Între credinţă şi-ndoială

(4 martie, seara – Marcu 9:1-29)

Ce este credinţa? Un sentiment profund de încredere în ceea ce este promis? O mare încredinţare cu privire la lucrurile ascunse privirilor noastre limitate? Atât şi nimic mai mult? O noţiune filozofică cu largi aplicări în viaţa practică sau un sentiment profund şi analizabil psihologic? Credinţa se poate măsura astfel încât să putem vorbi de credinţă mică şi de credinţă mare? Şi dacă se poate măsura unde şi cum vom găsi o măsură clătinată de credinţă? Credinţa poate trece drept autosugestionare psihică mijlocită de intransigența dogmelor? Pot aplica credinţa în fiecare arie a vieţii mele? Care este diferenţa dintre credinţă şi speranţă sau dintre credinţă şi o mare dorinţă a obţine sau realiza ceva? Putem lega speranţele noastre de Dumnezeu şi să le numim apoi credinţă sau credinţa este ceva diferit cu mult mai mult decât aceastea? Mai lasă credinţa loc îndoielii, fie ea oricât de mică? Mii de întrebări cu privire la credinţă şi tot mai puţine răspunsuri! După 2.000 de ani de creştinism tot nu reuşim foarte bine să definim credinţa, să o înţelegem ca şi concept general separat puternic de propriile opinii subiective.

Ne-ar plăcea să facem risipă din credinţa noastră, să o avem în aşa de mare cantitate încât să mutăm munţii cu ea, să vindecăm bolnavii, să rezolvăm problemele lumii a treia şi să eliminăm fiecare criză din viaţa personală. Ne-ar plăcea să nu ne mai acuze nimeni de lipsă de credinţă atunci când Dumnezeu a ales calea tăcerii în dreptul nostru sau  când rezolvarea nu este ceea ce ne-am fi dorit din toată inima. Ne-ar plăcea să existe plicuri de credinţă instant sau măcar medicamente pe care să le luăm atunci când simţim că singura cale de rezolvare este cea a credinţei. Şi cu toate acestea de multe ori în conjuncturile complicate ale vieţii, în faţa problemelor sau durerilor, a descurajării sau dezastrelor, în suflet nu ne rămâne nici măcar o fărâmă de credinţă, cădem pradă depresiei sau neîncrederii.

A venit la Domnul Isus un om cu fiul său iar cazul lor era unul disperat. Probabil nu a vrut să deranjeze pe Domnul înainte de vreme şi a alergat întâi la ucenici dar aceştia nu au putut face nimic pentru fiul muncit de un duh mut. În faţa Domnului cu blestemul din familia sa, omul nostru se reculege şi vorbeşte cu atenţie.  Cred că experienţa cu ucenicii îi distrusese o parte bună din speranţa cu care se îndreptase către grupul ce înconjura pe Eliberatorul din Nazaret. “Dar dacă poţi face ceva…” şi găsesc aici tristeţea întreagă a sufletului căzut sub greutatea poverii care a aşteptat prea mult pentru o rezolvare ce a întârziat să apară, pentru o soluţie care nu s-a dat găsită.

“Tu zici: “Dacă poţi!”… toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede” “Da?! toate?! şi eliberarea acestui oropsit?! Atunci cred Doamne, cred din toată inima mea!…” poate am fi strigat noi marcaţi de încărcătura emoţională a momentului. Nu ar fi contat ce este în interiorul nostru, ce simţim sau credem pentru că importantă era eliberarea şi pe ea am fi pus noi accentul şi nu pe credinţă. Dar acest om are un moment de luciditate deprimantă şi rosteşte ceea ce cred că a rămas în istorie adevărata faţă a credinţei pentru omul aflat sub cer: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”

Ne trăim viaţa între credinţă şi-ndoială şi acest lucru este un adevăr verificat. Oricât de rotund şi bine ar suna discursurile marilor predicatori, oricât de motivaţionale ar fi cărţile marilor oameni ai credinţei ştiu şi ştiu bine că acolo, la uşa dormitorului unui bolnav de cancer sau altă boală incurabilă, în realitatea alertă în care detaliile se schimbă cu rapiditate, în mijlocul bucuriilor efemere sau a lacrimilor de durere, acolo şi pretutindeni altundeva, sufletul meu va fi umbrit de îndoială şi înălţat de credinţă. Nu îmi tăgăduiesc Domnul dar mă îndoiesc cu privire la mine, la viaţa mea şi mai ales cu privire la cantitatea de credinţă pe care am reuşit să o strâng şi risipesc de-a lungul pribegiei mele.

Cred, Doamne! Înlătură-ndoiala mea!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Oamenii şi regulile

(24 ianuarie, seara – Matei 15:21-39)

Prima parte a acestui pasaj ne pune în încurcătură. Dacă tocmai îi certase pe farisei pentru că ei aplicau regulile spirituale într-un sens extrem de strâns, mai degrabă în favoarea legii decât în favoarea închinătorului, acum Îl găsim pe Domnul Isus într-o ipostază cu totul nouă şi neobişnuită.

Oamenii erau implicaţi şi adesea victime ale războiului spiritual nu numai în Israel. Lupta spirituală se dădea şi pe alte fronturi, străine poporului Legământului şi victima de data aceasta era o copilă. Cu ce greșise?, dacă greşise, care erau implicaţiile genealogice? nu ştim. Ştim doar că era vorba de o fetiţă şi tocmai acest statut era un argument suficient pentru a o aduce în atenţia lui Isus Cristos. Şi povestea ar fi trebuit să se încheie cu o vindecare rapidă şi o învăţătură moralizatoare cu privire la felul, adevărat de altfel, în care Evanghelia va lucra peste granițele Israelului. Dar răspunsul Mântuitorului ne şochează prin duritate, sentiment de nepăsare şi conformism religios. Cum? O fată, poate nevinovată, este muncită de un drac, o mamă disperată îi imploră ajutorul recunoscându-L drept Mesia şi El face apel la superioritatea şi întâietatea evreilor?

Atunci când acuzi puternic formalismul şi legalismul religios rişti să te apropii prea mult de anarhie religioasă. Iar anarhia pare să fie cuvântul de ordine al vremurilor noastre. Aplicăm învăţătura Domnului Isus în fel şi chip, subliniem în extremis o parte a învăţăturii Evangheliei în detrimentul alteia şi ne considerăm, adesea, minunaţi, speciali şi depozitari ai adevărului prin aceasta. Afirmăm că Domnul Isus a acuzat legalismul dar uităm adesea că nu a încurajat niciodată anarhia. Multitudinea de idei şi practici religioase, neacceptarea celuilalt pentru că el crede şi se închină diferit şi multe alte aspecte de genul acesta încurajează un anarhism profund care dezbină trupul lui Cristos.

Da, era doar o fetiţă şi da, era rugăciunea îndurerată a unei mame. Dar existau reguli trasate pe care Domnul Isus vrea să le urmeze, reguli la care El ţine, pe care El nu le înlătură. A eliberat biata fetiţă pentru a ne demonstra, încă o dată, că regulile sunt făcute pentru oameni, nu împotriva lor, dar a ezitat să o facă tocmai pentru a ne spune că regulile există şi ele au adesea un fundament bun.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

- va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

- daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.