societate şi om religios este floare la ureche. Am complicat familiile, jocurile din societate, şi, vai nouă!, am complicat şi binecuvântarea proiectând asupra ei mii de dorinţe furibunde.

Ne-am complicat şi în urechi nu ne mai sună cântecul oştii cereşti!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!